Am reușit...

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se răsfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.

Cartea mănâncă din scris,

Analfabeți să hrănească,

Cititul să fie numai în vis,

Și foile albe să crească.

Lampa se stinge devreme,

Omul își iese din fire,

Mintea urlă și geme,

Ochiul se mută-n orbire.

Poiana e tristă și goală,

Ziarul, cine-l citește...?

Iocan bocește pe nicovală,

Moromete-n Italia trudește.

Lacrimi fără ochi,

Carne fără sânge,

Parcă-s un deochi,

Ce întruna plânge.

Zboruri fără aripi.

Gânduri fără minte,

Condamnat la urlet,

Fără de cuvinte.

Pas fără de mers,

Palmă ce nu strânge,

Sunt un neînțeles,

Care încet se frânge.

Flori fără sămânță 

Umbre fără trup,

Cerul mă denunță,

Cu pământ m-astup.

Uși fără perete,

Rugă fără cer,

Savurez regrete,

Și-ncontinuu cer.

Drum fără pământ,

Sete fără apă,

Nici un legământ,

Nici un om nu scapă.

Noduri fără sfoară,

Trepte fără scări,

Sufletul îmi zboară,

Înspre alte zări.

Cu primăvara despre moarte vorbesc, 

Purtându-mi pe umeri sicriul, 

Pe lemnul acestuia crini înfloresc, 

În timp ce privirea-mi cată pustiul. 

Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit, 

Şi-am plecat ca să mor consolat, 

De oameni ce nicicând n-au iubit, 

Ori de cei ce-n iubire au trișat. 

Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher, 

Iar inima în piept  îmi seacă treptat, 

Și împrejur văd pământ fără cer, 

Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat. 

Sunt silit să asist permanent la orori, 

Peste tot văd bucăți din infern, 

Cu sicriul de lemn plin acuma de flori, 

Primăvară, pe unde trec, eu aștern. 

Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc, 

Fără cer, îmi este imposibil să mor, 

Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc, 

Și din ei vreau să fac o bucată de nor, 

Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc, 

Să murim consolați de eșec în amor. 

Cine își vinde sufletul pentru un drum neted, va întâlni numai gropi după moarte. 

Actorul care nu primește aplauze, și-a ucis personajul.

Mai bine pironit în suferință decât legănat de păcate. 

E mai plăcut să te ardă adevărul decât să te înghețe minciuna.

Mai degrabă biciul care te trezește decât sărutul care te adoarme.

Preferă durerea care te curăță decât bucuria care te ține prizonier.

Mai bine un Dumnezeu aspru decât un diavol blajin. 

Mai de folos o lovitură care te schimbă decât mângâierile care te țin în letargie.

E mai nobil să porți cicatrici de lumină decât talismane de întuneric.

Mai bine judecata ce te îndreaptă decât iertarea care te menține în culpă.

Prefer podeaua dură a pocăinței decât patul moale al ispitelor.

Mai bine înfrânt de adevăr decât eliberat de minciună.

Mai sigur pășești pe cioburi decât să plutești în iluzii.

Mai bine ars de conștiință decât stins în nepăsare.

Mai de folos plânsul care trezește decât râsul care te adoarme.

Mai demn e să ai sărăcia adevărului decât aurul trădării.

Mai bine să fii singur în lumină decât cu mulțimea în întuneric.

Un lemn de esentă tare nu lasă cenușă.

Cine își ascunde suferința sub zâmbet își va pierde lacrima.

Focul care te arde pe dinăuntru e mai rece ca apa care îl stinge.

Rănile care nu se văd sunt cele mai greu de vindecat.

Cine fuge de tăcere se pierde în zgomotul propriilor pași.

Lacrimile care ard pe obraz sunt mai prețioase decât ochii.

În timp ce adevărul îți pregătește patul; minciuna doarme nepăsătoare.

Cine-și culege frica și o transformă în vânt, devine furtună.

Iubirea sinceră e un vis cu ecou.

Singurătatea te învață cum să construiești poduri.

Cine nu acceptă adierea adevărului, va fi izbit de furtuna minciunii.

Durerea care nu lasă urme pe trup face cicatrici pe suflet.

Cine se teme de întuneric nu poate coborî în el să aprindă lumina.

Cel care vede sfârșitul ca pe o ușă, va deschide alt început.

Adevărul care doare azi, te vindecă mâine; minciuna care te vindecă azi, te va durea veșnic.

Singurătatea absolută nu e numai absența oamenilor, ci și absența ta.

Mai bine să rămâi singur cu frica decât să te bazezi pe curajul celorlați.

Cine cumpără plăcere trupului, își vinde sufletul pe bucăți.

Tăcerea care doare dospește urlete.

Gândurile negre vin doar la cei care nu iartă.

Adevărul care rănește nu folosește pumnalul minciunii.

Mai bine înfruntă furtuna decât să te irosești în adieri de vânt.

Inamicul din tine te va învinge  mai repede decât orice dușman din afară.

Mai bine bea otrava pierderii decât să trăiești într-o iluzie care te ucide încet.

Cine se înclină mereu în fața altora, uită cum se stă drept în fața oglinzii.

Libertatea nu se asociază cu comoditatea; cine încearcă le pierde ambele.

Într-o dragoste oarbă timpului îi cresc ochi.

Mai bine să porți propria rușine decât să accepți confortul minciunii.

Cine se teme că pierde, va pierde mai mult decât își imaginează că are.

Cine își măsoară valoarea prin ochii altora, rămâne străin de sine.

Omul fuge de moarte, dar uită că fiecare clipă e deja o moarte trăită.

Cine caută sensul vieții în afara sa, se va pierde pe sine.

Omul nu se pierde când nu mai are răspunsuri, ci atunci când nu mai are întrebări.

Adevărul retează ca o sabie, minciuna taie ca un cuțit tocit.

Omul se pierde nu când cade, ci când nu mai vrea să se ridice.

Când îți duci trupul la război, în suflet nu mai ai pace.

Cine își îngroapă greșelile prea adânc, le face rădăcini.

Nu există drum drept pentru cel care calcă strâmb.

Adevărul nu bate la ușă ci dărâmă zidurile.

Mintea care nu-și pune întrebări își adapă întruna prostia.

Calea cea mai lungă nu e grea dacă pașii sunt scurți.

Frica de moarte lungește viața.

Adevărul nu se schimbă când îl rostești, ci când îl trăiești.

Tăcerea nu e lipsă de cuvânt, ci o altă formă de a spune totul.

Cel ce își cunoaște limitele a trecut deja dincolo de ele.

Nici o durere nu e mai grea decât conștiința nepăsării.

Cine-și măsoară viața doar în ani rămâne dator clipei.

Cine trăiește doar pentru sine moare fără martori.

Cine se teme să greșească rămâne prizonierul nimicului.

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

Nu-ți cer milioane,

Ci doar o floare

Însoțită de un sărut 

Nu am nevoi de mai mult

Nu-ți cer cadouri scumpe,

Ci dragostea ta să-mi umple

Inima cu simple gesturi

Și să-mi fi alături.

Să împărțim visuri

Contează pentru mine 

Să facem împreună amintiri

Doar eu și cu tine

Numai un gest romantic,

Ceva autentic

Și mă vei cuceri

Cu rețeta inimii.

Zâmbetul tău în tablou

Cel mai potrivit cadou

Inima ta de stea

Jumătatea care-mi lipsea.

A fost un vis?.

Un semn de undeva.?

Că te furase  ,cineva...

Și am pornit ca un  nebun ,

Cu gând adânc să mă răzbun:

Pe cel care îndrăznea ,

Să mi te ia ..

Cum de el nu știa ?

Că tu ești ,doar

Viața  mea .

Poate într-un alt univers,

Unde soarele și luna ar căuta confort

Unul în celălalt,

Din când în când,

Era un noi.

În acest univers,

Nu ar trebui să-mi doresc

La o stea căzătoare

Ca tu să fi lângă mine.

Singurele galaxii,

În care m-aș pierde,

Ar fi,

În ochii tăi de amurg.

Noi nu suntem nimic,

Suntem îndrăgostiți încrucișați de stele,

Plutind în pace,

Prin calea lactee nesfârșită.

În noapte simt cum treci

Printre picuri reci,

Cu starea ta de toamnă 

Încerc să rămân calmă...

Te afunzi în foșnet de frunze

Uscate,pătrunse 

De frig, de uitare

Aștepți o schimbare 

Te privesc de departe

Printre frunze uscate

Totul e apăsător și greu

La fel ca sufletul meu

Toamna afară, toamnă în mine,

Mă apasă iarna ce vine

De ce nu mi-ai spus astă vară

Că totul se stinge și o să doară?

Rece timpul, rece și tu

Te așteptam, dar acum nu...

Te mai aștept la primăvară 

Te mai aștept ca în prima seară..

Iubitule, vreau să îți aud inima cum bate.

Vreau să privesc ploaia pe geam cu tine lângă mine

și să-mi pierd mințile în parfumul florilor de mai

pe care mi le-ai dăruit.

Vreau ca ploaia să ne fie martoră,

martoră a unui dans copilăresc printre picăturile ei.

Înaintea Ta ma predau 

Ființa mea îți dau 

Cu tot ce sunt la Tine vin 

Tot ce-mi doresc

E sa ma asculți puțin 

Tata Ceresc 

De sine ma golesc 

Sufletul mi-l smeresc 

Ajuta-ma Tata

Sa ma numesc a Ta fata

În Împărăția Cerurilor 

Unde vom canta-n vecii vecilor!

Toată povara ce o car 

E un amar pahar 

Simt ca ma scufund 

Te rog 

Inima ajuta ma,sa mi adun 

Totul pe mine se prăbușește 

Dar Domnul 

Ca vulturul ma-ntinereste 

Tata Ceresc 

Veșnic îți mulțumesc!