Am reușit...

Nu am curaj să mă nimicesc,

Și cad în neantul din mine,

Mă calc pe picior când greșesc,

Și resping iertarea ce vine.

Marea, duhovnic îmi este,

Iar valurile-mi stârnesc pasiuni,

Și-atunci când instig la proteste,

Pământul tușește furtuni.

Nefericiri de bușteni își caută focul,

În gheața din mine și-n hohot de plâns,

Plec în pustii să-mi aflu iar locul

Şi zilele-n care cu lacrimi am râs.

Mintea-mi hrănesc savurând aiureli,

O dezordine lăuntrică azi mă apasă,

Tânjesc nefiresc după alte greșeli,

Și-n găuri de șerpi mă simt ca acasă.

Neputința mea se numește - Iubire,

Am nevoie de spaimă să mă pot controla,

Dau lumii, dau lumii de știre…

Că din mine, nu mai am ce salva.

Mereu sădesc semințe-n vis,

În sunetul tăcerii plâng,

Și în lăuntricul abis,

Emoții estompate strâng.

Înot ușor printr-o lumină,

În valuri albe rătăcesc,

Și simt că nu am rădăcină,

Aievea peste nori plutesc.

Sub taina nopții mă aplec,

Și-ți caut chipul printre stele,

Un dor prea greu și neîntreg,

Se frânge-n lacrimile mele.

Din palma visului culeg,

Un strop din tine, tremurând,

Să îl anim, să-l înțeleg,

Să-mi fie veșnic legământ.

Prin glasul vântului mă pierd,

Și-un cântec vechi se naște iar,

E șoapta ta… și o dezmierd,

Pe buza-mi dulce de nectar.

Sub cerul gol, rămân să scriu,

Pe-o stea ce tremură-n tăcere,

Căci te iubesc, și e târziu,

Iar să aștept, nu am putere.

Speram, în zori, din depărtare,

C-o să mă strige-un glas pierdut,

Dar timpul stinse acea chemare,

Și a rămas, la fel, ca la-nceput.

În fuga ta, mereu, ca o ispită,

Doar umbra mea te va urma,

Căci dragostea nu-mi e sfârșită,

Rămâne stea din steaua ta.

Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,

Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,

O lume în care indeterminarea să persiste,

Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.

Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,

Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,

Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,

Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.

Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,

Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,

Nicicând să nu vă închinaţi durerii,

Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.

Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,

Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,

Discret strecuraţi-vă în plăceri,

Şi zburaţi acerb peste visuri.

Unui elev

Învaţă bine. Aşa se ştie,

Şi-a primit în dar Iphon,

Dar când mesajul să îl scrie,

S-a dovedit că e afon.

Unui elev

Pe al său birou frumos,

Lumina cade: romb şi sferic.

Condiţii bune, să fie studios,

Dar mintea lui…e-n întuneric.

Unora

Eu doar puţin v-am înţepat,

C-o epigramă ce împunge,

Dar rana că s-a infectat,

E că aveţi otravă-n sânge.

Unui agronom

Ca agronom i-o gazdă bună,

El îţi oferă doar bucate Bio,

Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,

Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!

Reuniune de familie

Ne-am pus la masă toţi cu drag,

Dar fratelui îi tremură sprânceana,

Nu de durere ori de trac,

Ci că văzu sub masă damigeana.

La priveghi

L-au înjurat, l-au ponegrit,

Fiecare cu-al său stil,

Apoi după ce-a murit,

Au găsit c-a fost cinstit.

Unora

În viaţă am scris ceva catrene,

Chiar un poem, un epitaf…

Şi-am constatat că prea devreme,

Audienţa am făcut-o praf.

Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari

În tinereţe am ciocnit paharul,

Apoi, întemeind şi casa,

Am împărţit: eu, alegând Cotnarul

Iar lui îi rămăsese…Grasa.

Răspuns la epigramele mele

Mi-a răspuns c-o epigramă,     

Fără de asemănare:

Îi ca ciorba fără zeamă,

Şi ca pâinea fără sare.

Unuia căruia i-am împrumutat bani

N-aş vrea prea tare să discut,

Dar asta se petrece între noi,

Îmi zice frate când îl împrumut,

Şi avarule când să mi-i dea înapoi.

Ne-am conectat cu alte simţuri,

Rupându-ne treptat de adevăr,

Dansăm lasciv pe alte ritmuri,

Mergând spre ţintă în răspăr.

Purtăm pe umeri lungi sicrie,

Cu nefilimi de prin geneză,

Călugări lângă noi încep să scrie,

Ecleziaste fără diateză.

Icoane vechi plâng în biserici,

Iar preoţi cântă fără de habar,

I-o luptă mare între clerici,

Asemenea păcatului originar.

Se strâmbă crucile de pe morminte,

La fel şi cele de la gâtul lor,

Scripturile rămân fără cuvinte,

Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.

Pământu’ încet se împământeşte,

Şi pomul vieţii prinde ram,

Din duhuri şi lumini celeste,

Se plămădeşte iar un nou Adam.

O vorbă mult prea rea,

Ai aruncat fără căință,

Și a lăsat în urma sa,

Noian de suferință.

O vreme de tăcere,

În calea mea ai pus,

Și ochiu-ntruna cere,

O lacrimă în plus.

Un gest de amăgire,

Pe chip ți se arată,

Iar pura mea iubire,

E-n turnuri ferecată.

Și stau de atâta vreme,

Arzând cu doru-n piept,

Iar inima se teme,

Că veșnic o s-aștept.

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

În timp ce acuma îţi scriu,

Podeaua miroase a sicriu,

Cerneala-i vâscoasă şi neagră,

Foaia de tine întreabă.

În timp ce amintiri croşetez,

Ascuns în dulapul obez,

Rochia ta de dantelă,

Mi te-arată în trup de gazelă.

O lacrimă-mi pătează suspinul,

Amorul mi-l cântă delfinul,

Cântec de valuri şi stâncă,

Cântec de rană adâncă.

Acum pentru tine recit,

Poem parfumat şi-ncâlcit,

Versul se întoarce-n silabă,

Căci vocea mi-e tristă şi slabă.

Chiar acum văd cum cade o stea,

Sicriul miroase a podea,

Gândul de tine mă întreabă,

Cineva firul vieţii-mi dezleagă.

Chiar acum mă aplec să îţi scriu,

Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,

De dezlegi a sa taină, subit …

O să ştii cât de mult te-am iubit.

Îmi ești îndeajuns în fiecare zi șin fiecare noapte,

Îmi ești îndeajuns în fiecare cuvânt în fiecare suflare.Îmi ești mai aproape și tot mai departe, 

În fiecare strofă în fiecare text.

M-am săturat la miez de noapte să mă trezesc în lacrimi,

M-am săturat sa te aud și să nu-ți văd chipul.

Nu am putere să ascud și nu mai vrau să pierd .Mi-ai omorât și sufletul în mine

Și dragostea mea pentru tine.

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

S-au vorbit toamna și vântul

Să cutreere pământul

Să se asundă în pădure

Și tot farmecul să-i fure.

Sus în vârf de rămurele

Cântă în coruri păsărele,

Simfonie de culori

Te vrăjește până-n zori.

Dar un zvon de brumă rece

Fac ca frunzele,florile să plece,

Cântăreții triști se adună

Au plecat, ne fac din mână!...

Codrul plânge după ele

Noaptea-i neagră fără stele

Doar pustiul se așterne

Norii grei zăpadă cerne.

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

De dor îmi arde inima mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,

C-al meu amor e prefăcut,

Ai plâns întruna şi-ai jelit,

Şi n-am știut!

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!