Ultima cădere

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Pe chipul ei aștri sau stins.

În părul ei ninsori au nins. 

Iar ochii ei și-acum păstrează, 

Sclipirea care radiază.

În sufletu-i sunt adunate,

tristeți și bucurii de-o viață.

Iar mâinile mici și ridate,

ne mângâie în fiecare dimineață.

Azi ninge nu știu a câta oară...

Din cer în părul ei fulgii coboară.

Sunt binecuvântări cerești,

Ea este icoana vieții pământești.

Trec anii necruțători peste tine,

puterile ți se știrbesc ușor.

Aștepți cu dor copilul ce nu vine

iar sufletu-ți e mistuit de dor.

Vocea caldă și blajină

iarăși icoanelor se închină.

În ruga ta către Dumnezeu

ceri binele copilului tău.

Pictat rămâne chipu-i sfânt

acolo, printre îngeri ești o minune. 

Aici, prin viața pe pământ

icoana pentru închinăciune.

Pe chipul ei mereu vor arde

noi aștrii luminoși și vii.

Ea este călăuza pentru mai departe

pentru al omenirii neam, pentru copii.

Ea este MAMA - candela mereu aprinsă.

Ea este rugăciunea către Dumnezeu trimisă.

Cât mama ne mai este în viața, 

pleacă urechea la a ei povață.

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Coapsele mele își deschid universul care arde.

Nu e o flacără a cărnii,
ci o ardere a dorinței,
un râu de jăratic verde
izbucnit
din veșnica poiană a fertilității.

O sevă sălbatică, ce nu cere voie timpului.

Totul se oprește acolo,
pe iarba caldă a începutului,
unde rădăcinile mușcă în șoaptă din lună.
Suntem așteptați de o geneză mută,
un nou început
ce își coace miezul de jar
în adâncul acestei mari combustii.

Luna veghează. Tăcută. Rotundă.

O desfacere a lumilor din propria lor arșiță,
un tremur de stele prin capilarele nopții,
lăsând spațiul liber din jur
să pulseze o altă ordine...
pe care doar tăcerea
o mai poate cânta,
atunci când viața
refuză să mai pună punct.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

La capătul de lume oameni pier

Furând lumina umblă sufletele-n noapte

Rămase umbrele secate cad inert

Arzând tulpina rădăcinilor uitate

Desprinse ciuture îneacă spre adânc

Strivind la capătul de lume realitate

Rănite urmele săpate calcă ciung

Cioplind imparele speranțe abdicate

Uscate zilele pălesc agonizând­

Umblă târându-se grăbite către noapte

Visele fără de rușine calcă strâmb

Adulmecând sângele rănilor mușcate

Crăpate palmele sădite în pământ

Crescând hotarele lipsindu-le de șoapte

Vom deveni capăt de lume absentând

Brăzdând prezențele în locuri separate

Lipsiți de noi coabităm filozofând

Adăpostind în comentarii simple fapte

Ori dăm tăcerea suprimându-ne cuvânt

Oameni pe lume sunt doar cei cu dinți de lapte

Am căzut .

Psihicul mi-e la pământ

Fără tine Sunt un tâmp

Și cât as vrea sa te urăsc

Sa te urăsc ca sa nu te mai iubesc

Sa te urăsc ca sa pot sa supraviețuiesc

Sa te urăsc ca sa nu mor cât trăiesc

După atâta amar de vreme

Sa iubesc alta persoana mi-e lene

Farmecul s-a dus

Și lumea mi-ai sedus

O întrebare am: apoi te voi lasă

Unde ti-e inima când ma vezi așa?

Știi ft bine cum eram eu înaintea ta

Știi ca lumea mea se învârtea in ambianta

Dc m-ai lăsat sa te iubesc

Știind ca nu ești in stare sa ma păstrezi?

Dc continui sa te întorci

Și asupra mea sa te repezi?

Cu ce ți-am greșit sa ma faci sa fiu așa

Când eu am vrut doar să-ți dau iubirea mea ?

Poate ca unii oameni is făcuți sa sufere și sa îndure totul ca a altii sa trăiască in pace

Pacea mea era in brațele tale

Da m-ai alungat fără pic de alinare

M-ai lăsat sa zac plângând Intr-o margine de drum

Și dacă te duci acum, tot acolo sunt:

In lacrimi înecată , cu inima-Ngropata

Cu capul la pământ

Căutând alinare in brațele unui trecător

Dar fără nădejde într-un viitor

Nu ma lua in seama: doar încerc să-mi îngrop amarul

Am vrut sa fim noi

Sa fim noi Versus restu

Și Sa dam peste cap universul

Dar degeaba Ca singura nu am puterea unor doi

Am căzut

Da . Am căzut

Și nu in cap sau mai știu eu unde

Doar psihicul meu e la pământ

Dincolo de trupul meu plecat spre jurământ

Voi încerca sa par tare

Chiar dacă fără tine nu mai am răsuflare

Voi încerca sa par la fel ca in trecut

Chiar dacă știu ca fără tine nu mai pot sa am un nou început

Is versuri scrise plângând

N-o sa le citești oricum

Încercând sa par cine nu sunt

O sa îngrop ce și cum am ajuns

M-ai lăsat știind in ce stare sunt

Și te-ai culcat dormind profund

Ai distrus tot și m-ai lăsat sa ma încrunt

Indiferent fata de ale mele rugi

Tu mergi inainte fara sa parcurgi

Tot ce m-ai lăsat pe mine sa înfrunt

Ea crede c-aş fi atacat...

Şi când o sărut se teme,

Dar sclava plăcerii, ea geme

Şi cere un lung sărutat.

Pe urmă, când spasmul a dispărut,

Îşi udă-n parfum o batistă -

O pune pe gură, şi tristă

Ea şterge un ftizic sărut.

Higiene

Ella piensa que yo habría atacado...

Y cuando la beso ella tiene miedo,

Pero esclava del placer, gime.

Y pide un beso largo.

Luego, cuando el espasmo desapareció,

Moja un pañuelo en perfume.

Se lo mete en la boca y triste.

Ella limpia un beso físico.

N-ai vrea, mai în glumă,

Să-mi pui soarele-n frunte?

Să-mi furi nopțile pierdute

Și să le-aduci în cuvinte?

N-ai vrea, printre șoapte,

Să-mblânzești o secundă,

Să-mi faci visele toate

Pe sub piele să m-ascundă?

N-ai vrea, fără teamă,

Să-mi încurci pașii în drum,

Să-mi dai lumea pe-o ramă

Și să ne pierdem in dor nebun?

N-ai vrea, mai în joacă,

Să-mi fii simplu și rar,

Să mă arzi fără dorință

Și să mă iubești în zadar?

N-ai vrea, mai în șoaptă,

Să mă săruți de m-aud rănile?

Și când mă-ntorc spre noapte

Să aflu c-ai râs cu… 

Te voi iubi

până în ziua

în care un pictor orb

va reuși să picteze

sunetul căderii

petalelor de trandafir

pe pereții palatului de cristal —

un palat care nu a existat niciodată...

Te voi iubi

așa cum iubește un suflet

fără promisiuni,

fără să i se ceară.

Chiar și în întuneric,

fără întrebări,

fără drumuri explicate,

doar cu încrederea

că pasul tău

mă va găsi.

Te voi iubi

în liniștea dimineților,

în respirația ta adormită,

în felul în care lumea se oprește

când îți aud numele...

Nu-ți cer să rămâi.

Nu-ți cer promisiuni.

Îți spun doar că iubirea mea

a fost adevăr,

a fost loc sigur,

a fost palatul de cristal

deschis pentru tine,

fără armură,

fără frica că îl vei face cioburi.

Și dacă, într-o zi,

pictorul orb

va reuși să picteze

sunetul căderii

petalelor de trandafir,

pereții palatului de cristal

nu se vor mai sparge —

ci vor păstra în ei

urma iubirii mele,

o lumină fină

care te va recunoaște

chiar și atunci

când eu nu voi mai fi,

până dincolo de ultima mea respirație.

A. Țurcanu @актуальное #Lasamasatevisez #poezie #ATurcanu

Simt un miros plăcut de primăvară
Adus de adierea vântului de munte,
Ce îmi vestește că iarna... e poveste
Și pot s-arunc și cușma de pe frunte.

Privesc cum florile-și arată floarea
Și ochiul îmi inundă cu-atâta fericire,
Iar cântul înnălțat de păsăret spre cer
Auzu-mi fericesc...visând la nemurire.

Pornesc spre o cărare ce m-așteaptă
S-o bat și, amintiri să îmi stârnească,
De vremi trecute, ce repede s-au dus
Și unde o idilă, începea să înflorească.

Apăs pedala bicicletei și o zbughiesc
Spre locuri pitorești pline de farmec,
Să ard grăsimile depuse-n hibernare
Și pe potecă sus, cu-o bere..să petrec.

.......................................
Seară se lasă și mă întorc spre casă
Unde îmi e iubirea și liniștea găsesc,
E primăvară, e viață, e binecuvântare
Așa, că Ție Doamne... îți mulțumesc!