Răni

În timp ce acuma îţi scriu,

Podeaua miroase a sicriu,

Cerneala-i vâscoasă şi neagră,

Foaia de tine întreabă.

În timp ce amintiri croşetez,

Ascuns în dulapul obez,

Rochia ta de dantelă,

Mi te-arată în trup de gazelă.

O lacrimă-mi pătează suspinul,

Amorul mi-l cântă delfinul,

Cântec de valuri şi stâncă,

Cântec de rană adâncă.

Acum pentru tine recit,

Poem parfumat şi-ncâlcit,

Versul se întoarce-n silabă,

Căci vocea mi-e tristă şi slabă.

Chiar acum văd cum cade o stea,

Sicriul miroase a podea,

Gândul de tine mă întreabă,

Cineva firul vieţii-mi dezleagă.

Chiar acum mă aplec să îţi scriu,

Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,

De dezlegi a sa taină, subit …

O să ştii cât de mult te-am iubit.

M-oi prăbuși târziu,

În zbucium neîncetat,

Pe-o lacrimă de fiu,

Între suspin și oftat.

Mă strigă al vremii glas,

Din iarba peste piept,

Și sub al morții pas,

Mă pasc în zori discret.

Hai toamnă și dă-mi frunza,

Rămâi și tu cu mine,

Uscată îmi este buza,

Iar ploaia nu mai vine.

M-am prăbușit devreme,

Într-o tăcere surdă,

Pe umede poeme,

Din lacrima-mi absurdă.

Spune-mi că vrei şi pot să fiu,

Un vis aprins, un gând târziu,

Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,

Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.

Spune-mi că vrei şi pot să zbor,

Pe coapsa ta să mă cobor,

Cu flori, ușor,  să te-nvelesc,

Să-ţi mor de dor, să te iubesc.

Spune-mi că vrei şi pot să frâng,

Tot răul lumii, şi să-l plâng,

Să-ţi fie sufletul uşor,

Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...

Spune-mi că vrei şi pot să chem,

Lumina lunii în poem,

Să-ţi scriu pe cer un legământ,

Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.

Spune-mi că vrei şi pot s-adun,

Să-ţi fie somnul lin și bun,

Din crâng, miresmele de tei,

Ca să adormi sub ochii mei.

Spune-mi că vrei și pot să scriu,

Destinul nostru pe-un cer viu,

Și-n el să ardă-un singur dor,

Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…

De te-aș pierde într-o zi,

S-ar sfârși și a mea viață.

Anii mei s-ar ofili,

Fără a buzelor dulceață.

Voi umbla c-un gol în suflet,

Și cu mintea sfâșiată,

Mă voi prăbuși în umblet,

Azi mai mult ca niciodată.

De te-aș pierde pentr-o clipă,

Aș zbura umil sub soare,

Și mi-aș frânge o aripă,

Ca să-ți fac din ea răcoare,

Să mă simți în adiere,

Cum te mângâi pe obraz,

Cum pierduta clipă cere,

Înc-o clipă de extaz.

De te-aș pierde pe vecie,

Eu m-aș împietri în timp,

Te-aș zidi cu poezie,

Și te-aș face anotimp,

An de an să vii în lume,

Peste veacuri, pe vecie,

Și să-mprăștii de pe culme,

Necitita - mi poezie.

Amicului răcit

De când cu gripă, febră mare,

Și cu durerea până-n os,

Al meu amic cu nasul mare,

A devenit cam... secretos.

Unui ceasornicar

Intrând în bordel cam beat,

Etalându-și toată garda,

Matroana i-a sugerat,

Să nu-ntindă prea mult Coarda.

Femeia de serviciu

Ea, femeia de serviciu,

Are doar un singur viciu,

Când mă văd cu toți amicii,

Îmi creează deservicii.

Șah cu vecina

După ce-am servit dejunul,

În împrejurări obscure,

Cu tact i-am cedat nebunul,

Iar ea sfioasă, două ture...

Unui Gardian

Nu vreau grad de căpitan,

Fă-mă mamă gardian,

Toată lumea să mă ştie,

Om corect la puşcărie.

Unui Gardian

De când lucrezi la puşcărie,

Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,

Te-nchizi în baie stând pe tron,

Şi baţi cu lingura-n castron.

Casierița

Casierița de la mol,

Cu ochi vineți apărea,

Și într-o zi s-a dat de gol,

Ea și-acasă încasa.

La poker

Joc des poker cu un ciung,

Aproape în fiecare lună,

Și de atâta timp, n-ajung,

Să-l văd cu o mână bună.

Nepotrivire

În sfârșit să-i fac pe plac,

I-am luat lui coana mare,

Minunați pantofi de lac,

Însă ea, s-a dus la mare.

Lui Costică

Ospătarul meu Costică,

Vrând în tenis să răzbească,

Renunță subit, de oftică,

Căci voia doar să servească.

Am adormit în zborul către tine,

Și-acum mie rău de atâta bine,

Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte.

Gândesc acum ce mult am mai iubit,

Și brusc din zboru-mi m-am oprit,

Căci și iubirea are un fel de moarte,

Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!

Prea mult cu ochii cufundați în carte,

Deodată m-am trezit că ești departe,

Și soarta manifeste peste tot împarte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte,

Iar fiecare arde-n propriul univers,

Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.

O lacrimă curge,
nu pentru că doare,
ci pentru că ai iubit
ceva ce n-a fost niciodată
doar al tău.

Pặcat ca nu ne-nvata nimeni ce și cum sa simțim

Sa ne-arate pe cine şi cum sa iubim

De ce nu-i nimeni sa ne spună cất și cum sa plângem

Să ne-arate cum inima să nu ne-o frângem?

Oare exista vreo dreaptă măsură?

Plânsul oare are și el a lui formulă?

Aplicată la un gram de durere

Atunci când inima și-o cerne?

Păcat ca nu ne-nvata nimeni sa trăim

Când după un eșec rămânem singuri

Ai nimănui cu sufletul prins între scânduri

Păcat... ca nu există dex să uităm ce iubim..

Din fundal răzbate -o melodie,

Iar suspansul prin aer adie;

Se va juca pe scenă pantomimă 

Vulgară, stângace și obscenă.

Se ridică la teatru cortina,

În sală se stinge lumina;

Actorul face reverență,

Izbucnesc aplauze -cadentă.

Pe placul celor ce vor amuzament;

Nu zbucium aprins,nici sentiment.

Căci altfel nu s-ar simți în largul lor,

Nici n-ar putea juca același rol.

Vor fals chiar și în zămbet, și -n privire 

În locul unei vorbe de iubire;

Să pară mai buni,mai frumoși,

Să -și ascundă rănile, părând curajoși.

Din culise forfotă se -aude;

Se pregătesc păpușile nude 

Pentru un spectacol de pomină 

Cu artă reală,dar străină.

Și totuși,piesa avu succes,

Slujind meschinului interes;

Să pară fiecare mai cizelat 

Sub chipul unui artist consacrat.

Iar când cortina va cădea,

Iar sala goală va rămânea;

Ce va mai fi din  tot ce-am jucat,

Când măștile -n gol s-au eclipsat?..

Vânt pribeag ce știi de toate,

Lumea-n lat și-n lung străbați,

Spre durerea mea te-abate,

Înspre ochii înlăcrimați,

Suflă-ntruna cu putere,

Chiar de ninge, chiar de-s ploi,

Oblojește a mea durere,

Şi-adu-mi mândra înapoi.

Codrule cu frunza deasă,

De-ai văzut, de-ai cunoscut,

Pe frumoasa mea aleasă,

Freamătă al meu sărut,

Răspândește-l în poiană,

Pe-un trifoi cu patru foi,

Ca frumoasa-mi Cosânzeană,

Să se-întoarcă înapoi.

Murgule cu coamă-n vânt,

Ce copita-ți știe zarea,

Dacă pașii ei s-au frânt,

Ori i s-a pierdut cărarea,

Tu, necheză-n noaptea grea,

Fă să tremure pământul,

Să-mi audă inima,

Și să-i regăsesc cuvântul.

Lună albă, sus pe cer,

Ce-i veghezi visarea lină,

Pune-n raza ta mister,

Să-i aline noptea plină,

Spune-i blând că dorul arde,

Că-l purtăm triști amândoi,

Și că-n lume, orișiunde,

Drumul duce și-napoi.

Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,

Peste dealuri, peste văi,

Spune-i blând că așteptarea,

Fulgeră în ochi văpăi,

Suflă-i dorul meu în șoapte,

Fă-l să-i mângâie obrazul,

Găzduiește-o peste noapte,

Spulberând din ea necazul.

Codrule cu rădăcini,

Prinse-n vremea trecătoare,

De-ai văzut-o între străini,

Dă-i din frunza ta iertare.

Fă să-i crească-n pași lumina,

Drumul lin să-i faci spre casă,

Căci aștept bătu-m-ar vina,

Singur, ca o umbră ștearsă.

Izvor tainic din poveste,

Ce-ai văzut atâția pași,

Spune, unde doru-mi este,

Unde-s ochii ei cei dragi?

Curgi și du-i o mângâiere,

Spală-i gândul de-ntristare,

Lasă-i, susurând, plăcere,

Din iubirea mea cea mare.

Soare blând de dimineață,

Ce-i săruți pleoapa ușor,

Dă-i din raze o speranță,

Spune-i cât îmi e de dor.

Lasă-i strălucire-n cale,

Pasul fă-i-l voinicesc,

Să-i pot da îmbrățișare,

Și să-i spun cât o iubesc.

Dacă-i scris să se întoarcă,

Ca izvorul spre ocean,

Îi voi fi și țărm și barcă,

Și-oi iubi-o an de an,

Dar de-i dusă-n altă zare,

Fără gând de-a mai privi,

Voi rămâne ca o floare,

Ce nu-i dat spre a-nflori.

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

De-ai dat cândva o pâine

Celui înfometat,

N-ai dat-o la oricine,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi dacă în picioare

Pe altu' ai încălţat,

N-ai dat la un oarecare,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi haina-ţi de-ai lăsat-o

Pe cel înfrigurat,

Nu orişicui ai dat-o,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Lui Dumnezeu, creştine

I-ai dat ce-ai dăruit...

Şi uite aşa cu o pâine

Trăieşti la nesfârşit!