Impostorul

Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună

Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,

Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinților ce vor

Să-și trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.

 

Eu, semnatarul prin absență, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naște

Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales

Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea

Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieții o valoare și un sens.

 

Mi se acordă din oficiu funcția de om pestriț printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin

Și consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.

Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce își acceptă rolul lui de om lovit

De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ține oasele de om mișel.

 

Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet

Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonșalanță, un contabil mititel.

Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel și privesc ecranul care mă prezintă drept actor,

Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.

 

Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără țară, fără pic de viitor,

Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi… că eu sunt un impostor.

Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce pășesc superior,

Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor și mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.

 

Resemnat, îmi port ființa spre ieșirea-n coridor unde mă așteaptă moartea cu biletul de actor

Și-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă așteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor

De-a mă naște fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viața nu mai are nici un scop,

Căci și l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea… i-a trimis pe primul om.

 


Category: Philosophical poem

All author's poems: Vasile Serban poezii.online Impostorul

Date of posting: 10 июня

Views: 185

Log in and comment!

Poems in the same category

Doar noi... cu noi

Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te  caut  de mult și nu te - ajung
Iar tu,  din tine m-alungi c-un singur  cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și  trădări
Lâng-o albă caleașcă   părăsită
Și  murgul obosit să fie prizonier,
Din  potcoave  scăpărănd lumină
Își scutură liber coama  eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din  cerul cu nori și multe  stele stinse.
Soarele  iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!

More ...

Prea multă sensibilitate în spaniolă

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

 

Demasiada sensibilidad

 

 

La sensibilidad es buena a su manera. Es bueno ser sensible, expresar nuestro pesar cuando alguien ha vivido acontecimientos menos agradables, estar con él, escucharlo, tranquilizarlo, comprenderlo, aliviar sus sufrimientos, suspirar con él, llorar con él. ellos, envolverlos cuando tienen frío, vendarlos cuando el gato los arañó (que también fue su culpa que los arañó, porque no saben jugar con él), ponerles una bolsa de hielo del frigorífico por un esguince de tobillo, secarles las lágrimas, darles medicina para bajarles la fiebre, bálsamo labial para que no se agrieten tanto, desinfectarles las cutículas sangrantes cuando no sabían hacerse la manicura, querían hacerse la manicura. uñas más largas de lo que naturalmente tenían, porque esa es la moda, y ahora solo tienen sangre, pongamos mosquiteros, para que no los piquen tanto, les chupen la sangre, no les transmitan malaria ni fiebre amarilla, llevemos insecticidas, si todavía insisten en entrar a la casa, consigamos también un ventilador para difundir el olor a insecticida, mantengamos la ventana entreabierta para que no entren mosquitos y salga olor a insecticida. Ajustemos la caldera para que dé también agua caliente, no sólo fría, porque entonces habrá que tener aún más cuidado. Las economías realmente no toman en cuenta las necesidades individuales de las personas, son más bien la necesidad egoísta de un solo hombre.

Tampoco escatimemos en suplementos que mejoren el sistema inmunológico, como la vitamina C, que tiene un delicioso sabor a limón y no cuesta demasiado, es asequible, se puede obtener con una simple limonada, así que ¿no tenemos motivos para abstenernos de comprarla? .

Consigámosles blusas gruesas y esponjosas, que sólo sirven para quedarse en casa. Cogemos su mascarilla para el cuidado del rostro, mascarilla que previene la aparición prematura de patas de gallo y líneas de expresión. ¡Somos demasiado jóvenes para tener arrugas!

En general, la sensibilidad es hermana de la generosidad y el cuidado, pero ¿qué hacemos cuando se sale de control, alcanza nuevas alturas, no tiene límites? ¿Sigue siendo ésa una sensibilidad beneficiosa, saludable y bien comprendida? No claro que no. Ya algo en nuestra forma de ser chirría y esta sensibilidad es el síntoma principal. Sería apropiado hacernos preguntas: "¿Por qué soy así?", "¿Estoy exagerando?", "¿Qué me lleva a tener reacciones tan intensas ante cosas esencialmente triviales?"

Encontrarás la respuesta perdida en algún lugar de tu pasado. ¿La sensibilidad de la que hablamos proviene de un episodio traumático de la vida? ¿No tardaste todo el tiempo que esperabas en un examen y desde entonces has decidido dejarlo todo pensando que ya no tiene sentido? ¿No se le dieron las oportunidades que esperaba? ¿No pudiste, debido a las circunstancias, hacer algo que te propusiste? Si la respuesta es "sí" a al menos la mitad de ellas, entonces no estamos hablando exactamente de sensibilidad, sino de una reacción adversa a cosas que sucedieron, que nos lastimaron momentáneamente y dejaron una herida sin cicatrizar por completo. Si hubiera algunas normas objetivas, entonces sí, vale la pena adherirse a ellas, tratar de alcanzarlas, porque de esa manera el progreso realmente puede medirse y observarse. Mientras que, si son metas que sólo una persona quiere, el resto no las quiere, no tiene sentido compararnos, de todos modos no podemos valorar ni sopesar nada de lo que escuchamos. Es cierto que quien humilla a los estudiantes por no saber perfectamente tiene el corazón de un forestal que tala árboles en una cinta transportadora sin mirar lo que deja atrás. Sí, los criterios de evaluación son muy objetivos, ¿cómo puedes tú, una mujer de 58 años, que toda tu vida se ha rodeado únicamente de sueco, considerar que una estudiante de 19 años debe ser tu igual en dominio, en habilidad? ? Estamos para aprender, si naciéramos dispuestos a aprender no nos matricularíamos en ninguna especialización y listo, ¿qué necesitaríamos si ya supiéramos? ¿No era más barato, sin alquiler, sin viajes en tren, sin dormitorios, sin membresía en la biblioteca, sin comida y muchos otros servicios públicos? Es curioso lo que sucede cuando una mujer de 58 años te juzga por su propio conjunto de valores. Es como el estudiante que le da meditación a un niño de 8 años. Apenas puede escribir en su propio idioma a esos años, y mucho menos en inglés, francés... ¿No sería traumatizante empezar a regañarlo por no tener tiempo para dominar el contenido a la perfección? ¿Mientras? ¿Que la persona que da clases particulares se vuelve vaga en su expresión? Tiempo, es decir, podría haber negociado con su madre para pedirle que le diera a luz a los 5 meses, no a los 9 meses, como es normal, para aparecer antes en el mundo, para aprender antes, sólo porque eso es lo que la persona quiere quien da lecciones. También está la cuestión del tiempo terrestre. Mientras vivamos en el mismo planeta, todos tenemos la misma cantidad de tiempo, 24 horas, no más.

Esta perfección subjetiva de los demás da lugar a sensibilidades de todo tipo. Tampoco tiene sentido aspirar a tocarlo. No sabemos qué quiere la persona que no está contenta con nosotros. No sabemos qué piensa, cómo piensa, qué prefiere, qué no prefiere, cuánto, qué, cómo y en qué medida.

La perfección subjetiva de los demás es paralizante, tanto emocional como objetivamente. Si la estudiante es humillada cada vez que abre la boca, ¿aún tendrá confianza en que tiene posibilidades de convertirse en una buena hablante de sueco? ¿Encontrará todavía la fuerza, en el fondo de su alma, para seguir adelante, para querer practicar, leer, mejorar, hasta obtener la fluidez, la cadencia y la musicalidad del idioma? No, no hay forma. Tenía buenas intenciones que se desmoronaron en el camino.

La perfección subjetiva de los demás frena, reprime. Como pedirle a tu maestro que planifique cada sonido, cuándo decirlo y cómo decirlo. ¿No te intimidaría esta técnica de aprendizaje? ¿Dónde está la pasión, el encanto, la belleza más irregular y versátil del lenguaje? ¿Cuándo tendrás tiempo para concentrarte en el vocabulario, la gramática, la sintaxis y lo que ella quiere cuando la atención se centra siempre en cómo hablas? ¿No se convierte en un obstáculo que no puedes superar? Se corrigió como con las pruebas de opción múltiple. Has llegado a una pregunta de la que no sabes la respuesta correcta, aunque ya la has respondido bien. ¿Qué estás haciendo? ¿Te quedas atascado allí y no avanzas, sólo porque no lo sabes? Sería una gran pérdida, tanto para el tasador como para usted (en primer lugar).

Como respuesta a la perfección subjetiva de los demás, debemos construir nuestro propio conjunto de valores, nuestra propia perfección, la cual, atención, debe ser objetiva, por varias razones: no llegar a esa sensibilidad que nos impide hacer lo que queremos y sentir incluso eso. evolucionamos, tanto como es humanamente posible, sin estar limitados por otros, por otros aspectos y por otras circunstancias.

More ...

Noaptea

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

More ...

Labirintul Eternitatii

Pe cărarea noastră azi,

Trec pași din alte vremuri,

Ce ridică praful misterului din brazi,

Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.

 

Pasi noi în prietenia timpului,

Reflecții de gând, de zbor și de iubire,

Sunt strecurate azi în adierea vântului,

Dând aripi și putere de visare.

 

La fel, clipa vie se desprinde

Din lumina artificiilor nocturne,

Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,

Concretul timpului să curme.

 

Într-un trecut ca într-o casă milenară,

Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,

Atent la exponate, și gândesc,

Ce minunată imagine, ce clară!

 

Stau vechi icoane pe pereți

Alături de podoabe în lumină gravă

Precum apa de gheață timpul separă vieți

Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.

 

Astfel, privind fragmente de eternități,

Văd măreția ce mă înconjoară:

Înzăpezite vârfuri către munți,

O rază strălucitoare și o apă pură.

 

Cu fiecare clipă azi impletim eternul

Un labirint de căi ce au comun doar drumul,

Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt

Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.

 

Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește

Deslușim vechi căi ce labirintul întregește

Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat

Și în căutările noastre a sperat.

 

În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,

Dorind să legăm iubiri atemporale,

Înscrise în zări, în puritatea muntelui,

A ploii, a gheții și a luminii soarelui.

 

Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau

Poate în alt context al timpului ce-a fost,

Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau

O bucurie, o casă sau un rost.

 

Ca dizolvând prezentul în elementele sublime

Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.

Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine

Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.

More ...

Moara de Jar

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

More ...

Amarul incandescent

M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.

More ...

Other poems by the author

Transcedental

M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.

În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.

Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.

Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.

More ...

Se naște prin moarte

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.


Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.


Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.


Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

More ...

Înțelepciune

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

More ...

Pustnicul


Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.

Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.

Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.

Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”

Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.

„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.

Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.

Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.

More ...

Ghiocelul

 

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

 

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

 

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

 

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

More ...

Păcatul

 

Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,

Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,

Un amalgam ciudat de sincere regrete,

Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.

 

Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm

La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,

Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,

De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.

 

Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,

Cu plumb topit în sânge și în privire frică,

Călătorind prin lume și pregătind morminte,

Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,

Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.

More ...