Ghiocelul

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Nuanțele de gri sunt singurele umbre

Ce dansează sălbatic în calea ochilor,

Dorind să ascundă culorile curate,

Cerșesc grăbite atenția mea totală.

Infinitul curcubeu de nuanțe închise

Mă acaparează și mă izolează,

Creând pentru mine în abisuri

Un amestec de tristețe supremă.

Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții

Cu o nuanță de gri metalizat,

Iar sălbaticul rânjet de mândrie

Mă face să cred că a reușit.

Intensitatea de gri asupra ființei mele

Îmi trezește neîmplinirile trecute

Și dorind să se sfârșească mai repede,

Îl rog să pregătească nuanța fatală.

Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor

Și izbindu-mă furios într-o fundătură,

Se năpustește exaltat din umbra griului

Spre jalnica și sumbra mea făptură.

Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,

Pătrunde în mine și curge prin sânge,

E parte din mine, îl simt peste tot,

Se face comod și așteaptă să mor.

Văd cerul senin acum când sunt mort

Și o liniște dulce mă îmbie la somn,

Din ape spre cer se ridică în zori

Frumos curcubeul plin de culori.

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.

În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor,
Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor.

Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță
voi putea să mor,
Azi sunt o pasăre măiastră, și mâine sunt un vierme în ogor.
Un torturat pe veci, în necredință, căci în credință sigur am să mor,
M-am aruncat în propria ființă, ca să rezist prin simplul abandon.

Mă las purtat de valul gândurilor rele ce sap în mine șanțuri ce mă dor,
Triumf mârșav asupra vieții mele, căci mi-e sortit să sufăr ca și muritor.
Sunt blestemat să simt orice durere, căci prin durere omul nu va piere,
Dar lasă răni din ce în ce mai grele ce naște-n în mine un alt om.

Sunt suspendat de voi prin suferință ca să mă sinucid apoi de dor,
Și incapabil să rămân în lume mă retrăiesc într-un minut minor.
În toate cele ce-au să vie și-n toate cele câte-au fost
Supremul adevăr rămâne... eu sunt un simplu muritor.

Suntem sortiți prin existență la joc murdar... de creator,
Ruleta vieții se termină când moartea-i vine-n ajutor.
Un fel de cacealma a vieții, capriciul unui ziditor...
Divertisment prin existență e planul lui de viitor.

    Ciudat acest cer plumburiu
    În care dansează frenetic
    Doi cocori cu aripile negre...

    Aşteptând superba ninsoare să cadă, 
    Cu urme de paşi dansând pe zăpadă, 
    Primăvara îşi frânge cu greu cruda iarnă,
    Aşternându-şi covorul de flori în poiană... 
    
    Firavi, clopoţei din zăpezile-nalte,
    Îşi tremură-n soare petalele dalbe,
    Şi-n clinchetul lor de argint sunător,
    Rândunicile zboară pe-un cer fără nor...
    
    În zare, cu greu, bâzâind hărnicuţe,
    Albinele-şi poartă tainul cel dulce,
    Din trudă şi chin se naşte dulceaţa,
    Şi pacea florilor ce umple fâneaţa...

Gânduri bune  trimit astăzi către soare

Rugându-l, raze pe pământ să coboare

Lumina lor să dea cerului o nouă  noțiune

Și primăverii multe, multe flori să-i adune

Între-o dulce, răvășitoare chemare

Ca , într-un  tablou pictat cândva de Botticelli.



Aș vrea mereu cerul senin și împrimăvărat  

Cu liniște pământul să fie înveșmântat

Din bogăția  lui toți  oamenii să  primească

Prin  ruga lor Divinității să-i mulțumească

Iar primăverii să-i spună cât e de frumoasă

Readucând  ,,mană cerească,, din biblicul eden…  


Iată !  Ghioceii  extaziați, privesc  printre raze  cum primăvara  îmbrățișează natura și  viorile ei vibrează  mai puternic decât  ,,PRIMĂVARA,, din anotimpurile lui Vivaldi .
BUCURAȚI-VĂ ! EDENUL MAI ESTE ÎNCĂ PE PĂMÂNT.

Dragi cititoare și cititori ,care găsiți timp

să-mi citiți găndurile poate,și dorințele de

mai bine pentru toată lumea,vă mulțumesc !

Natura a întrat în drepturle ei .Primăvara este

atât de frumoasă!...Doresc ca PRIMĂVARA  să

între în sufletele voastre și acolo să rămână!

     Bine ai venit zi de 1 mai !

Ne bucurăm că a venit primăvara, deși e tare capricioasă,

dar natura-i toară vie și ne bucurăm. Tot acum vom sărbători 

zilele Sf. Pște. Suntem credincioși sau nu , tot omul se pregătește 

pentru ele. În fiecare casă miroasă a cozonac, a pască și oul roșu 

e piesa cea mai importantă. E vremea să socializăm, să uităm dacă 

ne-am certat. Iubirea e cel mai nobil sentiment, Isus Hristos s-a 

sacrificat și ne-a iertat. Prieteni dragi - Hristos a înviat-.

Adu-mi te rog primăvara 

Și rămâi și tu cu mine

Sterge-mi din inimă iarna

Și dorul din suflet... de tine.

Adu-mi te rog primăvară...

Mărțișorul rămas promis

Albul și roșul din toamnă,

Să se-mpletească pe buze ca-n vis.

Adu-mi te rog primăvara 

După care am tânjit 

Ia-mi din inimă povara...

Spune-mi că nu ne-am pierdut!

Adu-mi te rog primăvara 

Martie să-mi fie demidulce

Paharul din nou să-mi poarte

Licoarea zeilor... pe buze...