Ghiocelul
Cine mi te-a rupt din soare,
Floare albă, floare rară
Și mi te-a adus în cale
La-nceput de primăvară?
Cine de sub pătura albită
Își dorește să răsară,
Să vestească primăvara
La toți oamenii din țară?
De sub stratul de zăpadă
S-a ivit o mândră floare,
Cu petalele albite
Și la corp cam subțirică.
Apărută din nămeți,
Ca o fată din povești,
Dar cu nume de băiat,
Este un ghiocel curat.
Стихи из этой категории
mai încercăm încă o dată?
patru dimineața.
nu te poți gândi la altceva
că, deși e beznă,
pe ea o poți vedea
vrea înghețată.
o întrebi în șoaptă:
“îți cumpăr, bine,
da’ vii și tu cu mine?”
v-ați dat jos din pat.
pe loc v-ați îmbrăcat:
ea-n hanoracul tău,
tu – îndrăgostit rău
coborâți șapte etaje.
fără foială foarte mare,
că în douazeci și cinci de minute
ați apărut în ziare
afară-i primăvară.
în parc pare a fi ceva in aer,
parc-o ceață
ca aceea care te-a trezit de dimineață
stați pe-o bancă.
magazinele-s toate închise,
ce-ai vrea să-i iei niște narcise!
sunt florile ei preferate, mai ții minte?
v-apar deodată amintiri.
vă înțelegeți din priviri,
nu-i nevoie să vorbiți,
ai și uitat că vă grăbiți
se uită la tine.
inima-i izvorăște bucurie;
îți păstrează înfățișarea vie
că-ți sărută albastrul din privire
nici nu mai știi ce căutai.
ce naiba voiai?
și ce dacă a început să plouă?
dansați așa cum vă place vouă!
se crapă zorii.
te trec toți fiorii;
nici narcise, nici înghețată,
“mai încercăm încă o dată?”
Aş vrea
Aș vrea să fiu
O coardă de vioară
Să cânt odată cu al tău gând
Arcușul să mângâie nota muzical
Cu frumusețea tonului de primăvară,
Din iarna vieții m-ar trezi.
Apoi, arcușul să-l dăruiesc
Aș vrea…
Dar cui? Nu-i nimeni,
Nimeni să-l mânuiască
Vioara o las pe-un piedestal
De flori…
De flori aș vrea să fie
...........................................
Din cerul fără nori coboare păsări
Să cânte-n triluri partitura
Uitată de-o călătoare
Pe-o ramură uscată de arin.
Printre florile, corolă de culoare,
Să dansăm un vals sublim
Fără arcuș, fără vioară
Acompaniați de primăvară
Cu cer senin până la apus.
Aș vrea….!.
Ferestrele primăverii
Anotimpul din calendar
Deschide luminii fereastra
Crengile unui copac solitar
Mă ating cu mugurii treziți
De-o pasăre cu triluri timide
Multe ferestre, multe priviri,
Soarele pe toate le cuprinde.
…………………………………………………
Un ghiocel, îmbrăcat elegant
Doar de viorele însoțit
Zâmbește ștrengar unui brebenel
Ce-i prin iarba crudă rătăcit
Alungând un fulg pribeag,
Rece , apos și arogant
Vai! Toate petalele i-a stropit…
Oare primăvara să fi venit
Sau iarna încă nu m-a părăsit?
………………………………………………….
Un bondar cam hărțăgos
Recomandându-se albină
Se uită pieziș, invidios
La un melc ce caută leac
Pentru spate, pentru față
Gârbovit și supărat
Iarna căsuța iar i-a stricat.
Complicată e natura
Cu-al ei farmec, primăvara
Face ordine în paradis.
……………………………………………………
Mai la vale pe cărare
Iarba-n verde s-a machiat,
Degrabă o paște murgul
Bucuros, azi nu-i înhămat
Scuturându-și coama deasă
Lasă-n urmă un nechezat
Din tufiș un iepuraș
Cu-o ureche cam beteagă
Are o mare supărare
Murgul , alergând l-a speriat.
…………………………………………..
Un copil cu a lui vârstă
O urzică a mângâiat
Și se-ntreabă supărat
De ce oare l-a înțepat.
Pe cercel tu m-ai călcat,
I-ar fi răspuns urzicuța
Bosumflat copilașul a plecat
La mama, să-i sărute mânuța.
……………………………………………….
Iar pădurea semn îmi face …
Vino, vino să mă vezi
Să auzi cum cântă cucul
Speriat de glas de cerbi
Când ecoul se lipește
De stejari, de fagi bătrâni
Iarba veselă mă privește
Mulțumită cu-al ei destin.
Sigur primăvara o primește
Fir cu fir face-un festin.
…………………………………………….
Rezemată de un timp
Timpul meu de mult tocit
Lăsând fereastra larg deschisă
Soarele în mine s-a cuibărit…
A venit ! primăvara a venit.
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
Mirosul fericirii
Miroase a primăvară?
Sau...poate a vanilie?
Dar nu! E dragostea de mamă,
Miroase a fericire!
Parfumul ei puternic,
Frumos și îmbătător,
Parfumul ei prosperic
Ce te înalță-n zbor.
Și acea clipă a trăirii,
N-o vei uita nicicînd.
Din fructul fericirii,
Zâmbeai încet gustând.
Strigi cu inima deschisă:
-Vai, atât este de dulce!
Iar tristețea-n tine închisă,
Pleacă, în infern se duce.
Ca un fluture albastru
Printre nori catifelați,
Ești tu fericit maestru
Al iubirii dintre frați.
Fericirea-nu-s cuvinte,
Ci o comoară cu iubire.
Ai încredere și simte,
Cum miroase a fericire!
MĂRȚIGUŞ
Mărțișoare pe câmpii
Cresc vioaie, râd sub Soare
În palete de culori
Vii și proaspete, curate flori
Viorele, toporaşi
Ghiocei și brebenei
Râd, înalță către cer
Noi speranțe, fel de fel
A trecut bătrâna iarnă
Lăsând loc unui ghioc
E plăpând, dar nu-i e teamă
Să răsară peste tot
Boarzele încep s-apară
Din neant, acum afară
Și în case, flămânzite
Ciurde noi, neobosite
Alb și roșu sunt la modă
Împletite, înrudite
Își fac loc în piepți de fete
Mândre-acum că sunt cochete
Plânge Dochia și tună
Îi miroase-a mărțisoare
Caută să se răzbune
Că afară-i Primăvară!
Vremea pare că o minte
Și cu Soarele-n spinare
Lepădându-și flendurite, vechi cojoace
Piere zgâbă, amortiță de frisoane
Marius Ene, Polonia, 10.03.2024
Другие стихотворения автора
Bârfitorul
Să judeci ale mele fapte...
Greșit-am, oare, cu ceva
De toci aşa mărunt, mărunt,
Cam tot ce e în viaţa mea?
Întoarce-ţi faţa către tine,
Doreşte-ţi să te schimbi cumva!
Aşa, poate, mă uiţi pe mine
Şi faci ceva cu viaţa ta.
Nu plânge altul pentru tine
Şi nici nu vrea durerea ta.
De ce te-ar mai durea pe tine
Durerea surdă a altcuiva?
Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii
Nu critica şi nici huli,
Doar uită-te la umbra ta
Şi, poate, vezi ce om devii.
Nuanță de gri
Nuanțele de gri sunt singurele umbre
Ce dansează sălbatic în calea ochilor,
Dorind să ascundă culorile curate,
Cerșesc grăbite atenția mea totală.
Infinitul curcubeu de nuanțe închise
Mă acaparează și mă izolează,
Creând pentru mine în abisuri
Un amestec de tristețe supremă.
Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții
Cu o nuanță de gri metalizat,
Iar sălbaticul rânjet de mândrie
Mă face să cred că a reușit.
Intensitatea de gri asupra ființei mele
Îmi trezește neîmplinirile trecute
Și dorind să se sfârșească mai repede,
Îl rog să pregătească nuanța fatală.
Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor
Și izbindu-mă furios într-o fundătură,
Se năpustește exaltat din umbra griului
Spre jalnica și sumbra mea făptură.
Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,
Pătrunde în mine și curge prin sânge,
E parte din mine, îl simt peste tot,
Se face comod și așteaptă să mor.
Văd cerul senin acum când sunt mort
Și o liniște dulce mă îmbie la somn,
Din ape spre cer se ridică în zori
Frumos curcubeul plin de culori.
În căutarea iubirii
Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roșie ca focul
Și-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aștept, iubirea mea.
Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Și dacă valul ei îți va lovi piciorul
Să ți-l sărute cu sărutul meu
Și apoi să-mi dea de veste.
Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnișoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îți ofere-n dar
Un zâmbet și-o lalea, ambele, din partea mea
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Pastila mea de dor
Dați-mi pastila mea de dor,
De dor de mamă și pridvor,
De dor de țară și de flori,
Al gliei strămoșești ogor.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu uit frate și popor,
Să nu-mi uit neamul românesc
Și vatra satului copilăresc.
Dați-mi pastila mea de dor
Să vizitez Carpații-n zbor,
Să văd din nou pământul sfânt,
Al inimii, frumos avut.
Dați-mi pastila mea de dor
Să văd al țării viitor,
Să văd copiii fericiți,
Să văd bunicii liniștiți.
Dați-mi pastila mea de dor
Să simt că mai trăiesc din nou,
Să simt miros de iasomie,
Să văd feciorii în câmpie.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu regret în veci al meu popor
Și-n clipa ce va fi să mor
Să mă îngropați în cimitirul gol.
Îndemn la rugăciune
Eu sunt stăpân peste nimic,
Un veșnic rob fără sărsam,
Un călător în astă lume,
Un biet creștin fără să știu.
Văd cimitirul plin de viață
Orânduind coloanele de morți,
Un amalgam ciudat de oase,
Un dans macabru în decor.
Mă văd epavă într-un vid,
O umbră falsă pe pământ,
Sunt un orgoliu fad al unui slut,
Un bâlbâit timid al unui mut.
Văd moartea ca perfecțiune,
E ispășirea noastră-n absolut,
O veșnicie fără formă,
O zdreanță aruncată-n vânt.
Spre drumul judecății mele,
În fiecare zi cu nume
Îmi lepăd gândurile lumii
Și mă îndemn la rugăciune.