O uşă
Lemnul unei uși e un dar pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic dintre stejari
Copacul ţipându-şi, jalnic, prăbuşirea.
Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată larg deschisă, sau ferecată
O ușă rămâne un presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?
Category: Philosophical poem
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 27 августа 2022
Views: 1410
Poems in the same category
un paradox
lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea
daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate
O linie de smoala
Ce maini frumoase scriu astazi cu pixul
Cu vene calde , armoniose
Pielea cea fina si intinsa se muleaza
Perfect pe unghia de sticla
Doar pixul cel de plastic gol o strica
La atingerea-i brutala
Si de pasta- neagra
Lasa in urma
O linie murdara…
La fel ca viata
In care anii se muleaza perfect pe trup si suflet
La fel cum ochii de cristal se fac ca apa
Cu pleoapele cazute de durere,
Asa si Timpul
Topeste tot in urma
La atungerea- i brutala
Lasand in urma Sa
O linie de smoala.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
Poem Zen pentru sunet
Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~
gunoiul sinelui; cântând la pian;
lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.
Sunetul este doar percepția minții ~
vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.
Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.
Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.
O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;
mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;
ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;
dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;
un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.
Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;
ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și
viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;
plante și animale sângerând îngenuncheate;
oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea
un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;
femei cântând imnuri sfinte în temple;
ascultându-și propriile voci.
Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;
liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.
Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera
procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,
de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.
Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.
În ceață, sufletele netrupești escaladează
serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.
Autorul poeziei este Marieta Maglas
Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.
Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Observatorul. Renașterea.
Un observator lipsit de putere, insă curios,
Uitându-se asupra evenimentelor ce se desfășoară,
Tace, gandește și-și spune "cât de misterios..."
Observând totul pentru a mia oară.
Pierdut în gând, caută disperat o concluzie;
Incearcă să găsească un înțeles.
Dar, inevitabil, se adâncește în confuzie;
Repetă pentru o eternitate același regres.
”Poate totul nu are rost,
sau poate a-l percepe nu sunt capabil.”
Își spune observatorul, copleșit de anost
Găsindu-se pe sine într-un mediu mizerabil.
Indiferent de perspectiva aleasă
Observatorul nu observă realitatea.
Meditează, încercând să ințeleaga cutia neînțeleasă
În care se află totalitatea.
Acesta repetă totul pentru o perioadă de timp nenumărabilă,
De fiecare dată, progresând.
Găsește, in continuu, o noua variabilă
Spre adevărul absolut, avansând.
Devine, în timp, un cercetător,
Plin de curiozitate și însetat după cunoaștere;
Îl covârșește pe așa zisul ”creator”
Adânc în interiorul său are loc o renaștere.
-steinkampf
Other poems by the author
DE CE
MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?
DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..
Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l
De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.
Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..
DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..
Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...
DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…
Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.
DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.
Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..
De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…
Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..
,,AM FOST... VOI FI,,(anonimul)
AM FOST... VOI FI
Am fost anonimul
vieții supus,
călător printre zile
cu - amurguri violet…
Căutător de zorii cu rouă
să-i țin în suflet
până la apus…
Sunt visul încolăcit
pe șiraguri de speranțe
Un nomad obosit
pe-o dună de neputințe
Sau, himeră pe taftaua nopții
fără de sfârșit …
Și voi mai fi ,
anonimul dăinuit
sub crucea lemnului
de eternitate șlefuit.…
Am fost… Sunt…Voi fi…
PĂRINȚII - UN ALTAR AL IUBIRII
LA ALTARUL CU IUBIRE FIECARE REVENIM…
Pe un drum lung am venit să-mi revăd părinții și casa cu liliacul străjer lângă cerdac.
Îi îmbrățișez simțindu-le bătăile inimii de bucurie că am venit, îi întreb ce mai fac , cum se simt, apoi le aud glasul domol:
- Suntem bine, nu-ți face griji. Dar tu, ești sănătos, nepotul, nora Lidia sunt bine? La serviciu cum este, te-ai învoit?. Noi ți-am pregătit ceva bucate să iei cu tine,printre care și dulceață de nuci, așa cum ii place nepotului Cozmin. Drumul cu mașina te-a costat mult , vrem din economiile noastre să-ți dăm ceva bani pentru benzină.
- Dragii mei, noi suntem bine. Bucatele pregătite, vă mulțumesc și le iau cu drag, dar banii păstrați pentru voi, știu că vă este pensia mică…De aceea eu v-am adus ceva bani să vă mai rezolvați din nevoi.
Bătrânii se privesc unul pe altul :
- Mulțumesc băiatul mamei , îi vom păstra, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să mai trăim ,ne cumpărăm în toamnă lemne,tare s-au scumpit si oasele noastre nu mai pot să stea in frig.
Am simțit dorința iar să-i îmbrățișez…Zilele în care am rămas lângă ei, mai mult am vorbit din priviri și îmbrățișări.
- Doamne! O minune sunt părinții! Îți mulțumesc că mi i-ai dăruit . Timpul a trecut repede. La plecare amândoi îmi repetă să mai vin, să vină și nepotul și nora Lidia, poate atunci va fi înflorit liliacul, florile care-i plac ei.
Ținându-le mâna lor în mâna mea le-am spus că vom reveni așa cum obișnuim de sfânta sărbătoare a Învierii. Un zâmbet, ce-i întinerea, le-a înseninat fața. Tata si mama, ajutați de baston merg de la poartă spre cerdacul casei să privească de acolo mașina care încet,încet se-ndepărta …
Cu glas domol, bătrânul murmură: Drum bun dragul tatei, să te ajute Dumnezeu.
Doamne ce mult ne iubești
Frumosul , zilnic ni-l dăruiești
Chiar dacă întunecat e cerul
Cu stele ni l-ai luminat,
Chiar dacă negru e pământul
Pentru noi cu flori l-ai colorat,
Chiar și pe cruce însângerat
Pe omeni, totuși i-ai iertat…
Chiar dacă uneori ne dojenești
Și-atunci…Și-atunci Doamne, ne iubești…
Mă apropiam de casă și-n gând încă mai aveam îmbrățișarea și privirea lor la plecarea mea…Am oprit mașina să citesc în calendar când este sfânta zi a Învierii și câte zile mai sunt până atunci.
Lidia si Cozmin m-au primit bucuroși, întrebându-mă ce fac bunii și dacă le-am spus că de sărbătorea Învierii, vom veni toți trei la casa cu cerdac și liliacul străjerul ei…
DOAMNE PRIMEȘTE PLANETA PĂMÂNT
Doamne primește planeta și nu ne părăsi…
Îmi este frică de ziua ce o trăiesc
Îmi este frică de ziua de mâine
Am un rest din frica ce zilnic o primesc
Și - un sold pentru ziua ce nu știu când vine.
Doamne privește planeta și nu ne părăsi…
Pe un colț de cer, cândva un cer senin
Cohorte de nori în ură se adună
Liniștea păcii-i răvășită de furtuni,
Șenile de tanc vrea totul să răpună.
Doamne izbăvește planeta și nu o părăsi
Îmi este frică chiar și-n ziua aceasta
Să nu fim striviți de zidul nopții
Și peste noi să nu s - arunce năpasta,
O plămădeală a urii și-a demenții.
Doamne, primește-o, privește-o, izbăvește-o…
Popas lângă o bornă
Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.
Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.
Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă încotro
Este alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.
CREDINȚA DIN DURERE
Vinerea răstignirii și zorii Învierii
Zile cu roșu-n sufletul nostru însemnate
Stau pe bolta universului și-a nemuririi…
Doar minciuna, amfitrioana crucificării,
Rânjind, numără cuiele însângerate
Înfipte adânc din jocul perfid al trădării
Când, talanții se risipesc mânjiți de păcate,
Iar mâini ce vindecau, mâinile mângâierii
Și palmele lui Iisus, sunt pline de stigmate…
Din cer s-aud tunete și glasul disperării
Spre Tatăl Ceresc un ultim cuvânt străbate:
,, SĂVÂRȘITU-SA,,!
Bat clopotele…Voci divine în cer s-adună,
În evanghelie cuvântul lui Iisus îi sfânt
Răspândit în patru zări, ecoul lui răsună
Creștinii pe viață și-au făcut un drag legământ
În fiecare an, unul altuia să-și spună:
,, HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!,,.