Viclenia Îndoielii

un tren cu intarziere

oare stie ca ma grabesc?

nu am de ales

decat sa astept

un tren care probabil nu va mai veni

si nu ma misc din gara

sunt loiala

minutele se fac ore

orele, zile apoi luni

oare imi irosesc timpul?

cand as putea pur si simplu

sa imi iau bilet

pentru un alt tren

care sigur ma va duce la destinatie

dar sunt loiala

mereu iau trenul asta

prefer sa astept

pana voi realiza

ca poate intarzie intentionat.

poate nu ma vrea

-Stimate domn, mersi de primire 

Care a fost prima ta iubire?

Cu cine te-ai simțit amabil?

Ce chip de om? și cât de durabil,

A fost cuplul între voi?

Ce dorințe ai avut? ce nevoi ??

-Oh prima mea iubire 

O simt si amu ca un miracol 

Îi aud și amu a ei vorbire 

Cu ea depașeam eu orice obstacol 

Cu părul blond minune mare 

Cu ochi albaștri în revărsare 

De nopți adânci petrecute în doi 

Cu ea în orice clipă ma simțeam vioi 

De mic copil eu am iubito

Și mă temeam eu să îi spun 

Încrederea în sine nu am găsit-o 

Și am perdut un moment bun 

-Și pe urma ce ai făcut 

Ai încercat so găsești ??

După cum eu am văzut 

Pe deplin tu o iubești  

Nui posibil să te dai bătut 

Ce a fost și cum sa petrecut?

Oare ția spus că nu-i destin?

Că ea cu tine nu sa bucurat pe deplin?

-Nu băiete nimic nu a fost 

Viața nea dus pe două drumuri diferite 

Și am decis că nu mai este rost 

Ca sufletele noastre nu-s menite

Să fie împreună chear dacă 

Am iubito pe deplin

Am mai văzut-o și parcă

Amintirile îmi vin 

Dar ma stărui să nu îmi amintesc 

Acele momente petrecute împreună 

Și din acel moment eu nu doresc

Ca nimeni de ea să nu mai spună.

-Dar ai mai iubit din nou așa de strâns 

Ai mai simțit așa placere 

Și tot pe urma tu ai plâns 

Ca sați alini durerea ?

-Da au fost și după ea suflete pereche

Dar totuși parca nui deloc la fel 

Au fost doar mici buchete 

Ce au înghețat în ger

Am simțit placere si durere 

Am simțit amorul și trădare

Și am decis că o să-mi caut una 

Pe cea aleasă din vis

Pe ea a so compar cu luna 

Pentru ea și cerul e deschis 

Să ma iubească pe deplin 

Să nu cunosc durerea 

Și seara când acasă vis 

Voi ști ce e plăcerea 

So iau în brațe și so sărut

Săi spun căi cea mai bună 

Acest moment nespus de plăcut 

Vă fi cântat în strună 

Vioara va recita 

Iubirea noastră pe deplin frumoasă 

Tu cu buzele dulci îmi vei cânta 

O melodie aleasă

autor Stas Lipcan

Căștile pe cap,noaptea târziu
Ma plimb pe stradă si scriu.
Scriu despre tine
Și despre a noastră soarta,
Aștept țigară sa se termine
Fiind pe dinăuntru moartă.
Parfumul tău deodată îl simt,
Și ca o sa apari eu presimt,
Cu frica și speranța
Ma uit înapoi spre trecut,
Ca ultima toanta
Îmi amintesc cât te am plăcut...
Ma întorc spre viitor
Și sper sa uit de al tau dor.

Am realizat că viața nu e decât o simplă loterie continuă.

Azi poți fi, iar mâine totul se evaporă in valurile mării care disperată speră într-o speranța...azi totul ți se cuvine, iar într-o oră te trezești întinsă pe covor, într-o neputință anosta, nu ți poți da drumul lacrimilor să curgă încet pe obrajii tai înflăcărați precum focul unui incendiu ce nu se mai termina, nu poți striga, nu te poți mișca, doar stai întinsă pe nenorocitul ăla de covor și cu fiecare secundă trecută, simți cum respirația ți se taie, iar tu ești într-o continuă neputință.....Ești jos la pământ, realizând că trebuie să te ridici însă....ceva, acolo, te trage in jos, și mai in jos, de covorul groazei in care împietrești pentru minute in șir.....Timpul parcă se oprește în loc, iar disperarea traversează oceane și mari și totuși, tu ești jos, pe covor...

Într-un final, lacrimile incep sa se prelingă pe obrajii mei, semn că în scurt timp, calvarul se va termina pe jumătate, iar mintea mi poate realiza din nou 

                                      Semnat, un simplu luptător 

Oare tanjesc asa mult după iubirea încât sa nu am somn?

De ce ma supar când nu răspunzi la telefon?

Cred în iubire chiar dacă-n ea m am rătăcit 

Aștept sa mi vina bucuria, sa rad la nesfârșit 

Tânjesc după o alinare 

O iubire ce-mi poate deschide ochii 

Dar nu sunt deloc tare

Asa ca ma las în voia sortii

Aștept, dar pare ca-i departe 

Destinul e scris într o carte 

Și de ar fi sa mor fără-o pagina sa citesc

As vrea măcar în ochii tai sa ma rătăcesc 

Sa găsesc cărarea spre inima ta 

Sa bat ușor, și sa ma lași sa intru-n ea

Dar se pare ca aceasta casa mai e locuita 

De o fata ce-ti lasa privirea umbrita 

E închisa intr-o camera frumoasa 

Amenajata chiar de mana voastră 

Însă de la atâta amar și suspin 

Casa s a cutremurat puțin 

As putea s-o reconstruiesc 

Dar trebuie sa ma lasi sa întru 

Pe ea în camera sa n-o găsesc 

Ar distruge ce am muncit eu înăuntru

Ți distrus munca ta de ani 

Ai cladit-o cu manuta ta 

Și n-a fost investiție în bani 

Ai Invest doar cu iubirea 

Lasă ma sa îți arat cum arata fericirea 

As vrea sa ți vad zâmbind privirea 

Și sa razi cu mine mai mult decât cu ea 

Sa te fac sa zâmbești cum ea trebuia

Dar ți e greu sa crezi ca nu te iubeste 

Inima ta doar pe ea o dorește 

Și-o ți strâns în palmele tale 

De frica sa nu-ți lase o rana mare 

Iar eu sunt doar o frimitura lăsată pe masa

Ea e pâinea ce costa la baza 

Dar naiva cred ca te voi avea 

Dar știu ca asta-i doar în mintea mea

Sunt doar un pansament ce-apasă pe rana

Dar ea a avut cuțitul de te-a injugiat 

Te comporți de parca-as fi vreo fana

Dar nu e vina mea pentru ce s a întâmplat 

Încă n ai realizat, 

ești asa perfect încât mă doare 

Căci oricât as încerca 

Nu vezi în mine nici umpic din ce ea are.

Când îți dorești ceva cu-adevarat 

Acel ceva apare 

Și nu e timp de răsunat 

Povești ce ști c-o să te doară 

E timp doar de urlat mai tare

Astăzi e sărbătoare 

Zi buna și curată 

Când toți să evad și se răsfață 

Când pruncii te surprind cu fața dulce și înmiresmată 

Când zburda câinele-n ograda

Și iarbă crește pe uliță 

Mai zi te rog.....

Mai zi că nu e soare afara

Când totul e făcut doar să răsară 

Zi Doamne mulțumesc, ești mare 🙏 

E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.

Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.

Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.

    Cândva, de mult, sub ochiul clar al lunii, 
    din spuma valurilor albăstrii, 
    s-au înălţat în miez de noapte, 
    coloane albe-n marmură sculptate...
    
    Părea că însuşi Fidias le-a sculptat,
    cuprins de inspiraţie divină,
    cetăţii Troia le-a-nchinat, 
    dar timpul le-a făcut ruină...
    
    Azi, aproape nimeni nu mai ştie, 
    cât de viteaz a fost Ahile, 
    sau de-ndrăzneţul Prometeu, 
    ce a fugit de-Olimp furând pe Zeu !!!
    
    Dar focul lui, lumină n-a adus, 
    aşa cum a sperat să fie, 
    ci doar mai multă ură-n plus...
    Această lume nu-i decât zădărnicie...

Par bine pretins prin imagine,

Plăsmuită printr-un ideal de margine,

Mărginit real de nevoi adunate de parabole,

Lenevind la lecții, înlesnind vocale

Ce par goale, simțind gustul moale,

Levitând printre animale la vale.

Vlăguit de venin, venind spre tine,

Tinerețea terminând liniștea ce ține...

Sau trebuia—urând și urmând, tremurând,

Visând, râzând cu fiecare gând,

Plutind spre tine, absorbind,

Când mă întind, uitând, vorbind, apoi luminând

Amintirile ce ies ca firele,

Legând lesne lovituri către sinele

Ce, cu ceasul la gât, manipulând timpul,

Blând, dar timpuriu albind, alăturând ipocritul aidomă cu mitul—

Favorabil prin dogmă, cu noimă spre noi.

Oi fi orbit ori ironizând același gunoi?

Cu ochii goi, prin imagini vioi,

Sloi la sol, slăvind soli vâlvoi.

Cu iubirea prin fire, plin de uimire,

Reunind reușita cu simțire,

Ceasul credul ce pare umil,

Simțindu-l de mult senil...

Pe vinil pornind subtil

Aceeași piesă ce oferă speranță,

Prin credință, la ceva pur, la suprafață,

Acum mă lasă să urlu, ignorând din viață.

Cu vină, ce devine odată cu mine,

Prin ruine termină, cu silă susține

O pierdere—pierind prin imagine, pretind

Că tind la mai mult, dar mereu mințind.

Plăpând, plăcut, până pe pană să apar,

Parvenit precum prezint ce separ,

Speriat, preparând pomul împodobit,

Pomenit prin podoabă, împotmolit.

Erou când e rău, prin minte salvând,

Fața zâmbind în mine lăsând cu sacrificii,

Enervând etica elaborată, eradicând,

Când ridicând ecranul răzuit de elegii,

Te văd și încerc să te uit,

Uitând ce văd, căutând să fiu dorit.

Zeci de mii de povestiri

Prin a veacurilor curs,

Au slăvit în amintiri

Vremurile ce au apus.

Dar din înțelepte fapte,

Omul nu a înțeles nimic.

Gândind doar la fructe coapte,

Păzind frica de epidemic.

Cu câte o aură a îngroșat

Straturile în spirit ale ființei,

Astfel că cel nou, înduioșat

Lasă loc doar umilinței.

Nu se poate spune oare

Că un rău e și mai rău?

Și că generații viitoare

Se vor feri de ferăstrău?

Dorind să uite de trecut

Fără să aibă un deznodământ,

Și nici ce-i bine de recunoscut

Iubirea de țară, ca drept simțământ.