✨ Plecarea

Drumul tău care-l parcurg,

Spre răsăritul speranței, 

Cu ochii senini ce-mi curg, 

Pe calea dorinței. 

 

Mergând prin fiorul zbor, 

Peste văzduhurile de smaralde și cântări topite, 

Melodiile melancolice spulberate de dor, 

În visurile mele argintii venite. 

 

Ziua e călătoare, 

Cum păsările de aur ciripesc, 

Printre dorurile sclipitoare, 

Visele îți sclipesc. 

Cântec generat din această creație

Category: Philosophical poem

All author's poems: Postea Iustin Marian poezii.online Plecarea

Date of posting: 21 December 2025

Added in favorites: 1

Timp de citire: ~1 min.

Views: 1136

Log in and comment!

Other poems by the author

Izvorul

Izvorul curge lin, lin 

Cu privirea nespusă, gândul de suspin 

Izvorul roșu ce curge într-o lacrimă senină, 

Cu cea spusă într-o natură plină de lacrimă. 

 

Cascada împletită cu frunzele roșii în dealungul zborului, 

Un fior dulce ca-l amorului

Izvorul timid ce pornește într-un adânc scufundat 

În largul cerului auriu te-ai scăldat.

 

Bucuria asaltă inima albastră între noi, 

Cu fericirea izvorului de cristal se duce la voi 

Căci pe tine nu vreau să te părăsesc, 

O, amorul cel dulce care îl iubesc. 

 

Pădurea de gheață ce ne privește în ochii, 

În frunza bătută de suspinii, 

În glasul trist plini de spinii, 

Se umple tristețea neîncepută plină de pinii. 

 

Unde izvorul trist plânge amar, 

În amorul ce-l umple în zadar,

Izvorul se minunează iar. 

 

Gândurile scuturate de vântul purpuriu, 

În freamătul lor fin și azuriu

Izvorul plânge auriu. 

More ...

Maci pe câmp

Pe câmpia deschisă, vântul blând adie,

Speranța curge, dar tu mi-ai șoptit,

Un strop de lacrimă, păşind pe catifea, 

— Ce bine simțeam mirosul macilor iubit!

 

Pe cerul albastru, se zărește un soare vesel 

Cu petale rafinate de aur, 

Ce strălucește atât de lin cu privire de spinel, 

Într-un vis de tezaur. 

 

Pe iarba verde, macii cântă 

Atât de melancolic, 

Nori sunt spulberați, se împrăștie, se avântă, 

Și suflă în adierea macilor simbolic. 

 

Tabloul naturii de vis, 

Amorul se împletește cu firele destinelor, 

Un mac roșu ca sângele, tu mi l-ai dăruit, 

Ce curge în durerea suferințelor. 

 

Zarea m-a întunecat, 

Pe câmpul înghețat și iernatic, 

Pe cărarea spinilor am plecat, 

Să fiu trist, armonic și singuratic. 

 

Cu chipul tău lin m-a întristat, 

Cu ochii de cristale ce curg din sufletul tău senin, 

Ce avea petale colorate în catifea, eu m-am îngrijorat, 

Ce cântă macul dulce și atât de lin. 

 

Lumina soarelui ce luminează câmpia cristalină

Cu iubire și melancolie pe pufoasa rouă, 

Între maci dureri și inima turmalină, 

Ziua iubirii ne dau nouă. 

 

Un buchet de stele, maci visează, 

Un tărâm de smaralde și rubine, 

Ce se plimbă păsările pe oceanul ce se minunează, 

Cât te - am iubit eu pe tine. 

 

More ...

✨ În noaptea albă

În noaptea albă, visele se pierd, 

Eu pe tine în brațul meu, te aștept, 

Aplecată-n inima purpurie,

Chipul tău este drept. 

 

Visele călătoare ce cântă,

În lacrima pură se aude o oglindă, 

Pe cerul azuriu se avântă, 

Stelele aplecate cu o privire timidă. 

 

Pe câmpul de stele, noaptea e albă

Ciripind dorințele revărsate de dor, 

Se aude o melancolie, îmbrăcată - ntr-o salbă,

Pe cerul stelat, privirea ta e amor. 

 

Cum luna răsare, inima se așterne 

Cu privirea ei albă, el vorbește 

Sufletul dornic cu muzicile eterne 

Lacrima suspinată șoptește. 

 

Într-un univers ce nu se aude, 

Pădurea tace, doarme - n smarald 

Cu păsările oftând, cu dorurile surde, 

Într-o noapte purpurie, amorul e cald. 

 

Un gardian al lunii, cu privirii de durerii, 

Te privește - n spinii cu fiorul dulce, 

Pe ramura stelelor plină de cântării, 

Somnul dornic să te culce. 

 

O, geană dulce ce cazi într-o lacrimă de mare 

Într-o noapte întunecată de vis, 

În universul auriu, noaptea e o visare 

— Pune-ți dorința cum ți-am zis. 

 

Stele de smaralde, suflete luminate, 

Suspinări deșarte, vremuri îndepărtate, 

Între cântării de melancolie și vise suspinate, 

Se revarsă povestea cu zile uitate. 

 

Într-un codru ce nu e de spus, 

Pe drumul argintiu ai pornit, 

În noaptea albă, visele tale ți le-am spus, 

Într-un cufăr de stele, tu m-ai promis. 

 

 

More ...

Durerea m-a străpuns

Durerea m-a străpuns,

Și dorul mă lasă, 

Și mă duce departe în vârful norilor, 

Spre tărâmul ei acasă. 

 

Cerul s-a închis de lumină,

Și zboară în ochii purpurii de smarald

Spre cerul albastru divin 

Cu chipul cald. 

 

În culmea dorului senin, 

Florile tac, iar codrul negru izvorăște,

Spre cerul vesel și lin, 

Spre câmpurile de cristale. 

More ...

✨ Ochii de cristale 3. Tristețea

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

 

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

More ...

✨ Piatra lunii

Piatra lunii ce strălucește amor, 

În inima ametistă o ador, 

Fericirea de perlă, 

Se risipește în ochii de mierlă. 

 

Suflete de citrine, culmi de aguamarin, 

În suflete luminate, mă închin, 

În luna aurie se vede câmpia turmalină,

Între flori și stele, fața de helidor e senină. 

 

Ne plimbăm în stoluri de morganit, 

Pe cerul castaniu am pornit, 

În ochii de sticlă, lacrimă de lumină, 

Privirea cenușie e divină. 

 

Flori de labradorit, zile de iolit, 

În cristalul amorului, călătorim în kianit, 

În valuri de mări, suflări de cântării, 

Zile amoroase cu uitării. 

 

În munții de aur, în crestele ale vântului,

Plângea cântarea cântului, 

Unde te văd în piatra luni, 

Unde să răsară iubirea pentru cei mai buni. 

 

Ametistul tristeții, rubinul suferinței, 

În smaralde parfumate ale umilinței, 

Unde te iubesc, visul de amor, 

În sufletul de cristal te ador. 

 

Piatra lunii e un dor luminat,

Pe drumul albastru ai zburat, 

Între stele și planete, 

Între stoluri și ecouri de foșnete. 

More ...

Poems in the same category

noiembrie profan

În noiembrie, când cerul se crapă,

Și luna atârnă ca un ochi scos din mort,

Pământul își vomită ultima apă,

Iar sfinții se-ntorc cu obrazul strâmbat de efort.

Pe cruci putrezite, în cimitire,

Cresc flori cu petale de limbă și os,

Iar clopotele urlă în mănăstire,

Vestind Învierea unui trup păcătos.

Un preot bătrân, cu trei umbre în spate,

Își spală mâinile-n vinul cel negru,

Și spune că toate păcatele-s iertate

Când moartea îți suflă un psalm peste creștet.

În strană, icoanele plâng cu venin,

Maica își strânge pruncul de ceară,

Iar ochii lui ficși, de un galben hain,

Privesc spre altar ca spre-o rană amară.

Noiembrie-și târăște mațele-n glod,

Prin sate în care nu latră nici câinii,

Un înger cu șase genunchi, fără chip,

Își împarte aripile între morminte și pâini.

Din hornuri se scurge un fum de tămâie,

Amestecat cu miros de pământ răsturnat,

Iar vântul șoptește o veche blasfemie

În graiul pe care nici morții nu l-au învățat.

O, Doamne, ce chip ai în noaptea aceasta?

Te caut în oase, în viermi și-n cenușă.

Dar cerul își coase cu sârmă fereastra,

Iar mila Ta stă ca un cadavru la ușă.

Pe câmp, o procesiune de oameni fără gură

Poartă un sicriu în care nu-i nimeni,

Un copil cu barbă împarte prescură,

Iar morții se roagă să moară de-a binelea.

Și când miezul nopții își rupe fălcile,

Când stelele cad în fântâni fără fund,

Se deschid sub biserici morminte elastice,

Din care ies sfinți cu pântece de pământ.

Atunci înțeleg: nu-i pedeapsă, nici har,

Ci doar o taină ce n-are dezlegare

Că trupul e templu, dar templul e jar,

Și orice rugăciune se naște din putrezire.

Iar noiembrie trece, cu pași de mireasă,

Prin ploaia ce spală păcatele-n van.

La geam, o bătrână își coase o casă

Din părul copiilor pierduți peste an.

Și-n ultima noapte, când clopotul tace,

Când Dumnezeu pare plecat dintre noi,

Un vierme se-așază pe-o Biblie-n pace

Și roade cu grijă cuvântul „apoi”.

Iar toamna se-nchide în giulgiu și lut,

Cu cerul întors ca o piele pe dos.

Noiembrie știe ce noi am uitat:

Și sacrul poate fi monstruos.

More ...

Un maniac și-un salvator: Pocalul

 

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

 

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

 

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

 

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

 

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

 

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

 

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

 

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

 

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

 

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

 

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

 

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

 

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

 

 

 

More ...

GHEARA VIDULUI

Ziduri de umbră se strâng în tăcere,

Inima-i mută sub reci giulgiuri de fier,

Ochii caută-n gol o urmă de vrere,

Dar cerul e surd și răspunsul e ger.

 

Brațele-atârnă, poveri de țărână,

Vântul suflă prin visuri ce s-au stins,

Suntem doar frunze în palma bătrână

A timpului negru, de-a pururi învins.

 

Urletul scrâșnește în dinți de rugină,

Zdrobit de tăcerea ce mușcă din piept,

Suntem un pumn de carne-n ruină,

Căutând într-un gol sensul cel drept.

 

Voința e-un hoit ce-n țărână se sfâșie,

Sub cerul ce scuipă un ger blestemat,

Neputința e singura noastră mândrie,

Într-un univers de sârmă ghimpată-nchegat.

 

Totul se stinge sub pleoape de smoală,

Nici zbaterea nu mai are ecou,

Rămânem o rană, imensă și goală,

Sclavi învechiți într-un chin mereu .

More ...

Totul piere,nu rămâne..

Moarte, cumplită mai ești,

Ce înfiorător clipești 

Pe chipul neänsufletit 

Pentru vecie adormit.

Și rânjești la mine,

Dezlănțuind suspine.

Privirea ți -o sluțești

Pe făptura ce-o sfârșești.

Învăluind în parafină 

Trupul cu iz de toxină,

Bântui cutremurător 

Prin lăcașul muritor.

Pe obrazul de ceară 

Zgârii din ghearä,

Pretinzând ofrandă,

Chiar de ploile o scaldă.

Și lași un gol ce tulbură,

Ce macină și scutură 

Nefastul gând în sine,

Că totul piere,nu rămâne...

More ...

Faurul pămántului

De mine, poezia e scrisă cu migală...

Cu unelte uneori ciobite și materiale culese ori găsite,

Cu mintea și ochii deschiși spre-năuntru și afară;

Cu penița-ntr-o mână și dicționarul explicativ în poală,

Din inspirația grației divine, prin cunoașterea laică, de-o parte și alta,

Cu imagini pictate din abstracte albastre

Curse prin găuri negre cu sclipiri argintii-colorate și intenții ușor dirijate;

E o mișcare lentă ca transformarea rocilor, ori a cimentului din temelii și case

Și delicată ca petalele florilor, nepăsătoare totuși de atenția trecătorilor,

Ori de programarea clopotelor sau a medicilor de gardă.

E lejer subtilă sau abruptă, ca nebunia primei iubiri

Sau paranoia trădării în faptă...

E o scânteie în flacăra vieții ce-o poartă,

O steluță din corpul coleopterei ce-o zboară prin noaptea densă, galactică și tenebroasă,

Fără cunoașterea nimicniciei sau a imensității ce o transportă.

E o parte din mine, din tot ce ne poartă

Spre frontiera visului, prin mlaștina groasă...

E trăire și vis, emoție, faptă,

E cărămidă, liant și cămin totodată.

E ceva de care mă împiedic uneori.

E Faurul pământului, la treabă cu fulger din nori.

More ...

Gluten free ca vaca

Posibil să trăim un vis sau nouă

Sau poate doar jucăm în alte vise,

Posibil s-avem vieți din două-n două,

Trăite precum vise interzise.

 

Visând, refuz să cred, în consecință,

Că viața-i doar ce vedem noi că-i viață,

Poate visu-mi s-a făcut putință

Și văd că totul are înc-o față.

 

O singură-mi speranță-mi mai rezistă:

Oniric, viața-n noi veșnic pulsează,

Atâta timp cât visul mai există

Nu-i viu ce nu e mort, ci ce visează.

 

Am, viu (și sigur voi avea în moarte)

Aceleași visuri mici de fericire:

Să fac amor cu valuri mari și, poate,

Să scriu, postum, povești despre iubire,

Să-mi strâng în brațe temerile toate

Cu care să merg, orb, în nemurire,

Să-mi ascult mai des inima cum bate,

Să lăcrimez mișcat de-o amintire

Ori să las fluturi să îmi stea pe spate,

Să fiu servit de Shakespeare la trezire

Și să adorm cu sânziene-n noapte,

Iar când voi reveni întru simțire,

În altă viață, dând din nou din coate,

Să-i vin ca fiu, în loc de mulțumire,

Doar mamei mele, înc-o dată, poate...

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍