Simt că te pierd printre turiști

Și că vei pleca departe

Nu știu cum să te descriu

Dar am simțit că ești aparte

Nu vreau să mă părăsești 

Dacă poți rămâi aproape

Să fii aici când am nevoie 

Să mă opresti de la păcate 

Aș da timpul înapoi să fim amândoi,

Nu ai idee cât sufăr că te-am lăsat să pleci din viața mea,

Câte lacrimi am vărsat în fiecare noapte,

Sperând că te vei întoarce la mine fără întrebări și mă vei îmbrățișa.

Am nevoie de tine mai mult ca oricând,

Pentru că doar tu mă făceai fericită,

Și iubesc tot la tine să ții minte asta,

Chiar dacă nu pot să îți spun in față,

Ci doar în scris când îmi exprim sentimentele.

Până și inima plânge de dor,

Și te caută neîncetat,

Că pe tine nu te pot avea,

Doar in vise te mai pot vedea,

Și sărutul real să mă trezească ca dintr-un basm.

Mă întreb cu ce am greșit eu oare 

Când fericirea doar o amintire pare.

Zâmbetele tale dulci s-au dus departe, 

Iar acum o mare de regrete ne desparte.

Drumul meu după pașii tăi se ghida, 

Ritmul inimii mele doar tu îl puteai schimba, 

Dar nu mai e nimic cert în lumea de astăzi, 

Și doar cu tine acum aș găsi ale realității oglinzi.

Cu gândul dus departe, dar mereu la tine,

Știu că doar vina mai e-n suflet la mine

Si aștept și doar la greșelile veșnice mă gândesc, 

Până când, tristă, singură și îngândurată ațipesc.

O vreme, m-ai făcut să mă simt liberă și curajoasă, 

Însă acum orice hotărâre a mea mi se pare copilăroasă.

Cu tine puteam fi oricând, oricine, 

Dar am rămas să fiu eu doar cu mine.

Poate că povestea noastră se încheie aici, 

Poate că am să aștept de furie să te vindeci, 

Sau poate că voi accepta și acum vina ca fiind a mea,

O crimă obișnuită în lumea pașnică din iluzia ta.

Adio bărbatul meu cu sufletul îngheţat,

Rămâi în filmul altei femei

eu am câştigat un rol parşiv,

tu n-ai câştigat decât nimic

Repetă filmul  cu o altă femeie

Căci eu am obosit de povestea spusă prea devreme.

Dimineața mi-e senin, am lumea la picioare ,

Seara mă sufoc în tăcerea prea mare

Azi îmi văd de drum, de vise, de zori

Mâine număr în noapte doar răni și fiori.

Mă frâng in bucăți și cad în pustiu,

N-am fost decât un pas făcut prea târziu 

Ochii lui nu sclipesc nicicum a regret

Eu îl păstrez ca cel mai tainic secret.

Si-n nopțile toate ma sufoc în amintiri 

Mi-apare-n vis, îl simt, îl respir...

Pentru el sunt doar un caz închis

O poveste trecută... pierduta-n asfințit.

Tot sper durerea să mă uite, să-mi treacă

De ce așa ne-am sfârșit, tot n-am aflat...

Si mă pierd prin iarna cu iz de primăvară 

Să uit promisiunile-ți făcute la... figurat.

Am să te port femeie

În inimă mereu,

Te voi purta o viaţă

Aici în pieptul meu.

Şi dincolo de viaţă,

În trupul meu cel mort,

Te voi purta şi acolo,

În oase am să te port.

Şi dincolo de oase,

La fel te voi purta,

Vei fi pe mai departe

În praful meu de stea.

Şi dincolo de praful

Şi pulberea din mine,

Te voi purta-n poeme,

În versuri şi în rime.

Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.

12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret

Dennaltul cerului Domnezeu iubeƒtze paduryle ƒi oameny en Lazaret. En ɧuenta mana luy Domnezeu ƒi Ieƒuz Chriƒtus. Yeu. baronul Aaron von Pieler. kari mor en credintza luy. am pus viatza mya cu dragoste la inima ratacytura kari omu crede ke unealta lu draku ieƒti. Iulya ieƒti fiinza kari plaker lu Domnezeu ka tote nemzeturile. Am scris yeu tote acestea en anno 7003.

Așa cum deja intuise, caietul conținea transpunerea scrierilor baronului. Iulia îi lăsase doar extrase din acesta, fragmente rescrise de ea. Sau poate caietul nu era decât o poveste inventată menită să-i incite curiozitatea. Era complet dezamăgit. Sperase să țină în mână un document mai vechi decât Cartea de cântece din anii 1570 cunoscut și ca Fragmentul Todorescu și considerat ca fiind cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine. Se așeză pe scaun și începu să citească.

După trei nopți petrecute alături de tabăra de la turnul roșu ne-am întors în sat. În fiecare noapte Ion se furișase printre corturi și reușise să-mi aducă o parte din lucrurile de îmbrăcăminte. Nu era greu să le recunoască deoarece pe toate era încrustat blazonul familiei mele. Am plecat fără să am nici cel mai mic regret. Trecusem bine de 40 de ani și eram dornic să evadez din acest mod de viață căruia nu-i mai găseam rostul. Am învățat să urăsc și să ucid în numele domnului dar eram neajutorat în fața iubirii. Mă chema iubirea pământeană așa cum ea ne-a fost lăsată de Dumnezeu când ne-a dăruit păcatului. Căci oare nu El a semănat pomul? Nu El a dat viață șarpelui? Nu El a zămislit femeia? Acum femeia era în fața mea, un trup ca o salcie unduită de vânt. În urma ei plutea mirosul atrăgător de iasomie pe care îl simțeam până în adâncul ființei. O priveam și nu mă mai săturam să-i urmăresc balansul șoldurilor. Aș fi vrut să-i aud mersul pentru a mă convinge că nu visez dar vântul puternic umplea văzduhul cu zgomotul pădurii. Am ajuns la casa din marginea satului. Mama Iuliei era așezată pe un scaun și părea încremenită cu privirea aţintită spre micul oblon ce dădea înspre râu. Mai târziu am aflat că o vecină venea să o îngrijească când Iulia lipsea mai mult. Mi-am lăsat lucrurile în cerdac și am așteptat fără să încerc să intru în casă. Nu eram decât un străin ce se agățase de acest loc într-un mod greu de înțeles pentru două femei cu mințile tulburate de demoni, cum îmi dăduse de înțeles Ion. Mai aveam timp să mă întorc la tovarășii mei. Să redevin soldatul lui Dumnezeu care bântuia lumea pentru a stârpi de pe fața pământului ultima suflare de păgân, dar trupul meu era acum înlănțuit de alte dorințe iar inima se zbuciuma să-și găsească vadul larg în care sângele fierbinte să poată găsi răcoarea veșnică. Ochii căutau spre ușa dinspre care se auzeau frânturi de vorbe pe care nu le puteam înțelege dar al căror sens nu putea să-mi scape. Era vorba despre mine și despre Ion, cel căruia obștea îi refuzase slujba de căsătorie cu Iulia. Se luaseră din dragoste și acum, tot din dragoste, Ion se hotărâse să o lase celui ce reușise doar cu o mângâiere să înlăture de pe fața schimonosită acea strâmbătură pe care o moștenise tot neamul ei. Ea, Iulia, nu se mai privise de ani de zile în oglinda râului, iar acum nu se mai sătura să-și contemple zâmbetul larg, să lase privirea să-i arate ochii mari pictați cu culoarea cerului. Ceva se întâmplase cu trupul ei, mușchii aflați în continuă strânsoare redobândiseră o moliciune ce lăsa ființei spațiul de odihnă atât de necesar minții. Stătea în fața mamei ei. Ca la o comandă, aceasta începu să-și balanseze trupul spre tăblia mesei, aproape să-și zdrobească fruntea. Un tremur o cuprinse și pe Iulia, fața redobândi acel rictus înscris ca o rană adâncă pe obraz, ochii se tulburară și vorbe de neînțeles i se desprinseră de pe buze. Își luă mama în brațe și împreună se avântară într-un joc al trupului sortit să sperie pe oricine. Ion se repezi afară și făcu semne disperate.
— Vino! Vino!
Am pătruns în ultima încăpere și am înțeles că o nouă criză de nebunie cuprinsese mințile celor două femei. O mamă iremediabil pierdută într-o lume aparte în care trupul era o armă a unei minți încătușate în cine știe ce vâltoare înnegurată din viața ei și o fiică care de mică fusese părtașă  acestei scene. Nu cumva gesturile ei nu aveau un suport legat de vreo boală a minții ci mai degrabă erau parte a unui limbaj pe care mintea l-a învățat așa cum înveți să vorbești?
— Dracul! A intrat dracul în ele! Ți-am spus că sunt blestemate! Pleacă!
Am stat câteva clipe nemișcat, privindu-le intens. Încercam să fur privirea Iuliei din această încleștare a ochilor. Simțeam că trupurile sunt comandate de un fluid ce se strecura în mintea Iuliei prin privirea mamei sale. Trebuia să găsesc propriul limbaj prin care să  mă pot face auzit de mintea Iuliei. Ori nu poți construi ceva nou dacă nu ștergi amintirea trecutului. Un trecut pe care va trebui să-l înlătur din amintirile femeii. Reușisem să prind mâna Iuliei în timp ce alergam în jurul lor. I-am apucat degetul mic și l-am îndoi apăsând cu putere. Ritmul Iuliei se reduse simțitor iar mama ei căzu aproape leșinată și se pierdu într-un somn adânc. Am întins-o pe pat și l-am oprit pe Ion să o lege cu curelele pregătite. Iulia se ghemuise la picioarele maică-si și plângea înăbușit. Printre sughițuri făcea gesturi disperate arătându-mi ușa.
— Pleacă! Eu nu pot fi fericită.
M-am apropiat și, la fel ca în prima zi, i-am prins fața între mâinile mele. Plânsul zgomotos, aproape isteric, se domoli lăsând loc unei descărcări liniștitoare. Ochii se limpeziră iar privirea ei implora ajutor.
— Nu am să plec, Iulia! Voi avea grijă de tine și de mama ta.
Continuam să-i mângâi fața și nici nu am observat când Ion plecase. Din acea zi am rămas acolo, dăruind fiecare clipă unei iubiri de care nu credeam că sunt în stare.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

— Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.

      Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
      Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
      Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
      Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți

când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi

Aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.