Parfum de femeie

Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.

Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Căutând prin o mie de vieti

Cu privirea ,cu visul,cu gândul,

Te-am găsit.Și șoptit mă înveți 

Cum iubirea hrănește cuvântul!

Căutând prin o mie de vise,

Te-am găsit ,așteptând într-un port..

Să te-ajungă povești,chiar nescrise,

Chiar c-un neașteptat feribot!

Căutând prin o mie de basme,

Am aflat cum vom fi,ce n-am fost!

O iubire curgand din fantasme,

Îmblânzindu-ne sufletul tot!

De când s-a întâmplat furtuna

Mi s-au mutat munții în mare

Mi-ai ocupat ziua și noaptea

Ai devenit singurul soare

În poze nu pot să privesc

Nu-i viu nimic pe o hârtie

De aș putea să te privesc

Când te trezești în zorii zilei

Măcar în brațe să te strâng

Din când în când să uit durerea

Căci te iubesc de când te știu

Până s-o stinge-n ochi scânteia

Inima-mi stă sub talpa ta

De nu o vrei mai bine calc-o

Prefer sa fiu doar umbra ta

Decât o piatră aruncată

Iubito,prin tine-mi vine pace și iubire,

Ți-am spus că dragostea-i doar Dumnezeu,

Ținându-te de mână,

Simt Raiul nostru cum șoptește

Taina iubirii absolute

Și pe Hristos cu-a lui chemare,

Dar și pe Sfinții blânzi ai Cerului...

Iubito, te-am cerut în rugaciuni fierbinți,

Neștiind că tu exiști și porți tristețe dar și frumusețe,

Sau că destinul o să mi te-arate,

Așa cum îngerii tăcut sosesc,

Sau când va fi frumoasa zi..?

Dar iată, ziua aceea a sosit,

Când Maica Domnului prin tine mi-a găsit răspuns,

Și alinare la chinul ce-l aveam demult...

Ești darul meu sfințit,

Și mare grijă o să-ți port,

Iubito tu ești cea care iubirea mi-ai adus,

Pot eu să-ți mulțumesc cumva?

Cuvintele dar și vorbirea-i de prisos!

(29 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Frumusețea altora,

umblă moartă inaintea celorlalti

neputând cunoaște

lacrima lor amară...

si lumea amarată se topește ologită,

sub răceala lor.

Frumusetea ta,

eclipseaza tot ce am vazut

in umbrosul meu trecut,

caci e inrădacinata, in inima ta

in inima aceea de copil sensibil...

Frumusețea ta, nu se pierde in mulțime

pentru ca naște viată, cu razele ei calde,

precum soarele primăvara

topește zăpada si înverzește natura

ca să-i intretină viața plăpândă.

În ochii tăi,

am văzut mai mult decât sclipiri...

Deslușit-am aripile morții

ce te ascundeau în întunecime

și îndoiau lumina dimprejurul tău,

ca nimeni, să nu înțeleagă

strălucirea ta blândă 

Aceasta sa fie fiara nimicitoare ?

Vipera Gaboon otravitoare

Ha ,ha ! îmi vine sa râd !

Așa că n-o să-mi stingheresc eu libertatea

Păzind o sută de porunci biblice

Ce o tin legată, strâns incătușată

Și am auzit lanțurile pocnind una câte una

Cădeau zăngănind la pământ !

Am ascultat simfonia terorii !

Iubirea, mister neînțeles

se dezvăluia, sub ochii mei pătrunzători;

ca un pumn de petale în vânt

Dansa... tot mai aproape de mine

Iar eu o ademeneam subtil

să renunțe la coaja ei dură

ca să mă pot înfrupta, din miezul ei

vulnerabilitatea ei depășise un fluture

prins într-o pânză de păianjen

În timp ce eu cu o notă de sadism

îmbătat de curiozitate

preziceam mișcarea ei ritmică

o tăiam, tot mai adânc pân' ce

plăcerea mea devenise kriptonita ei;

Am privit iubirea iarăși

forma și-o schimbase ?

sau in umbră ambalajul lepădase ?

Dispăruse lăsând in urmă o piele năpârlită

m-a fulgerat din spate-ntro clipită

Ochii ei deveniseră vicleni,

și cu puterea ei neîmblânzită

parcă neafectată de cursele mele;

se repezea ca o furtună să mă imobilizeze,

cât timp se încolăcea printre noi

și ne trăgea, mai aproape de ea;

cu suflarea tăiată...

Colții ei otrăvitori de dulci,

mi-au injectat, în rărunchi veninul ei

nu murisem căci tu Iubito te-ntindeai

să-mi fi singurul antidot.

Nu-i puteam ține piept

pentru că a declanșat in mine un razboi civil

pentru că se hrănea din mine nesățios

ca să-și încalzească inima ei arctică

mă murdărea cu mocirlă !

părând să iși întinerască înfățișarea

pentru alte victime naive...

Iubirea-i rea

Dar fața ta îi atât de bună

Găsește-mi o cale să pot fugi

Să rup lanțurile făcute din solzi

Libertatea să nu mi-o pierd...

Să mă ascund la umbra de lună

În pârâu să pecetluiesc a mea urmă

Să nu guste a mea căldură

Ca să mă poată urmării

Dar Iubirea aceasta nebună

Ce o atrag chiar eu cu prihana-mi neîngrădită

Și cu mintea tot mereu hoinărind

Ea mă prinde când vreau s-o ating

Ea mă arde când vreau s-o sting

Și devin astfel fluturele din capcană.

Devoarece Iubito, tu mi-ai arătat

ce-i iubirea...

Și de atunci am devenit o viperă Gaboon

Făcând ture-n trun castron

salivând, căutând să ajung necurmat

cu sângele rece clocotindu-mi în vase

dorind să se încălzească iarăși

pe tărâmul încununat cu flori de lumină

unde munții ating cerul,

și cântece se pierd în infinit,

lângă marea de cristal

Dar aici șerpii nu au loc.

O grădina ca Edenul

Așa-s ochii tăi acum

Fără sa-i mai pot vedea

Viața mea s-ar face scrum

Ca o floare ofilită

Te privesc și stau pe drum

Poate din greșeală-ți pică

O privire în album

Mii de poze dar niciuna

N-au putut promite-n veci

Ca odată fără tine

Inima mi-o frângi și pleci

Poate c-ai fi vrut o floare

Ți-am adus și un buchet

Și nu te-ai gândit ca doare

Să mă uiți încet… complet

Ochii ei ca două stele

Se uitau în fix în ai mei

Simțeam timpul cum s-oprește

Astăzi fără vreun temei

Nu sunt bani pierduți sau timpul

Doar îmbrățișări prea reci

Care fără să-mi dau seama

Mă faceau sa cred ca pleci

În final tot ai plecat

Fără sa ai vreun regret

Eu voi fii mereu aici

Cu iubire-n piept, discret

Și dacă ai citi

Ți ai da seama ce-aș simți

Dacă ai veni-napoi

Lângă mine, lângă noi

Iubito,

Noi suntem cei care făurim drumul cel bun..

Nebun este omul care crede că drumul este dinainte parcurs,

Sau că destinul distrus vine implacabil pe ascuns,

Iar cel ce se lasă condus de așa zisa soartă să cadă în groapă,

Este lașul ce fuge de viață

Ori mai degrabă sinucigașul ce nu merită să se bucure de viață!

Iubito,eu te iubesc pe drumul cel bun ca un nebun,

De restul nu-mi pasă,

Asta vroiam să îți spun,

Și îți spun că drumul e bun sau nebun,

Depinde de cine îl cheamă...

(Vasilica dragostea mea 4 oct 2023)