Oglinzi paralele

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...


Category: Prose

All author's poems: aurel_contu poezii.online Oglinzi paralele

Date of posting: 26 November 2018

Timp de citire: ~10 min.

Views: 2625

Log in and comment!

Other poems by the author

Insomnii

mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă

în zori

nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele

uneori te trezești confuz în mijlocul nopții

dintr-un vis urât cu păianjeni

aprinzi lumina

te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute

ca nu cumva să nu le tulburi monotonia

printre uși uitate deschise

spre baie

observ în oglindă că mi-a crescut barba

„fir-ar a naibii de barbă!”

aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție

sigur vecina de jos mă înjură

o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte

de tine

a fost ieri

pe scări este o liniște surdă

la fel pe străzi

la Spitalul  Județean de Urgențăți

și biserică evanghelistă

„ la început a făcut Dumnezeu lumea

îmi vine în minte un text din Facere

și pământul era netocmit și gol

întuneric era deasupra adâncului

și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor

și-a zis Dumnezeu:

să fie lumină

și-a fost lumină…”

asta era

mă gândesc în timp ce urc scările

omul a apărut mai târziu

nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte

„iar nu aveți somn!”

mă ceartă bătrâna de la parter

mi-e imposibil să-nțeleg

de ce zilele trebuie să înceapă în zori

îi răspund

nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…

More ...

Starea de vomă

nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…

More ...

Relativitate

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității

 

alăturarea cuvântelor „lege” și  „relativitate”

 

îmi apare ca o contradicție în termeni

toate legile sunt

după câte știm

absolute

ceva „relativ” exprimă o incertitudine

(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)

Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii

în mecanica Marelui Univers

mai târziu aflăm că neutrinii se pot  mișcă mai repede decât lumina

mult mai repede

ba chiar pot face drumul înapoi

pot reveni

și termina cursa pe locul întâi

ei sunt efectul care precede cauza

un fel de mașină a timpului

tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa

proporțional cu viteza luminii în vid

E = mc2

posibil

eu însă constat că raportul acesta se schimbă

direct proporțional cu avansarea în vârstă

la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere

să țin pasul cu lumina

încă un mit spulberat

la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu

și timpul

privite ca un tot unitar

savanții ne spun că spațiul ne este accesibil

prin cele trei elemente alle unui romb

înălțime

lățime și lungime

numai că retina noastră reține doar două dintre ele

ignorând

în plus

adâncimea

care ar fi timpul

ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane

eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren

în care încap zece oameni

la prima stație urcă încă o sută

dar nu mai sunt locuri

spațiu

oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni

în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră

spre infinit

vagonul nu se curbează

ca în celebra teorie a relativității

aici lucrurile sunt mult mai clare

spațiul acesta e doar pentru zece oameni

și nu are nicio legătură cu timpul…

More ...

Uzurpări

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

 

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

 

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

More ...

Impresii

ți-aș spune că lacrima ta e tulbure

 

ca vinul nelimpezit

 

dar m-ai privi pe deasupra

impersonal

imprecis

de unde și până unde să-mi dau eu cu părerea

cu ochii mei imobili și sticloși de pește încremenit în undiță

că ar exista un motiv

și n-ar fi decât o furtună într-n pahar de apă

nespălat

unde ai mai văzut tu o femeie să lăcrimeze tulbure

ți-aș spune că tocmai am văzut asta în ochii tăi umezi

la trecerea gândului prin dreptul inimii

în general  îmi place să cred în ceea ce văd

auzul presupune și alte variabile complicate

precum tichia de mărgăritar

la circ pierzi dimensiunea ludică a existenței

sau nu

habar n-am

până la urmă nu contează decât trecerea ireversibilă a timpului

căderea prăpăstioasă a lacrimii

.

e clar că spusele mele n-au temei dialectic

iar obiecțiile tale par simple bășici de săpun metafizic

adevărul e undeva între cadavrele însângerate ale minților noastre

niciodată nu poți ține în lanțuri o lacrimă

și să pretinzi că e un cusur al sufletului

chiar și orbii plâng uneori

dar  nu-și văd lacrimile

ți-aș mai spune doar că nu eu sunt vinovat de imperfecțiunile ființei umane

și că omul ar trebui să trăiască în armonie cu toate defectele lumii…

More ...

Despovărări

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

More ...

Poems in the same category

O poveste cu mucenici

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

More ...

ȘCOALA DIN VIITOR

În anul 2100, lumea era mult mai dezvoltată decât în trecut. Orașele aveau clădiri foarte înalte, mijloace de transport moderne și tehnologii care îi ajutau pe oameni în aproape toate activitățile lor.

 

Școlile se schimbaseră și ele. Elevii nu mai mergeau la cursuri cinci zile pe săptămână. În noul sistem de învățământ, școala se desfășura doar luni și marți. În aceste două zile, elevii aveau un program de aproape opt ore.

 

De miercuri până duminică, elevii aveau cinci zile libere. În această perioadă se puteau odihni, puteau petrece timp cu familia, puteau citi, face sport sau merge la biserică.

 

Într-unul dintre marile orașe ale viitorului locuia un băiat pe nume Gabriel.

 

Gabriel era elev la Școala Sfântului Constantin, o școală modernă în care erau folosite calculatoare, table inteligente, laboratoare moderne și sisteme de învățare cu ajutorul tehnologiei.

 

Totuși, școala avea și o biserică în curtea sa. Biserica fusese construită în stil bizantin și avea icoane, cupole și o cruce mare deasupra intrării.

 

Gabriel era creștin ortodox și mergea des la biserică împreună cu familia sa.

 

Într-o dimineață de luni, Gabriel s-a trezit devreme.

 

Știa că începea o nouă săptămână de școală. S-a pregătit, și-a luat ghiozdanul și a coborât la micul dejun.

 

Mama lui l-a întrebat:

 

— Gabriel, ești pregătit pentru școală?

 

— Da, mamă. Astăzi este luni și avem aproape opt ore de cursuri.

 

— Să fii atent la ore și să îi respecți pe profesori și pe colegi.

 

— Voi fi atent.

 

Înainte să plece, Gabriel și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a spus:

 

— Doamne, ajută-mă la școală!

 

Apoi a plecat.

 

Când a ajuns la școală, a observat că mai mulți elevi intrau în clădire. La intrare se afla profesorul Andrei, directorul școlii.

 

— Bună dimineața, Gabriel! îi spuse acesta.

 

— Bună dimineața, domnule profesor!

 

La ora opt au început cursurile.

 

În prima parte a zilei, Gabriel a avut matematică, limba română și istorie. După aceea a mers la laboratorul de științe, unde elevii au făcut un experiment.

 

La ora de istorie au învățat despre Imperiul Bizantin, despre Constantinopol și despre dezvoltarea creștinismului.

 

Profesorul le-a arătat imagini cu biserici bizantine și le-a explicat importanța lor.

 

Gabriel a fost foarte atent.

 

După istorie, elevii au avut ora de religie.

 

Profesorul le-a vorbit despre credința creștin-ortodoxă și despre importanța rugăciunii.

 

— Copii, le-a spus profesorul, tehnologia este folositoare dacă este utilizată corect. Dar ea nu poate înlocui credința, familia și responsabilitatea omului.

 

Gabriel a ascultat cu atenție.

 

După aproape opt ore de cursuri, ziua de luni s-a terminat.

 

Gabriel era obosit, dar mulțumit.

 

Știa că mai avea o singură zi de școală.

 

A doua zi era marți.

 

După terminarea zilei de marți, urmau cinci zile libere.

 

Pentru Gabriel, săptămâna avea un program neobișnuit, dar îi plăcea acest sistem.

 

În cele două zile de școală învăța cât mai mult, iar în celelalte cinci zile se odihnea și petrecea timp cu familia.

 

Nu știa însă că, în acea săptămână, avea să învețe una dintre cele mai importante lecții din viața lui.

 

---

 

SFÂRȘITUL

 

După mai multe zile de școală, Gabriel ajunsese să înțeleagă mai bine scopul noului sistem de învățământ.

 

Luni și marți erau zile dedicate studiului. Programul era lung și elevii trebuiau să fie atenți și responsabili.

 

De miercuri până duminică aveau cinci zile libere. Gabriel folosea acest timp pentru odihnă, lectură, familie și biserică.

 

Într-o duminică, Gabriel a mers împreună cu părinții săi la biserică.

 

Slujba s-a terminat, iar familia a rămas câteva minute în curtea bisericii.

 

Gabriel privea clădirea școlii aflată în apropiere.

 

Și-a amintit de toate lecțiile pe care le învățase.

 

Își amintea de matematică, istorie, limba română, științe și tehnologie.

 

Dar își amintea mai ales de orele de religie.

 

În acele ore învățase că educația nu înseamnă doar acumularea de informații.

 

Un elev trebuie să învețe să fie respectuos, responsabil, sincer și atent față de ceilalți.

 

Gabriel a înțeles că tehnologia era importantă pentru viitor, dar trebuia folosită cu responsabilitate.

 

În anul 2100, oamenii puteau să construiască mașini foarte inteligente, să călătorească în spațiu și să folosească sisteme informatice foarte avansate.

 

Cu toate acestea, oamenii aveau în continuare nevoie de familie, prieteni, credință și valori morale.

 

În seara acelei duminici, Gabriel și-a pregătit ghiozdanul pentru ziua următoare.

 

Luni urma să înceapă din nou școala.

 

El știa că avea să urmeze un program de aproape opt ore, apoi marți încă o zi de cursuri.

 

După aceea avea să aibă din nou cinci zile libere.

 

Înainte să se culce, Gabriel s-a rugat.

 

— Doamne, îți mulțumesc pentru familia mea, pentru școala mea și pentru toate lucrurile pe care le pot învăța. Ajută-mă să folosesc ceea ce învăț pentru a face bine.

 

Apoi și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a culcat.

 

A doua zi avea să înceapă o nouă săptămână.

 

Gabriel urma să meargă din nou la școala viitorului.

 

Școala avea să-i ofere cunoștințe despre lume, știință și tehnologie.

 

Familia avea să-l învețe responsabilitatea și iubirea.

 

Biserica avea să-i amintească de credință.

 

Iar Gabriel urma să descopere, pe măsură ce creștea, că toate aceste lucruri puteau face parte din viața lui.

 

În anul 2100, școala se schimbase foarte mult.

 

Programul era diferit.

 

Tehnologia era mult mai avansată.

 

Elevii mergeau la școală doar două zile și aveau cinci zile de odihnă.

 

Dar un lucru rămăsese neschimbat:

 

un copil avea nevoie să învețe nu doar pentru a avea succes în viitor, ci și pentru a deveni un om bun.

 

Gabriel înțelesese acest lucru.

 

Și astfel, în fiecare luni dimineața, când intra pe poarta Școlii Sfântului Constantin, își făcea semnul Sfintei Cruci și își începea ziua cu aceeași rugăciune:

 

— Doamne, ajută-mă să învăț și să fac bine!

 

Iar școala continua să-și deschidă porțile pentru o nouă generație de elevi.

 

Sfârșit.

More ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 5. Oferită diavolului

 

5. Oferită diavolului

 

O umbră se strecură prin tunelul umed de piatră aflat într-o beznă aproape desăvârșită. Dacă gândurile ar putea fi auzite atunci întunericul ar fi fost străpuns de un glas cristalin care pe măsură ce picioarele înaintau număra cu grijă pașii. Era un drum neted, fără obstacole, care cobora pe sub valea Oltului. După 40 de pași, femeia se opri și o sclipire se furișă în întuneric, apoi flacăra unei lămpi reuși să alunge negura cale de un metru înaintea ei. O luă pe un alt braț al tunelului și ieși chiar lângă turn. Un bărbat în uniformă austriacă era căzut jos, inconștient. Îl înveli în haina de blană pe care o purta mereu când se furișa în tunelul părăsit, apoi îl trase spre o ușă ascunsă de crengile înghețate care acopereau zidul exterior al curții. Simți că trupul lui era ceva mai ușor, semn că începuse să-și revină și se sprijinea ușor pe propriile picioare. Doar că starea de somnolență și de apatie indusă de frig îi cuprinsese deja simțurile și nu era deloc conștient de ceea ce i se întâmpla. Așteptă o clipă ca el să-și mai revină, după care înaintă prin întuneric urmând o pantă ce urca ușor. Bărbatul se lăsa condus, pașii lui se târau fără a semăna vreo amintire în subconștientul adormit. Ajunși într-o cameră mai largă din care puteai auzi clipocitul râului curgând pe toate părțile, îl întinse pe un divan vechi, apoi aprinse câteva lumânări în candelabru și înteți focul ce mai păstrase jarul de la ultima ei vizită în ascunzătoare. Se așeză pe jilțul domnesc ascunzându-și trupul și chipul într-o pelerină neagră și așteptă ca omul să se trezească complet din amorțeala generată de frigul care îl cuprinsese. Pe brațul drept sângele se întărise în jurul unui vârf rupt dintr-o sabie turcească adânc înfipt în mână. Primele gemete își făcură apariția în cameră anunțând revenirea la viață a soldatului. Ea se apropie și îi întinse o cană îmbiindu-l să bea. Când încercă să se ridice o durere ascuțită îi cuprinse întreg trupul, iar sângele își reluă curgerea prin rana deschisă. Luă cana și bău cu sete. O senzație de ardere îi cuprinse de îndată gâtul, dar lichidul era deja înghițit, iar mâna insista să mai ia o înghițitură. Ochii îi erau împăienjeniți de durere și cu toată strădania nu reuși să deslușească umbra din care doi ochi îl fixau. Problema lui era dacă căzuse în mâna turcilor sau era printre ai lui. Umbra din fața sa continua doar să-l îmbie să bea fără a scoate o vorbă. Mai luă o înghițitură, cutremurându-se din toată ființa. Mâna îl sili să se întindă din nou. Atunci, își dădu seama că în fața lui era o femeie și cugetul său se mai iniști. De orice neam ar fi, nu o să-i vrea răul. Îl cuprinse din nou toropeala și totul dispăru în întuneric. Crâmpeie de lumină treceau fugare prin fața ochilor ducându-i în minte bucăți de cer, pete de culoare semănate pe un câmp roditor întins la picioarele lui, zâmbete și strigăte fără noimă care îl încurajau de parcă ar fi trebuit să înfăptuiască ceva, iar el nu înțelegea ce anume. Vorbele îi ajungeau sfredelitor în urechi doar atât cât să le simtă prezența și să realizeze că graiul era străin de înțelegerea sa. Apoi întunericul absolut se instaură din nou, alături de o liniște deplină. Își încordă toate simțurile, doar, doar, va reuși să răzbească dincolo de cortina tăcerii. Nimic însă nu tulbura mintea sa. Când renunță să-și mai inspecteze simțurile, un urlet de durere se înșurubă cu dărnicie în trupul său zguduindu-i toate încheieturile. Părea că corpul lui se eliberase dintr-o capcană a morții cu prețul unei dureri nemaitrăite. Întunericul și liniștea se instaurară din nou, iar somnul deveni atotstăpânitor furându-i și ultima fărâmă de împotrivire. Ne abandonăm somnului conștienți că nu mai putem să ne apărăm nici măcar de noi înșine. Fantasmele minții ne sunt tovarăși de drum, iar calea trăirii ne este spionată la tot pasul de vietățile unei lumi de care ne separăm voluntar. Somnul este un abandon al trupului în fața minții, iar trezirea ne este mereu hărăzită ca o mântuire de noi înșine. Ne regăsim corpul cu o veșnică plăcere, bucuroși de reîntâlnirea cu viața. Avem doar câteva clipe de mulțumire, după care nu ne mai rămâne decât să ne inspectăm integritatea trupului. Cam la fel se simțea și el acum când ochii și mintea erau în stare să inspecteze și să prelucreze imaginile care se hotărâseră să fie în sfârșit fidele stării de nemișcare cu care au fost hărăzite să existe. Era o cameră înaltă, cu ferestre nu prea mari, ce dădeau spre pădure. În afară de patul pe care îl simțea primitor sub trupul său, alături de o masă înaltă stăteau în așteptare două scaune cu spătar, iar pe pereți atârnau câteva țesături înrămate. Într-un colț, un dulap închis la culoare completa mobilierul. Dinspre capul patului, cu ochi sclipitori, larg deschiși, se strecura chipul unei femei acoperindu-i cu fața întreaga privire. Părea venită dintr-o altă lume datorită unui zâmbet inexpresiv, pietrificat, ce îi schimonosea fața. Câteva clipe de încrucișare, după care un potop de vorbe din care nu înțelegea nimic.

Se strădui să alunge arătarea care îi obtura privirea, dar simți că mâna îi era legată de pat. Încercă și cu cealaltă mână, dar tot fără rezultat. Un sentiment de teamă îl cuprinse când realiză că era țintuit în pat și orice intenție de a se ridica era sortită eșecului. La zgomotele produse de femeie, ușa se deschise și o tânără se apropie de ei. Femeia care continua să vorbească se retrase făcându-i loc. Privirile lor se întâlniră, o rugă liniștitoare se revărsă din ochii lui. Părea să spună:

— Dezleagă-mă! Nu vă fac niciun rău.

Dar vorbele care îi ieșiră din gură nu semănau deloc cu primele gânduri care îi cuprinseseră privirile câteva clipe mai devreme.

— Unde sunt? Ce-mi faceți?

Fata se dădu înapoi un pas și afișând un zâmbet nevinovat, ridică din umeri.

— Nu înțeleg.

Apoi se apropie de obrazul lui și chipul ei, până atunci liniștit, cuprins de un zâmbet larg, fermecător, se schimonosi aducând tot mai mult cu rânjetul împietrit al bătrânei. Cele două femei se prinseră ca într-un joc în jurul patului, țopăind și legănându-și trupurile. După câteva ture, cea tânără o cuprinse violent în brațe pe cealaltă, forțând-o să se oprească. Urmară câteva clipe de liniște întrerupte doar de zbaterea răsuflărilor celor două femei, după care un plâns nestăpânit invadă camera. Femeile se așezară pe scaune, tânăra o mai strânse în brațe pe tovarășa ei, după care reveni lângă pat. Tăcută, începu să dezlege curelele. Pe măsură ce le desfăcea le așeza pe masă, iar el putea să vadă că păreau special concepute pentru a lega pe cineva și că erau destul de uzate. Se ridică în șezut pe marginea patului. Ar fi vrut să profite și să iasă val vârtej pe ușă dar rămase țintuit locului rotindu-și privirea prin cameră, oprindu-se când asupra bătrânei, când asupra tinerei. Femeia parcă îi ghicise gândurile. Se îndreptă spre ușă și o deschise larg, după care se așeză în spatele scaunului pe care stătea bătrâna, cuprinzându-i umerii. Abia acum, văzându-le una în spatele celeilalte, își dădu seama că cele două erau mamă și fiică. Își privi mâna bandajată, se ridică de pe pat și se îndreptă hotărât spre ușă. Când ajunse în prag, se întoarse spre cele două femei și spuse în română:

— Mulțumesc!

Ușa dădea într-un hol micuț, nu foarte bine izolat de exterior, și simți cum frigul de afară îi redeșteaptă simțurile oarecum adormite cât a zăcut în pat sau cine știe pe unde. Nu își amintea cum a ajuns aici. Ieși în curte, dar nu se îndreptă spre portița abia sprijinită de un gard dărăpănat ci spre pădurea din spatele casei. Copacii fremătau ușor în lumina tot mai slabă a zilei. Zăpada se lăfăia pe crengile întrețesute formând parcă un leagăn, iar din spatele casei puteai distinge zgomotul unei ape iuți curgătoare. Erau arbori obișnuiți, amestecați printre brazi înalți, ale căror trunchiuri groase îți dădeau senzația de trăinicie și siguranță. Simți că din spatele lui se apropiau pașii ușori ai fetei. Așteptă încordat, fără să se întoarcă. Frigul care îi cuprinse spatele se risipi sub căldura corpului cald care i se lipise de trup.

— Vino!

Se lăsă condus în casă. La lumina slabă din cameră o văzu pe mama fetei întinsă în pat. Era legată cu curelele care până nu demult îl ținuseră pe el prizonier. Fata îi întinse o haină de blană veche și îl chemă din nou îndreptându-se spre ușă.

— Vino!

La vederea hainei, frânturi de imagini îi reveniră în minte.

— Să fie oare posibil? Ea este femeia din spatele pelerinei?

Acum, ceea ce i se păruse până nu demult un vis începuse să capete conturul unei realități pe care încerca să o retrăiască. Ar fi vrut să o întrebe, dar puținele cuvinte românești pe care le știa nu-i erau de mare ajutor. O urmă pe tânăra care înainta prin zăpadă cu foarte mare ușurință. În căderea serii i se părea că privește o scenă în care el nici nu exista. Era doar o femeie urmată ascultător de o umbră rătăcită de trup și minte. O umbră care s-a desprins de trecut și de amintiri, iar el, cu toată ființa sa, era pe cale să dea umbrei consistența realității. O realitate ancorată în zorii unei deveniri orfane de drumul întoarcerii.

Tânăra nu părea îngrijorată de amurgul ce cobora stăruitor peste zăpada albă care se întindea neatinsă până departe în câmp. Urma liziera pădurii dinspre care zgomote înfundate, născute în prag de noapte, puteau băga pe oricine în sperieți. Ea înainta fără măcar a arunca o privire spre tufișurile ce foșneau adeseori sub zbaterea nocturnă a unor vietăți. Mergeau de mai bine de o oră și gândul că urmau să se mai și întoarcă era tot mai greu de acceptat. Dar nu se gândea decât că la capătul drumului viața lui va regăsi vadul existențial în care fusese ancorată până nu demult. Doar femeia care îi era alături putea să-l întoarcă acolo unde spera ca mintea lui să regăsească lumea pe care acum o intuia ca pe o nălucă ascunsă de o perdea groasă de fum. Apoi gândurile sale răscoliră alte gânduri care îi năpădiră mintea ca un ecou tremurător ce îi producea frică. O frică de întunericul care simțea că pune stăpânire pe ochii lui. Albul intens se amesteca cu un negru de nepătruns, dâre de obscuritate totală se instalară în fața sa. Urmă o alunecare fără de sfârșit în care el se pierdea de el. Un sâmbure de sentiment îl mai ținea legat de lume. Un sentiment de teamă. Teama că nu se va regăsi vreodată. Apoi viața lui se transformă în nimic. Din nimic ai spune că nu există ieșire, dar dacă nimicul ar exista cu adevărat, atunci nu ar trebui să existe nici intrare în el. Nimicul ar putea fi o stare pe care nu reușim să o identificăm cu un simțământ. De câte ori nu atârnă ființa noastră într-o astfel de suspensie lipsită atât de semnele vieții cât și de eternitatea morții? Suntem suspendați în nimic, suntem sclavii unei trăiri fără ecou în sufletul nostru. Sunt cele mai adânci momente de îndoială pe care mai degrabă le tranzităm inconștienți spre capătul timpului, decât le trăim. Poate că asta este ceea ce simțim atunci. Că am ajuns la capătul timpului. Ne smulgem din dezordinea vieții și ne adunăm trupul și conștientul pentru a-l îngropa într-o singură clipă. O clipă care se rătăcește de timp lăsându-ne trupul atârnat în lumea obiectelor nefolositoare. Căci un trup fără simțământul apartenenței este mai puțin chiar decât un arbore. Nu crește, nu dă roade și nici nu așterne frumosul în jurul lui. Mai mult, el trebuie dăruit pământului sau focului pentru a i se pierde orice urmă. Ajuns la capăt de drum, simțea cum flăcările or să-i înghită trupul ștergând de pe fața pământului acea frântură de existență pe care cu greu și-o mai putea aminti. Asista la propria lui ardere. Căldura deveni de nesuportat și o rază de lumină se avântă în obscuritatea gândurilor sale, dar refuză cu încăpățânare să creadă că timpul lui s-a sfârșit. Sigur, doar sufletul s-a întors în tabără, printre oameni, cu intenția de a le arăta calea spre adevăr. Dar care este oare adevărul? Adevărul este în femeia care continua să se depărteze, fără a privi în urmă, abandonându-l focului, sau în limbuția hoardei de oameni care se holbau spre trupul său arzând, închinând pocale cu băutură înghițită cu atâta aviditate că de îndată scânteieri de nebunie le cuprindeau privirile.

— Pentru baronul Aaron von Pieler!

Cuvintele îi vâjâiau pe la urechi îndepărtând rafalele reci care asaltau copacii din curtea fortului. Deschise ochii și se ridică în picioare. Cu pași șovăielnici se depărtă de focul ce mistuia lemne și patimi spre umbra ce abia se mai zărea dincolo de zidurile pe jumătate dărâmate. Se trezi alergând prin zăpadă. Striga din toate puterile dar nici un sunet nu reuși să spargă liniștea de gheață din jur. Doar ochii continuau să fixeze mogâldeața care se apropia de malul Oltului. Când credea că în sfârșit a ajuns-o, aceasta dispăru fără urmă. Deznădăjduit, se învârti scrutând împrejurimile, apoi se lăsă moale pe zăpadă. Din spatele lui, două brațe puternice îi scuturară trupul. Se întoarse. Alături de el era tânăra fată și un bărbat cu barbă a cărui privire nu era deloc prietenoasă.

— Pleacă! Du-te la oamenii tăi!

Cam asta putea înțelege din vorbele și gesturile bărbatului. Dar el rămase nemișcat căutând cu stăruință privirea fetei. Oare și ea vrea să plec? Retrăi acea clipă în care spatele lui îi simțise căldura trupului. Se ridică în picioare și se așeză hotărât în fața fetei care privea absentă curgerea învolburată a apelor. Îi cuprinse umerii și o sili să-l privească. Ochii ei erau reci, un rictus de zâmbet îngheţat pe obraz ucidea orice urmă de tinerețe. Puteai citi doar suferință. Suferința viitorului care întuneca gândul unei posibile fericiri oferite de prezent.

— Fata asta este nebună. La fel ca maică-sa. Este oferită diavolului.

Dar el nu înțelegea nimic din spusele bărbatului. Îi mângâie fața cu stăruință până când rictusul adânc se topi într-un zâmbet larg ce înfrumuseță chipul.

Iulia închise caietul din care tocmai recitise despre întâmplările prin care baronul Aaron von Pieler ajunsese să se stabilească în Lazaret în urma luptei cu turcii chiar în aceste locuri, pe valea Oltului. De când se mutase în sat, casa aceasta sărăcăcioasă devenise un simbol al regăsirii sale. La început freamătul codrului din spate o speriase dându-i senzația că va fi înghițită de pădure. Se mutase toamna când culorile frunzelor te îmbiau să stai ore întregi sub ramurile liniștite ale pomilor. Mai apoi vântul se înăsprise, plimbările prin pădure dându-i fiori reci. Crengile trosneau amenințător, murmurul liniștitor al apei transformându-se într­un vuiet care îi copleșea ființa. Liniștea revenise odată cu prima zăpadă, zilele păreau desprinse din basm, dar nopțile făceau trupul să tremure la auzul atâtor zgomote prelungite de ecoul pădurii. Într-o astfel de noapte, cu somnul alungat de vocile pădurii, se hotărâse să tragă scrinul vechi de lângă perete. Casa era nelocuită, o închiriase de la proprietarul ei, care stătea în Râmnicu Vâlcea și care o avea moștenire de la bunici. Acesta i-a mărturisit că nu a văzut-o de când era copil și că nu știe ce va găsi acolo, dar este liberă să arunce mobilele care nu-i trebuiau. Din toate piesele, doar în scrin nu reușise să umble, ușile lui fiind împreunate cu un lacăt mare, sigur foarte vechi. Depărtase scrinul din colțul în care își făcuse veacul, atât cât să poată să-și strecoare mâna. Sperase să găsească prin spate o spărtură sau o scândură care să poată fi desprinsă. Cu o cârpă înlăturase pânzele de păianjen și praful adunat în timp. La un moment dat, cârpa se înțepenise în ceva. Își strecurase mâna și găsise în partea de sus un cui de care era agățată o cheie. O luase cu grija de a nu-i cădea și, plină de încredere, o introduse în lacăt. Cheia se potrivise dar încuietoarea nu voise să cedeze. Din sticla de ulei turnase câteva picături în lacăt după care îl zgâlțâise de câteva ori. Încă două încercări și în sfârșit reușise să rotească cheia. Cu o lovitură de ciocan lacătul s-a deschis complet. Așa a găsit caietul scris de baronul Aaron von Pieler. Citind și recitind caietul începuse să-și dorească să retrăiască viața acelei tinere, care, întâmplare sau nu, se numea tot Iulia. Căsuța în care stătea devenise parte din ființa ei, iar nopțile de veghe generate de frică erau acum doar amintire. În caiet a găsit și secretul turnului roșu.

More ...

Ceas rezistent la apă în engleză

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Waterproof wrist watch

 

It is a beautiful early January morning, we are at one of the most prestigious technical high schools in Suceava county, where our distinguished English teacher, Cecilia (her last name is unknown to us) is at the bathroom. More specifically, the teachers' bathroom, in the women's section. It's a pretty rough beginning of the day after 4-5 alarms set on the phone, one for 12:30, another for 2:40, two more for her son, and one more for 4:50 in the morning. The first two were to wake her up to take antibiotics, after she had been infected with Staphylococcus aureus and I don't know how many other strains of nosocomial and Gram-positive bacteria that her son gave her from kindergarten, the last alarm was set in order to arrive on time at the station and take the bus to the high school (to those who don't know, Cecilia is a commuter with 15 years of experience in public transportation). Normally, Cecilia could have asked for a sick leave until she would start feeling better, recovering, getting more energetic, but you know her, you know how she is. She only wants Olympians, she wants everything she does to make sense, she enjoys the subject she teaches and even more than that, she wants to reform the teaching of this subject, she even tends to revolutionize and improve the act of teaching until she would bring turn it into the art of teaching. She chose to work overtime bearing in mind her poor health for she knows that this year, the Olympiad is going be held at the high school where She works as a teacher. This morning, however, Cecilia didn't really have time to take care of herself, which is why she had to go to the bathroom for the first time. All her mascara has spread, from the condensation, luckily she wipes off the excess with some wet wipes. Then, using the handkerchief, she starts blowing her nose, and the poor woman blows so hard, that the teachers in the neighbouring cabins are having fun. There is plenty of comments, such as:"Cecilia, you know, the lawnmower that I use to cut the jungle around my house makes the exact same sounds." Dear fellow teachers, show your empathy and stop making fun at Cecilia's problem, microbes circulating nowadays are no laughing matter, as they keep emerging, like mushrooms after the rain, I am left under the impression that the end of the world is coming, but this is the reality, there are ecological imbalances, pollution and bacteria emerged. And global warming helps them thrive...Anyways...Cecilia puts as much passion into blowing her nose as she does with anything else, didn't she help me with some books I needed 10000 years ago ? Certainly yes, but I want to say that inside her house you can't even see the color of the walls, the plaster or if she has any paintings on, since books are piled up to the chandelier. And this is how almost every room in the apartment looks like. I understood quite quickly that she is passionate about what she does and well done to her. It's hard to find passion in anything, anything, I really think nothing makes sense or maybe I have to keep looking until I find it.

Coming back to our story, Cecilia blows her nose, throws away the tissue after filling it with secretions and blood clots, and flushes. Unfortunately, along with the tissue went down the drain and that sleek, modern watch she had received from a friend for her birthday in September. It slipped off her wrist, because in his unnecessary rush (she would have been the first one to arrive anyway) she didn't press hard enough on the grip. To provide you with a bit of context, the watch has a heat-resistant bracelet, which successfully resists water, at least on the box it was written "500 ATM water resistance". The Japanese manufacturers didn't lie about the quality of the product Cecilia was wearing, a Casio G-Shock watch, a little too massive for a woman's hand, black, round dial, showing the hours with blue Arabic numerals . It resists, it is intact even today, the only issue is that through the sewerage, it had a different route and overflowed into the Suceva water, instead of accompanying her everywhere. Cecilia panics, puts an ad in the local newspaper, puts up posters all over the town with pictures of the watch, promising a reward for anyone finding it.

A month after the search began, she is informed that it has been found and asked to come and claim it. She arrives at that office, talks to the lady at the counter who gives her the watch. Cecilia doesn't really know how to react, it's her watch and yet it's like it's no longer hers. During the time it has been in the water where everything is spilled, it has acquired a military green color, she will try to remove it at home, either with tweezers, or with a nail file, or with detergent, or with whatever other cleaning products she can find . Seriously, it doesn't even look like the watch she liked so much at first...

More ...

Plecați în bejenie!

După revoluție, multă lume a plecat într-o modernă bejenie

și de mari proporții. Strămutări din unele continente în 

altele.Mă întreb, cum au prins rădăcini în locuri total diferite.

       Eu, am plecat doar la Tr. Măgurele pe un șantier dar 

dorul m-a adus acasă. În prima zi am colindat orașul de care 

mi-a fost atât de dor, unde am găsit amintirile, anii de școală,

străzile de promenadă, faleza Dunării, parcurile, grădina publică,

str.Domnească, care artăgea ca un aspirator tineretul în zilele de 

sărbătoare. Ce fac Românii noștri prin străini?

        Eu mă simt printre ai mei, nu pot să mă înstrăina, mă țin 

rădăcinile ....

More ...

Drepturile tuturor Creștinilor (651)

Articolul 651 — Fundamentul moral

(1) Prezenta Constituție are ca fundament moral iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui.

(2) Creștinul este chemat să își trăiască libertatea cu responsabilitate.

(3) Regulile acestei Constituții nu înlocuiesc Biblia și nu pretind să fie o nouă revelație.

Articolul 652 — Prima Poruncă

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.”

(1) Creștinul este chemat să Îl cinstească pe Dumnezeu.

(2) Niciun lucru material, om sau putere nu trebuie transformat în Dumnezeu.

(3) Credința creștină este monoteistă.

Articolul 653 — A Doua Poruncă

„Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de asemănare...”

(1) Creștinul trebuie să evite idolatria.

(2) Bunurile materiale, banii, puterea și faima nu trebuie transformate în idoli.

(3) Aplicarea acestei porunci trebuie înțeleasă potrivit tradiției fiecărei Biserici creștine.

Articolul 654 — A Treia Poruncă

„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.”

(1) Numele lui Dumnezeu trebuie tratat cu respect.

(2) Credința nu trebuie folosită pentru jurăminte false sau înșelăciune.

(3) Dumnezeu nu trebuie invocat pentru justificarea răului.

Articolul 655 — A Patra Poruncă

„Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca s-o sfințești.”

(1) Creștinul este chemat să păstreze un timp pentru Dumnezeu, rugăciune și odihnă.

(2) Tradițiile privind ziua de cult diferă între comunitățile creștine.

(3) Respectarea acestei porunci trebuie făcută potrivit tradiției și legii aplicabile.

Articolul 656 — A Cincea Poruncă

„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta...”

(1) Părinții trebuie respectați.

(2) Părinții au, la rândul lor, responsabilitatea de a-și proteja și educa copiii.

(3) Respectul nu justifică abuzul.

Articolul 657 — A Șasea Poruncă

„Să nu ucizi.”

(1) Viața umană trebuie respectată.

(2) Omorul, violența și răzbunarea sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

(3) Dreptatea trebuie urmărită prin mijloace legale.

Articolul 658 — A Șaptea Poruncă

„Să nu săvârșești adulter.”

(1) Căsătoria trebuie tratată cu fidelitate și responsabilitate.

(2) Soții sunt chemați la respect reciproc.

(3) Infidelitatea nu justifică violența sau răzbunarea.

Articolul 659 — A Opta Poruncă

„Să nu furi.”

(1) Proprietatea altuia trebuie respectată.

(2) Furtul și frauda sunt condamnate.

(3) Bunurile trebuie dobândite prin mijloace cinstite.

Articolul 660 — A Noua Poruncă

„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”

(1) Creștinul trebuie să respecte adevărul.

(2) Calomnia, mărturia mincinoasă și acuzațiile false sunt condamnate.

(3) Dreptatea trebuie întemeiată pe adevăr.

Articolul 661 — A Zecea Poruncă

„Să nu poftești...”

(1) Creștinul este chemat să evite lăcomia și invidia.

(2) Bunurile aproapelui trebuie respectate.

(3) Dorința de avere nu trebuie să conducă la înșelăciune sau furt.

ÎNVĂȚĂTURILE LUI IISUS HRISTOS

Articolul 662 — Cea mai mare poruncă

Iisus Hristos învață:

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău...”

(1) Iubirea de Dumnezeu reprezintă fundamentul vieții creștine.

(2) Credința trebuie să fie însoțită de fapte bune.

Articolul 663 — Iubirea aproapelui

Iisus Hristos învață:

„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

(1) Aproapele trebuie tratat cu respect.

(2) Creștinul nu trebuie să îl umilească, să îl exploateze sau să îl agreseze.

Articolul 664 — Porunca iubirii vrăjmașilor

(1) Creștinul este chemat să își iubească vrăjmașii.

(2) El trebuie să se roage pentru cei care îl prigonesc.

(3) Această poruncă nu înseamnă că victima trebuie să rămână într-o situație periculoasă.

Articolul 665 — Iertarea

(1) Creștinul este chemat să ierte.

(2) Iertarea nu înseamnă aprobarea răului.

(3) Iertarea poate exista împreună cu dreptatea și protecția victimei.

Articolul 666 — „Nu judecați”

(1) Creștinul trebuie să evite condamnarea nedreaptă a aproapelui.

(2) Acest principiu nu împiedică autoritățile să stabilească responsabilitatea potrivit legii.

(3) Discernământul și dreptatea trebuie păstrate.

Articolul 667 — Fericirile

(1) Creștinul este chemat să urmărească virtuți precum smerenia, mila, curăția inimii și pacea.

(2) Fericirile rostite de Iisus Hristos constituie un model moral fundamental.

(3) Creștinul trebuie să urmărească binele, nu doar aparența religioasă.

Articolul 668 — Milostenia

(1) Creștinul este chemat să îi ajute pe cei aflați în nevoie.

(2) Ajutorul trebuie oferit cu discreție și fără umilirea celui sărac.

Articolul 669 — Rugăciunea

(1) Rugăciunea este parte fundamentală a vieții creștine.

(2) Creștinul poate să se roage personal și împreună cu comunitatea.

(3) Rugăciunea nu trebuie folosită pentru manipularea altora.

Articolul 670 — Postul

(1) Postul este o practică importantă în numeroase tradiții creștine.

(2) Forma și regulile postului diferă între Ortodoxie, Catolicism și Protestantism.

(3) Practica postului trebuie să urmărească apropierea de Dumnezeu și cultivarea responsabilității.

Articolul 671 — Slujirea aproapelui

(1) Iisus Hristos îi cheamă pe oameni la slujire.

(2) Puterea nu trebuie folosită pentru exploatarea celui slab.

(3) Liderul trebuie să fie responsabil față de cei pe care îi slujește.

Articolul 672 — Adevărul

(1) Creștinul este chemat să trăiască în adevăr.

(2) Minciuna, manipularea și înșelăciunea trebuie respinse.

(3) Adevărul trebuie spus cu iubire și discernământ.

Articolul 673 — Milostivirea

(1) Creștinul este chemat să manifeste milă față de cel care suferă.

(2) Comunitățile creștine trebuie să fie aproape de cei vulnerabili.

(3) Milostivirea trebuie transformată în fapte concrete.

Articolul 674 — Regula de aur

Iisus Hristos învață principiul:

„Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea.”

(1) Creștinul trebuie să îi trateze pe ceilalți așa cum dorește să fie tratat.

(2) Acest principiu trebuie aplicat în familie, Biserică, școală, muncă și societate.

Articolul 675 — Fundamentul întregii Constituții

(1) Cele Zece Porunci și învățăturile lui Iisus Hristos constituie un fundament moral important pentru această Constituție.

(2) Principiile centrale sunt iubirea de Dumnezeu, iubirea aproapelui, adevărul, dreptatea, mila, iertarea, pacea și respectarea vieții.

(3) Prezenta Constituție este un proiect de principii pentru creștini și nu înlocuiește Biblia, constituțiile statelor sau legile civile.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍