Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.

Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.

E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.

Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.

Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.

De ce n-ar fi şi mâine-o zi
lăsată-n drum de ursitoare,
când noaptea zorii vor păzi
să-mi fii alături ca o floare?

De ce prin clipe te grăbeşti
să prinzi doar zboruri ostenite,
când an de an mai dăltuieşti
un vis de drumuri înverzite?

O viaţă rog să-ţi facă-n dar
un şir de zile în lumină
şi vinul vechi să-l bem cu har,
din doruri să ne facem vină.

Făcut eu sunt iubiri să-ţi port,
ca-n ziua scrisă de-ntâmplare
s-aştearnă dragostei suport
o poză prinsă-ntr-o scrisoare.

O zi se prinde-n răsărit
pe firul razelor de soare,
o zi mai rog la asfinţit
să pună cerului culoare.

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți

când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi

Aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

...și mi se frânge dorul

decât de mult astept

să vii o clipă..

de-o ultimă imbratișare

durerea zilnic crește

și parca nu e drept

ca ne-am pierdut în vânt

ca fumul de tigară...

     Nu te-am văzut de multă vreme,

Dar nu te-am uitat, nu te teme

Nu știu dacă îți lipsesc....

Dar tu, cu nopțile tale, e tot ce îmi doresc.

Doar cerul cu stele, plimbările în doi,

Când eram fericiți amândoi,

Știam ce viitor în minte-ți plănuiai

Închideai ochii și fericită-l vedeai.

Ce s-a întâmplat cu tine, nu m-ai lămurit,

Doar vestea ce am primit, ce grav m-a rănit,

Iubirea mea, ce înflorea tot mai curată

Ai aruncat-o ca pe haină prea purtată.

Dacă te-ai rătăcit pe alte căi, 

Sau să mergem alături, nu mai vrei

Dacă mă prețuești așa cum sunt eu

Îți spun sincer și curat: te voi iubi mereu.

Z ic , și-i bine așa, să ne clădim o casă 

Să ne facem traiul și viața frumoasă,

Iubirea, e cea care aduce fericirea 

Viața asta scurtă își merită menirea... 

Pe cer sunt stele mii de mii,

Cu licăriri ce par zglobii,

Dar nici o rază n-a pătruns

Cum tu o faci, cum tu ai spus.

Ești liniștea din gând pierdut,

Ești focul viu ce m-a crescut,

Mai cald ca vântul primăverii,

Ești tot ce-mi umple clipa serii.

Acum e ceață pe cărări,

Și umbre cresc din depărtări,

Te caut printre nopți târzii,

De ce nu vii, de ce nu vii?

Am ars de dorul vostru o vară...in fiecare zi,

Şi încă ard când ma gândesc la tine,

Tot am speranta ca e sa-ti pese, si-o sa vii

Sa-ti para rău..cu vinul..atât iubit de mine.

M-am rătăcit din nou și nu îmi este bine

Sunt rece-n toiul verii...c-un vin mi-ar fi mai cald.

Ca m-am pierdut si nu mai stiu de mine

Sunt zile ...când mi-e dor neincetat,

Mai sper ca intr-o zi sa poate sa te uite.

Momentul când mi-ai zis adio si-ai plecat..

0-mbrătișare toate sa le ierte

Pe buze să mai simt vinul tău minunat.

Nu pot nicicum să mi te fac uitat

Chiar de-a trecut ceva de când te-ai depărtat.

Mi-e atât de greu de-mbrățișez durerea

De care nici nu stii că-i tot ce mi-ai lasat....

Sub soarele veșnic al Mediteranei,

măslinul își înfige rădăcinile în piatră

ca o inimă care sfidează moartea

și își prelungește bătăile dincolo de timp.

El nu-și șoptește anii, ci mileniile.

Din trunchiul său brăzdat se prelinge timpul,

iar seva lui, ca un untdelemn aprins,

țâșnește în lacrimi dulci -

ecoul celor ce au iubit

și au rămas nepieritori în iubire.

Măslinul știe să fie etern:

își lasă trupul despicat de vânturi,

dar renaște din fiecare fisură.

Așa e și inima mea -

întâi tânără și zbuciumată,

sângerând uneori,

se frânge în amar,

dar mereu roditoare,

în umbra brațului tău.

Apoi, în înțelepciune,

un ulei ce unge icoane,

ce arde în candele,

ce dă viață veșniciei.

O, femeie, tu ești câmpul însetat

unde rădăcinile mele sapă până la adâncuri,

căutând izvoarele ascunse.

Din rădăcina ta izvorăște dorul,

din frunza ta se naște rugăciunea,

iar pe buzele tale se odihnește

psalmul nerostit al amorului.

Chiar dacă vânturile despică pământul,

chiar dacă imperiile cad în praf,

noi vom rămâne înfloriți,

un singur trunchi,

o singură umbră,

o singură lumină.

Măslinul meu nu e copac,

ci templul iubirii nemuritoare.