Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahl's fiction story in real life

Roald Dahl's children's story Matilda also has a grain of truth. Matilda's portrait (with slight deviations from the Matilda mirrored in his writings) exists in everyday life. That person was doing permutations, logarithms, equations of no one knows what degree, calculations to the power of 1000 without using the calculator function of her phone, reading since the age of 4, cultivating her own interests and passions while her older sister was doing her nails and her brother was watching a soccer match against I don't know what Argentinian team, if her father underestimated her, she smeared the lining of the jacket he wore most often with roll-on antiperspirant, she knew how much time was going to pass until she will run out of all the cereals in her bowl, she also knew who would supply her before they ran out, she would always choose milk from the same brand (because it was the only one she liked), she could also tell from the looks of it how much to pour so as not to flood the tablecloth, she knew how not to be laughed at at dances by stepping on her partner's foot, she knew when it was going to rain with much better accuracy than the AccuWeather app, she felt when she was rejected or accepted by those in I swear, she often felt misunderstood, although she understood everyone all the time, she knew what everyone's reasons and fears were, she knew not to let herself be seen as inferior, she knew how to fight for her rights, for justice and truth. For her, it always mattered what was fair. She has always been a calm, down-to-earth person, but equally funny. She was weighing everyone's efforts, no one was left wronged or ignored.

She saw everyone's intentions, what animates each person, what invigorates them, what depresses or tires them. She knew who to trust and who would have let her down in a more complex situation. For the most part, she could almost imagine what to expect from everyone, how they would react, what would make them cooperate or reject the idea of cooperation, how she would talk to each and everyone of them. No one could surprise her with anything, she was familiar with most of the situations that could arise along the way.

She was able to see people's natural beauty, not the artificial one, that they would put on make-up, that they would put on lipstick, that they would create a bouffant volume of their hair, or that they would be at the gym working on all their groups of muscle. No, nothing like that, she appreciated people for what they were, not what they wanted to look like. She didn't need unnecessary cosmetics, naturalness was the most real, that's why it was beautiful. The most special thing about her was the fact that she valued people for who they were, not necessarily what they would offer or prove. All this happened because she saw people from all perspectives, absorbed their glances, read them as if she were reading novels. She was eager to observe the details of each person's personality, to acquire the best traits seen at everyone, just as a bee gathers pollen from flowers to process and turn it into honey.

At the same time, she was modest, she realized what she could do and what she couldn't. She never thought for a moment that she could do it all by herself. She knew what her limits were. She understood that there are situations when she also needs to consult with her acquaintances in order to jump to an opinion and act accordingly.

She had a very fine and careful appreciation of the consequences of her own actions and how they might affect those around her.

The character from Roald Dahl's book could find its modern day equivalent in no other person than Cecilia.

N-am de ce să tot fiu rupta neîncetat de oameni ,ce nu știu în a repara o inimă dură. Doare să crezi,că toți îți vor binele,Lasă măcar ești tu baza vieții tale,Uneori ne frământăm ca un aluat..nici cum nu reușim în a pune puțină iubire,că sunt oameni ce vor să fie fericiți ca ai ales ce vor doar ei,nu e metaforă, doar o realitate, fa  ce-ți place

Și lasă în urmă doar acele  " vise negre" ce-s  de tot moarte.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Mótorhjólaferð

Í nokkurn tíma, frá þeim degi sem Cecilia fékk A flokks leyfið, hefur líf hennar tekið áhugaverða stefnu. Hún átti það líka fyrir B og C flokka, en fyrir A er það í raun ný reynsla fyrir hana. Prófið var stressandi, sérstaklega það sem var á leiðinni, en fyrirhöfnin var verðlaunuð með frelsi til að prumpa hvar sem hún vildi, hvenær sem er, hvenær sem er sólarhringsins. Eina hindrunin fyrir frelsi hennar er sú staðreynd að mótorhjólið er ekki með festu. Af hverju þyrfti Cecilia viðhengi? Góð spurning...jæja, ég veit það ekki, kannski til að fara með hana inn í innkaupin af markaðnum, ganga með son sinn um akrana til að horfa á túnin, njóta myndarinnar af túnfíflum prýddum túnfíflum og mörgu öðru fallegu landslagi. , að fá dýnuna sína frá Jysk og setja hana (hluti af henni í viðhenginu). Ekki misskilja hana, Cecilia er praktísk manneskja, hún lítur á festinguna sem framlengingu á mótorhjólinu, eins og hún væri að keyra bílinn og það væri aftursæti, að í augnablikinu líður það eins og bíll með aðeins tveimur sæti. Cecilia, sem sér hlutina í samhengi, fer á mótorhjóli til næstu bílaþjónustu. Hún talar við sérfræðingana þar, þeir sýna henni valkostina, verðið fyrir hverja festingu. Cecilia situr og lítur yfir listann yfir tengimódel. Hún vegur öll verð og velur það viðhengi sem henni fannst ódýrast. Maðurinn spyr hana hvort hún sé viss um að það sé sá sem hún vilji, að nokkrir viðskiptavinir hafi kvartað eftir að hafa keypt það, að það hafi þurft að losa það alveg frá mótorhjólinu, að þeir gætu ekki treyst á það til að bera fólk, hluti, að það væri bara gera mikinn hávaða (svo mikið vesen um ekki neitt), að þeir sjá eftir að hafa keypt það, að þeir þurftu að fara í þjónustuna nokkrum sinnum, eins og venjulega, og svo framvegis. Cecilia, sannfærð um að þetta væri þessi sem hún vildi, sagði að hún hefði ákveðið sig og ekkert og enginn gæti breytt vali hennar. Eigandi bílaþjónustunnar tók undir með henni og pantaði líkan af líkingu við festinguna en var í meiri gæðum. Það varð að bíða þangað til það var hennar, því það var að koma frá Hollandi. Cecilia var ekkert að flýta sér, hún var mjög spennt að mótorhjólið hennar yrði hvort sem er með viðhengi. Sem betur fer var hún mjög dugleg, hún þurfti ekki fleiri vítamín, hún svaf heldur ekki á nóttunni, úr of mikilli alsælu að kannski hringi í hana eigandi bílaþjónustunnar til að koma og ná í viðhengið sitt.

Mánuði síðar fær hún tilkynningu í tölvupósti frá bílaþjónustunni um að hluturinn sé tilbúinn og hún megi koma með mótorhjólið til að festa það á hliðarnar. Cecilia kom með dökka hringi, of lengi hafði hún vonast til að vera tilbúin á sem skemmstum tíma. Hann átti að ganga þrisvar sinnum inn á kornakurinn. En það er allt í lagi, hann leið ekki neitt, komst heill á húfi á bílaþjónustuna. Mennirnir þar pössuðu hann fyrir hann, hann passaði vel, hann sveiflaðist ekki, það var ekkert að gruna. Að minnsta kosti hélt Cecilia það við fyrstu sýn. En hann ók ekki einu sinni mótorhjóli með viðhengi til að sjá hvernig upplifunin sjálf er. Hann ræsti mótorhjólið til að fara heim. Á heimleiðinni fannst henni festingin vera dálítið erfið í burðarliðnum, mótorhjólið varð erfiðara í meðförum vegna þess, sérstaklega þegar hún þurfti að beygja, vinstri, hægri, hvar sem hún þurfti. Hún lætur þetta þó ekki draga úr sér kjarkinn, hún fer allan tímann með viðhengið, þar til frekar hörmulegt atvik fær hana til að skipta um skoðun.

Á heitu ágústkvöldi fór hann að versla í stórmarkaðnum á svæðinu. Eftir að hafa fengið allt sem hann þurfti til að búa til lasagnið setti hann pokann með keyptum vörum í viðhengið. Hún yfirgaf bílastæði verslunarinnar, þar sem hún gekk eftir holóttum vegi, því hún býr í útjaðrinum og þannig eru vegirnir, á einum tímapunkti fannst henni eitthvað skrítið, eins og framlengingin sem hún var með hefði losnað af. Hann hafði alls ekki rangt fyrir sér. Viðhengið kom á kornakurinn, allar vörur hennar voru á sléttunni. Hvernig getur hún samt búið til Dr. Oetkers lasagna við þessar aðstæður? Cecilia varð ráðvillt, hún hélt að í staðinn fyrir töskuna gæti þetta allt eins hafa verið manneskja. Henni leist ekki á afleiðingarnar af kærulausri löngun sinni og auglýsti því í blöðum á staðnum, seldi viðhengið á ofurverði og keypti tilbúið lasagna fyrir peninginn.

Acu vă zic,numai gata!

Într-o zi,nu mai țiu minte când, m-am decis să merg la teatru,zis și făcut!

Am ales o piesă, comedie, îmi cerea sufletul să râd,să-mi alung cutele înființate adanc in piele pe fața mea!  

Însă cum mie îmi place discreția maximă,am cerut biletăresei, cel mai ieftin posibil bilet,și să fie un loc cât mai ferit, și sigur cu putință, pe undeva pe vreun ultim rând,că io-s mai temid,și nu poci să râz, dacă se holbează niste necunoscuți la mine!

Să auz bine,nu neapărat să văz,vreau să trăiesc din plin momentul artistic prin propria'mi imaginație,deși voi fi în sala de teatru!

Îmi deteră belet fraților,jur, în ăl mai sigur loc din teatru de-l avu biletăreasa ...zău de mă mai duc, avusei loc,io-te colo, tocmai in cabina pompierilor, că deh,nu asa cerui,la loc sigur și discret!?!

Și ea îmi dete fix ce cerui!

Io bag samă, mai vreau la comedie,da acu vreau la ăl dintâi șir de scaune!

Va las acu,că se trage cortina și rămân agatat de furtun.

...............

 Prima mea vizita imaginară la teatrul de comedie!

1. Întâmpină fiecare dimineață cu zâmbet

2. Ascultă-ți muzica preferată

3. Nu lăsa ca eșecurile din trecut să-ți dirijeze viața

4. Iubește

5. Visează cu ochii deschiși

6. Când ai realizat că ai greșit, grăbește-te să te corectezi

7. Fii primul care face un pas spre împăcare

8. Zâmbește tuturor

9. Dăruiește-ți o baie cu spumă

10. Nu-ți complica viața- iartă!

11. Mulțumește-i lui Dumnezeu pentru fiecare răsărit trăit

12. Nu mai folosi expresia " Nu Pot!"

13. Privește pozele vechi ( amintește-ți copilăria)

14. Îndeplinește-ți o dorință

15.Vizitează noi locuri

16. Bucură un copil

17. Trăiește-ți viața astfel încât să fii mândră/u de ea

18. Împlinește-ți pofta.

19. Nu-i permite orgoliului să hotărască în locul tău

20. Amintește-ți de fiecare faptă bună pe care ai făcut-o săptămâna aceasta

21. Rîzi

22. Sterge-ți lacrimile

23. Spune-i sufletului tău pereche " Te iubesc!"

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Arv

I dag skal vi diskutere en spesiell gjenstand, en gjenstand som er kjær for oss, de av oss som fortsatt holder ting lagret på loftet i huset, nærmere bestemt en filthatt. Bayersk hatt, hatt av ubestridelig historisk betydning, fanget fem dåp, to eksamener, flere bryllup og det er omtrent det. Lue som flere generasjoner bare hadde, men å ha på seg tror jeg ikke de hadde på seg, den er ikke brukbar for lenge siden. Som jeg nevnte tidligere, føles den, den er blå (en elektrisk blå eller kongeblå), og den har en fjær festet til siden.

Cecilias oldemor insisterte på at hun skulle holdes under best mulig forhold. Noe som skjedde, bare tidens gang har sagt sitt, det er ikke lenger som det pleide å være, det sitter ikke lenger som det pleide. Selv nyansen av blått er ikke lenger levende, den er mer shabby, gammel, støvete. Det ville være flott for vintageantrekksideer, men ellers hold det pent, bare for samlingen.

Det var ingen liten overraskelse for Cecilia å finne at hatten, beskrevet så poetisk så langt, skjuler en stor defekt, nærmere bestemt huser den en møllfamilie. Så la oss innse det, når noen arver en hatt, får de ikke bare hatten, de får også møll til den.

En familie ville leve i hatten. Familie?, så mange?, dynasti kanskje, den har også en konge og en monark og stort sett alt det trenger for å være et fullverdig monarki. Men hvordan kan man like dette? Hvor lenge har han vært tom for møllkuler?, siden når har Pronto blitt brukt til skadedyrbekjempelse? En sint og grublende Cecilia stiller seg selv disse spørsmålene til stadighet. Hvordan med all den tilsynelatende omsorgen som alle har tatt, ender hatten opp med å gå i oppløsning med denne hastigheten. Hvis den oldemoren visste og var i live, ville hun blitt ekstremt sint. Cecilia sitter og sitter og tenker på en løsning for å gjenopprette æren en annen gang.

Han fant det, han vet hva han skal gjøre, han vil komme med en løsning som vil drepe dem, etter at de dør, vil han ta og kutte ut den delen av materialet som vil fjernes.

Fortsett som jeg beskrev. Bare ved å leke og utdype den kuttede delen mer og mer, når han den andre siden av materialet med saksen. Gode folk, dere har hatt det i fire generasjoner, hvordan vet dere hvordan dere skal ta vare på en eiendel noen etterlot dere? Hun ga deg ikke å legge et ansvar på dine skuldre, hun ga det til deg fordi hun trodde det ville være fint for deg å ha noe hun likte ganske godt. Du krysset virkelig grensen til lettsindighet! Vi skjønner at du egentlig ikke bryr deg om selve hatten, men bryr du deg ikke også om oldemoren som betrodde deg den?

Cecilia begynte å sy med tråd av lignende farge som hatten opprinnelig ville ha vært. Hva er poenget? Perfekt synonymi finnes ikke, verken i farger eller i ord, dessverre var fargen unik, den var uerstattelig. Cecilia, med +1,75 dioptri tror det var samme farge. Vi vet ikke hva mer vi skal si... intensjonen var god... å "gi tilbake sin ære en annen gang", men på grunn av for mye overdreven iver ble resultatet litt av. Cecilia, vi setter pris på ta vare på deg du hadde den på, desinfiserte den, renset den, tok vare på den, noe som alltid settes pris på, men hvis du ikke hadde hatt det så gøy med å klippe, var det fortsatt veldig bra.Det er alltid lurt å ha balanse i alt . Hvorfor er det bra å måle handlingene våre, beslutningene våre? For, la oss si at vi kjører og vi må svinge, vi har en kurve fremover, vi må måle hastigheten vår (fordi for mye kan ta oss av veien, avviker fra vår vei), ønsket vi ønsker å passere den kurven med, det spiller ingen rolle hvor lang tid det ville ta, hvor fort, hvor ekspert, hva jeg ikke vet hva.. det som betyr noe er hvor harmoniske og trygge vi vet hvordan vi skal komme gjennom alt. Ingen applauderer oss, vi er bare oss selv, og vi trenger ikke applaus.

Likeledes i dette tilfellet kunne den nedarvede hatten ha forblitt intakt, den ville ikke ha krevd inngrep, reparasjoner, oppussing, retusjering, hvis ikke vår kjære Cecilia hadde ønsket så iherdig å forbedre den helt. Også verdt å vurdere er at ting ofte ikke krever en radikal endring for å fungere, bare delvis eller bare en fjerdedel vil hjelpe like mye.

Cecilia...Cecilia...enten hadde du ikke en sikker hånd, eller så brydde du deg for mye om hatten.

Pe pajiştea verde stau clipele mute
şi flori se desfac răspândind fericire,
un fluture alb de prin zări aşternute
desprins e din soare cu-a lui strălucire.

E fulger de vară prin timpul statornic,
răstimpuri de clipe stau ani să măsoare,
întinsele-i aripi sunt limbi de ceasornic
ce vremea le poartă din floare în floare.

Din albul aprins aşezat şi în suflet
vorbesc adieri peste flori întristate,
răsfrânte de veacuri, s-aşeze răsuflet
în cupe rotunde de buze-nrămate.

Un cerc de culoare privirea-i aprinde,
e cerul tablou într-o floare plăpândă,
cu îngeri şi nori necuprinsul cuprinde
copila crăiasă prin lumea ei blândă.

Arome se-avântă simţirea să-i scalde
cu calde chemări într-o clipă zăbavă,
un fluture plânge cu lacrimi ce-s dalbe,
în aripi cuprinde o floare-n dumbravă.

Un fluture alb cu iubire se-apleacă
pe floarea râvnită de ploaie şi soare,
în albul din aripi culori să petreacă,
un fluture alb răstignit pe o floare.

13. Fata cu coroniță

Gabriel ajunse înapoi în spital odată cu lăsarea întunericului. În curte, tanti Crina alunga pacientele de pe alei cu bățul ei. De când fusese readusă la viață, comportamentul ei se schimbase radical. Devenise un ajutor de nădejde pentru asistente.
— Hai, că vă mănâncă lupul păsărica.
— Babo, te așteaptă Făt Frumos în pat!
La vederea doctorului, tanti Crina își abandonă misiunea în plină desfășurare și se repezi spre salonul-debara. Primul impuls al lui Gabriel era să o urmeze, apoi se răzgândi și se opri în mijlocul curții. Privirea i se opri asupra unei bănci pe care o doamnă așezase o pătură groasă și care strângea în brațe o copilă. O recunoscu pe pacienta care ceruse o coroniță din spice de grâu. Era, cel mai probabil, în brațele mamei sale. Trunchiul copilei părea un pendul care măsura eternitatea indiferent la mângâierile doamnei ce încerca să o stăpânească și din gura căreia se revărsau cuvinte de iubire.
— Cati, scumpa mea, noi te iubim și dacă nu ești premiantă.
— Am primit coronița, mami? Unde este coronița?
— Este acasă. Te așteaptă să te întorci.
Un hârâit strident răsări ca din senin din gâtlejul fetei.
— Nu mă mai mințiți!
— Nu te mint! Tu ai luat coronița! Ce ai pățit? Ești răcită?
Cati nu răspunse la întrebare.
— Spune-mi cum arată. Este din spice de grâu?
— Este galbenă ca și culoarea părului tău frumos. Dar, Cati, liniștea ta este mai presus de școală.
— Nu pot. Eu trebuie să iau mereu coronița.
Doctorul Gabriel se apropie de bancă și se adresă mamei:
— Sunt doctorul Gabriel, medic rezident în spital. Pot să mă așez?
— Desigur, domnule doctor, răspunse oarecum încurcată doamna încercând să-și strângă și mai mult în brațe fiica, parcă pentru a-i face loc pe bancă.
Gabriel se așeză și rămase câteva minute bune tăcut privind balansul copilei și încercările mamei de a liniști comportamentul fetei. Ori de câte ori doamna îi oprea trunchiul din acest du-te-vino neîntrerupt, picioarele copilei preluau automat neliniștea minții zbătându-se. Din când în când un sunet ascuțit însoțea mișcările pacientei.
— Lăsați, vă rog, fetița liberă!
Cati se desprinse din brațele mamei ei și se ridică în picioare gata să se întoarcă în salon. Ticul dispăru pe moment dar Gabriel putu să mai perceapă acel sunet straniu pe care fata încercă să-l ascundă cu un tușit scurt, forțat.
— Cred că a răcit, adăugă mama ei ștergându-și ochii din care câteva lacrimi scăpaseră de sub control.
— Fetița dumneavoastră nu este răcită, doamnă. Spuneți-mi vă rog ce s-a întâmplat de fapt. Vă rog să veniți cu mine. Eu sunt de gardă în această noapte. Dacă nu vă supărați mă interesează cazul fetiței dumneavoastră. Sunteți mama ei, nu-i așa?
— De fapt, îi sunt mamă vitregă. Mama ei a murit când era mică. M-am căsătorit cu tatăl ei acum doi ani. Eu nu pot avea copii. Este ca și copilul meu.
— Să înțeleg că până în urmă cu doi ani a fost crescută doar de tatăl ei. Unde este tatăl ei?
— Mă așteaptă în mașină. Știți, se simte vinovat. Totul a pornit de la o ceartă. A certat-o pentru că nu a luat premiu anul trecut.
— Doamnă, vă rog să-l aduceți și pe soțul dumnea-voastră în camera de gardă.
Gabriel se îndreptă spre cabinetul asistentelor de unde luă dosarul tinerei paciente. Câteva minute mai târziu, părinții fetei așteptau cu emoție verdictul doctorului, care încă mai răsfoia dosarul medical. Îl închise și îi privi intens pe cei doi. Erau speriați și înfricoșați la gândul că tânărul doctor nu va face decât să confirme concluziile pe care le auziseră de la doctorul curant. Urma ca fetița lor, la numai 13 ani, să fie internată pentru o perioadă lungă de timp într-o altă secție psihiatrică pentru copii. Așteptau din zi în zi hârtiile de transfer.
— Nu am să vă rog să repetați ceea ce deja ați spus doctorului Mihai. Vreau să vă întreb un singur lucru și vă rog să faceți un efort pentru a-mi da un răspuns exact. Zgomotul acela pe care Cati l-a făcut în această seară, pe bancă, l-ați mai auzit?
— Ce zgomot, întrebă nedumerit tatăl fetiței.
— Când era răcită avea dificultăți să respire și atunci a mai scos astfel de sunete.
— Doar sunete? Niciodată cuvinte fără legătură între ele? reluă doctorul Gabriel.
Doamna se foi pe scaun, oarecum încurcată. Privi spre soțul ei întrebător.
— Fiica mea nu este nebună. Chiar dacă vorbea uneori fără sens. Să știți că nu poate fi nebună. Probabil erau doar gânduri de-ale ei. Cuvinte care sigur însemnau ceva pentru ea.
— Sunt de acord. Fiica dumneavoastră nu este nebună, dar este bolnavă. Are o boală psihică pe care va trebui să o tratați în mijlocul familiei, nu la un spital.
— Dar doctorul Mihai ne-a spus altceva.
— Mâine voi prezenta concluziile mele comisiei. Doctorul Mihai nu a auzit-o pe Cati scoțând acele sunete și nu i-ați spus nimic despre cuvintele acelea fără sens pe care fetița dumneavoastră le spunea involuntar.
— Chiar credeți că o vom primi acasă.
— Sunt convins, dar nu vreau să decid singur. Va trebui să faceți anumite schimbări în viața dumneavoastră.
— Cum adică?
— Pentru început trebuie să schimbați școala la care învață. Poate chiar să vă mutați în altă localitate, în altă casă.
— Ce diagnostic îi puneți fetiţei noastre?
— O să aflați mâine când o să o luați pe Cati acasă. Pot să vă spun doar că pe măsură ce va crește, dacă o ajutați, Cati se va face bine.
În privirile lor doctorul Gabriel putu să citească atât sămânța speranței cât și a îndoielii. Îi conduse până la poarta spitalului și, la întoarcere, intră în salonul fetiței. Cu capul ascuns sub pernă, fetița plângea. Alături tanti Crina încerca să o liniștească.
— Cati, mâine vei pleca acasă.
— Dar, râd de mine. Nu vreau să mă întorc. Și nu o să primesc niciodată coronița pentru că am ticuri și vorbesc singură.
— Acest lucru nu o să se întâmple. Am vorbit cu părinții tăi. Vei merge la altă școală, unde copii te vor ajuta să te faci bine. Știu că nu ai luat coronița doar pentru că profesoara ta se temea că se face de râs. Că vei avea ticuri pe scenă. Și mai știu că sigur tu ai meritat coronița.
— Dumneavoastră mă credeți?
— Te cred, Cati.
Se lăsă un moment de tăcere, după care copila adăugă cu glasul stins:
— Tata nu m-a crezut!
— Tatăl tău te iubește, Cati, dar părinții tăi nu erau pregătiți să accepte că poți avea probleme de sănătate. Și tu și ei trebuie să doriți să treceți împreună peste această problemă. Pe măsură ce vei crește, cu ajutorul lor, ticurile tale vor dispărea.
Doctorul Gabriel completă în dosarul medical noile simptome pe care le observase și mărturisirea părinților, după care adăugă propunerea lui pentru diagnostic: sindromul Gilles de la Tourette. Va sugera îngrijirea la domiciliu în condiții de informare a părinților și a școlii asupra conduitei necesare pentru această boală. Mulțumit, închise dosarul și se îndreptă spre salonul-debara.
Dimineața, asistenta șefă îl întâmpină în ușă pe doctorul Gabriel.
— Ce ai făcut, doctore? E scandal mare! Doctorul Mihai refuză să semneze externarea tinerei. El a propus transferul la spitalul din Sibiu.
— Nu am făcut decât să completez istoricul bolii în cazul tinerei cu observațiile mele și să propun un diagnostic.
— Nu era pacienta ta.
— Toți bolnavii sunt pacienții medicului de gardă.
— Corect. Dar nu se procedează așa. Există o cutumă.
— Mai întâi există interesul bolnavului.
— Mai ai multe de învățat.
— Am venit aici să învăț.
— Nu cumva te străduiești să dai tu lecții?
— Nu m-ar supăra, dacă pot fi de folos.
— Ești prea arogant pentru un doctor fără experiență.
— Am picioarele pe pământ.
— Să vedem pe unde o să plutești la raportul de gardă.
— Oricum, mulțumesc pentru avertisment.
Intrară amândoi în sală. Murmurele se opriră. Fiecare se întreba cum va începe războiul. Doctorul Mihai continua să întârzie. Era cel îndreptățit să-l pună la punct pe acest parvenit cu aere de București, dar fiecare ardea de nerăbdare să-și pună propria amprentă pe capacul sicriului în care îl vor înfunda pentru totdeauna. Un atac direct ar fi fost recomandat, dar e mai ușor să scoți jăratecul din foc cu mâna altcuiva.
— Doamnă asistentă șefă, mă întreb dacă atât de priceputul doctor Gabriel a fost informat de regulile acestui spital? apăru o întrebare dintr-un colț al încăperii.
Înainte ca Doamna să schițeze un răspuns, doctorul Gabriel ripostă.
— Cred că ar fi cazul să fiu examinat în această privință. De ce nu ne-am examina reciproc? Dumnea-voastră mă examinați pe teme administrative iar eu pe teme medicale. Batem palma?
Se lăsă un moment de tăcere, dar nu pentru că această nouă provocare nu ar fi găsit răspunsul potrivit ci pentru că în ușa încăperii se oprise de câteva momente doctorița Zamfirescu, iar în spatele ei zâmbea satisfăcut chiar doctorul Mihai.
— Puțină reținere ar fi potrivită, se auzi glasul doctoriței.
Intră în încăpere și se așeză la masă.
— Doctore Gabriel, suntem gata să ascultăm raportul, dar înainte de toate vreau să anunț că în urma celor petrecute va fi administrată o sancțiune.
Doctorul Mihai își roti triumfător privirea peste întreaga sală.
— Sunt de acord. Se impune o secțiune, rosti el din vârful buzelor.
— Așadar, ascultăm, doctore. Și te rog să fii scurt.
Spre uimirea tuturor, doctorul Gabriel se referi doar la tratamentele curente și succint la pacienta din salonul-debara. Raportul lui a fost cât se poate de schematic, așa cum se întâmpla în zilele fără un istoric aparte, o însumare a activităților de tratament.
— Doar atât? Și incidentul? se grăbi să-l preseze doctorul Mihai.
— Care incident?
— Cum care incident? replică nervos doctorul ridicând dosarul tinerei paciente; apoi continuă. Domnişoara Cati este pacienta mea și nu aveați voie să o consultați în lipsa unei crize.
— De fapt, nu am consultat-o. Am discutat cu părinții ei.
— Care părinți? Nu are decât mamă.
— Tocmai, că nu are mamă. Are doar tată. Un tată extrem de exigent care a făcut greșeala să o suprasolicite într-o perioadă de criză, agravându-i starea de sănătate.
— Este o minciună. Eu personal am vorbit cu mama ei. A venit mereu singură la mine. Nu a pomenit nimic despre un tată.
— Poate nu ați întrebat. Doamna este mama ei vitregă. Tatăl ei se simte prea vinovat și nu suportă să o știe aici.
Se lăsă tăcerea în sală. Doctorul Mihai scăpă dosarul din mână și se așeză tăcut pe scaun. O asigurase pe doctorița Zamfirescu de faptul că dosarul fetei era absolut complet. Nu putea să-și închipuie cum o mamă vitregă poate fi atât de atașată de un copil care nu este al ei și pe deasupra și nebun. Știa bine că era datoria lui să exploreze în amănunt situația familială a fetei. O voce din sală rupse liniștea descurajantă vrând parcă să arunce în calea dezastrului o mică pietricică, doar, doar va reuși să răstoarne situația.
— Și cum ți-au picat ție aceste informații? Așa din cer?
— Se numește abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială, adăugă doctorul Gabriel cu un aer superior. După care continuă, zâmbind.
— De fapt a fost o pură întâmplare.
Doctorița Zamfirescu luă dosarul din fața doctorului Mihai. Parcurse cele scrise în seara precedentă și se ridică.
— La ora 11 comisia se va întruni pentru deliberări. Până atunci doctorul Mihai va completa dosarul.
Apoi adăugă mai apăsat.
— Vreau un dosar complet, doctore. Iar doctorul Gabriel va redacta pentru familie recomandările necesare pentru psihoeducație. Pentru depășirea atribuțiilor doctorul Gabriel nu va mai avea dreptul la serviciul de gardă pe luna în curs și în luna următoare.
Un murmur de nemulțumire cuprinse întreaga sală. Cei loviți erau medicii care se înghesuiau să-l roage pe doctorul Gabriel să le țină locul când erau de gardă.
În curtea scăldată de un soare primăvăratic pacientele așteptau cu nerăbdare evenimentul cel mare. Parcă dintr-o dată zidurile ce țineau prizoniere propriile lor trăiri se dărâmaseră și în lumea atât de îngustă se năpustise o nouă stare pe care o izgoniseră până atunci. Libertatea. Una de-a lor va gusta iar libertatea. Odată cu ieșirea tinerei pe poarta spitalului evadau și visele lor. Era de ajuns o atingere, o vorbă sau o privire schimbată cu cea care va pleca și închipuirea va zămisli un alt cer, un cer sub care zilele și nopțile puteau să bucure și să doară. Stăteau în șir pregătite să vadă și să simtă ceva ce devenise mai presus de boală. Speranța! Stăteau să se hrănească cu speranță. Cati ieși de la comisie însoțită de mama ei. Pe chipul ei puteai citi nesiguranța. Și-a dorit atât de mult să plece iar acum simțea că aici, lângă aceste ființe cuprinse de un zbucium continuu, ar fi mai în siguranță decât acolo unde lumea te iscodește doar pentru a te judeca. Și, cel mai rău, îi era frică să dea ochii cu tatăl ei. De ce oare a trebuit să-l dezamăgească? Dacă ar fi luat ea premiul?

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.

Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.

Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?

Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.

Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.

Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret

Dennaltul cerului Domnezeu iubeƒtze paduryle ƒi oameny en Lazaret. En ɧuenta mana luy Domnezeu ƒi Ieƒuz Chriƒtus. Yeu. baronul Aaron von Pieler. kari mor en credintza luy. am pus viatza mya cu dragoste la inima ratacytura kari omu crede ke unealta lu draku ieƒti. Iulya ieƒti fiinza kari plaker lu Domnezeu ka tote nemzeturile. Am scris yeu tote acestea en anno 7003.

Așa cum deja intuise, caietul conținea transpunerea scrierilor baronului. Iulia îi lăsase doar extrase din acesta, fragmente rescrise de ea. Sau poate caietul nu era decât o poveste inventată menită să-i incite curiozitatea. Era complet dezamăgit. Sperase să țină în mână un document mai vechi decât Cartea de cântece din anii 1570 cunoscut și ca Fragmentul Todorescu și considerat ca fiind cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine. Se așeză pe scaun și începu să citească.

După trei nopți petrecute alături de tabăra de la turnul roșu ne-am întors în sat. În fiecare noapte Ion se furișase printre corturi și reușise să-mi aducă o parte din lucrurile de îmbrăcăminte. Nu era greu să le recunoască deoarece pe toate era încrustat blazonul familiei mele. Am plecat fără să am nici cel mai mic regret. Trecusem bine de 40 de ani și eram dornic să evadez din acest mod de viață căruia nu-i mai găseam rostul. Am învățat să urăsc și să ucid în numele domnului dar eram neajutorat în fața iubirii. Mă chema iubirea pământeană așa cum ea ne-a fost lăsată de Dumnezeu când ne-a dăruit păcatului. Căci oare nu El a semănat pomul? Nu El a dat viață șarpelui? Nu El a zămislit femeia? Acum femeia era în fața mea, un trup ca o salcie unduită de vânt. În urma ei plutea mirosul atrăgător de iasomie pe care îl simțeam până în adâncul ființei. O priveam și nu mă mai săturam să-i urmăresc balansul șoldurilor. Aș fi vrut să-i aud mersul pentru a mă convinge că nu visez dar vântul puternic umplea văzduhul cu zgomotul pădurii. Am ajuns la casa din marginea satului. Mama Iuliei era așezată pe un scaun și părea încremenită cu privirea aţintită spre micul oblon ce dădea înspre râu. Mai târziu am aflat că o vecină venea să o îngrijească când Iulia lipsea mai mult. Mi-am lăsat lucrurile în cerdac și am așteptat fără să încerc să intru în casă. Nu eram decât un străin ce se agățase de acest loc într-un mod greu de înțeles pentru două femei cu mințile tulburate de demoni, cum îmi dăduse de înțeles Ion. Mai aveam timp să mă întorc la tovarășii mei. Să redevin soldatul lui Dumnezeu care bântuia lumea pentru a stârpi de pe fața pământului ultima suflare de păgân, dar trupul meu era acum înlănțuit de alte dorințe iar inima se zbuciuma să-și găsească vadul larg în care sângele fierbinte să poată găsi răcoarea veșnică. Ochii căutau spre ușa dinspre care se auzeau frânturi de vorbe pe care nu le puteam înțelege dar al căror sens nu putea să-mi scape. Era vorba despre mine și despre Ion, cel căruia obștea îi refuzase slujba de căsătorie cu Iulia. Se luaseră din dragoste și acum, tot din dragoste, Ion se hotărâse să o lase celui ce reușise doar cu o mângâiere să înlăture de pe fața schimonosită acea strâmbătură pe care o moștenise tot neamul ei. Ea, Iulia, nu se mai privise de ani de zile în oglinda râului, iar acum nu se mai sătura să-și contemple zâmbetul larg, să lase privirea să-i arate ochii mari pictați cu culoarea cerului. Ceva se întâmplase cu trupul ei, mușchii aflați în continuă strânsoare redobândiseră o moliciune ce lăsa ființei spațiul de odihnă atât de necesar minții. Stătea în fața mamei ei. Ca la o comandă, aceasta începu să-și balanseze trupul spre tăblia mesei, aproape să-și zdrobească fruntea. Un tremur o cuprinse și pe Iulia, fața redobândi acel rictus înscris ca o rană adâncă pe obraz, ochii se tulburară și vorbe de neînțeles i se desprinseră de pe buze. Își luă mama în brațe și împreună se avântară într-un joc al trupului sortit să sperie pe oricine. Ion se repezi afară și făcu semne disperate.
— Vino! Vino!
Am pătruns în ultima încăpere și am înțeles că o nouă criză de nebunie cuprinsese mințile celor două femei. O mamă iremediabil pierdută într-o lume aparte în care trupul era o armă a unei minți încătușate în cine știe ce vâltoare înnegurată din viața ei și o fiică care de mică fusese părtașă  acestei scene. Nu cumva gesturile ei nu aveau un suport legat de vreo boală a minții ci mai degrabă erau parte a unui limbaj pe care mintea l-a învățat așa cum înveți să vorbești?
— Dracul! A intrat dracul în ele! Ți-am spus că sunt blestemate! Pleacă!
Am stat câteva clipe nemișcat, privindu-le intens. Încercam să fur privirea Iuliei din această încleștare a ochilor. Simțeam că trupurile sunt comandate de un fluid ce se strecura în mintea Iuliei prin privirea mamei sale. Trebuia să găsesc propriul limbaj prin care să  mă pot face auzit de mintea Iuliei. Ori nu poți construi ceva nou dacă nu ștergi amintirea trecutului. Un trecut pe care va trebui să-l înlătur din amintirile femeii. Reușisem să prind mâna Iuliei în timp ce alergam în jurul lor. I-am apucat degetul mic și l-am îndoi apăsând cu putere. Ritmul Iuliei se reduse simțitor iar mama ei căzu aproape leșinată și se pierdu într-un somn adânc. Am întins-o pe pat și l-am oprit pe Ion să o lege cu curelele pregătite. Iulia se ghemuise la picioarele maică-si și plângea înăbușit. Printre sughițuri făcea gesturi disperate arătându-mi ușa.
— Pleacă! Eu nu pot fi fericită.
M-am apropiat și, la fel ca în prima zi, i-am prins fața între mâinile mele. Plânsul zgomotos, aproape isteric, se domoli lăsând loc unei descărcări liniștitoare. Ochii se limpeziră iar privirea ei implora ajutor.
— Nu am să plec, Iulia! Voi avea grijă de tine și de mama ta.
Continuam să-i mângâi fața și nici nu am observat când Ion plecase. Din acea zi am rămas acolo, dăruind fiecare clipă unei iubiri de care nu credeam că sunt în stare.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine