Vatra mamei

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Nu e din aur coroana ce o poartă,

Nici catifea cusută de mătase,

E-un trandafir ce stă acum la poartă

Și cată-n suflet, singur, fără parte.

Îi spun „Prințul Negru” cei ce îl privesc,

Când roșul lui se face nchis,

Un roșu grav și aspru, omenesc,

Ce parcă plânge-un vechi și drag un vis.

Stă singur în grădină, drept și mândru,

Cu spini pe care viața i-a crescut,

Nu se-nclină la vânt, nu cere rândul,

Și poartă-n petale tot ce a durut.

E floarea care știe să tacă,

Când primăvara trece pe la geam,

Și lasă amintirea să se facă

O umbră grea, bătută de la ram.

Și-așa rămâne, mândru și tăcut,

Chiar dacă anii cad pe el ca ploaia,

Un Prinț Negru ce n-a fost nicicând pierdut,

Ci doar a-nchis în el toată iarna.

Nu-l căuta pe străzi, prin lumea mare,

Nici printre cei ce te-au trădat prin cuvânt,

Dușmanul tău nu-i o umbră trecătoare,

Nici cel ce sapă groapa sub pământ.

El locuiește mut în a ta casă,

În casa pieptului, sub propriul tău veșmânt,

Te amăgește când te vrea în frunte,

Și te doboară tocmai când ești blând.

Îți spune-n șoaptă că nu ai nicio șansă,

Că drumul e prea greu și n-are rost,

Că viața ta e doar o scurtă farsă

Și că ești doar un biet oaspete-n adăpost.

El stă de veghe-n umbra ta la masă,

Îți taie aripile când vrei să zbori,

Și îți presară îndoială deasă

Pe tot ce-ai vrea să clădești până în zori.

Te lupți cu lumea, strigi în gura mare,

Te plângi de soartă și de greul an,

Dar uiți că cel ce-ți pune cea mai mare piedică în cale

Ești tu însuși... sub propriul tău tiran.

Până nu-l frângi și nu-i închizi a sa gură

Să nu-ți mai dicteze teamă și păcat,

Vei fi mereu o veche și ruginită armură

În care propriul tău suflet a căzut... și a plecat.

În noaptea rece, dintr-o dată mută,

Singurătatea-și lasă amprenta,

Iar liniștea, de nimeni pricepută,

Apasă greu, mărindu-și violența.

Dar când tăcerea devine presiune,

Din cerul mut o ruptură se cască,

Iar din furtună, cu sfântă tărie,

Urletul ăsta începe să nască.

Se frânge noaptea-n cioburi de lumină,

Iar tunetul prin bezna orbilor trece,

E un protest al minții fără vină,

Un freamăt sfânt ce sparge piatra rece.

Rămâne tăcerea să spele pământul,

Când tot ce-a fost greu începe să cadă.

Prin noapte se stinge treptat numai vântul,

Lăsând doar un urlet angelic să ardă.

Ne amăgim adesea că timpul stă în loc și că mama va fi mereu acolo, în pragul casei, așteptându-ne cu brațele deschise. Dar viața se scurge tăcută, iar într-o zi ne trezim în fața unei tăceri de nepătruns.

Va veni un timp când nu vom mai gusta din mâncarea ei făcută cu atâta drag, nu-i vom mai auzi poveștile și nu ne va mai certa nimeni atunci când greșim — o certare care ascundea, de fapt, doar dorința de a ne proteja. Nu va mai fi nimeni să ne aline sufletul când suntem necăjiți și să ne șteargă tăcut lacrimile. Fără ea, casa devine goală, iar în inima noastră se cască cel mai adânc și mai dureros gol, un loc pe care nimic din această lume nu-l mai poate umple.

Religiile și credințele vor rămâne mult timp pe pământ, dar mama este una singură și prezența ei este trecătoare. De aceea, grija ei, dorul și tăcerea cu care veghează asupra noastră sunt mai presus de orice. În fiecare lacrimă pe care o varsă pe ascuns pentru noi se ascunde o iubire curată și necondiționată — al mamei plânset sfânt.

Pe chipul ei aștri sau stins.

În părul ei ninsori au nins. 

Iar ochii ei și-acum păstrează, 

Sclipirea care radiază.

În sufletu-i sunt adunate,

tristeți și bucurii de-o viață.

Iar mâinile mici și ridate,

ne mângâie în fiecare dimineață.

Azi ninge nu știu a câta oară...

Din cer în părul ei fulgii coboară.

Sunt binecuvântări cerești,

Ea este icoana vieții pământești.

Trec anii necruțători peste tine,

puterile ți se știrbesc ușor.

Aștepți cu dor copilul ce nu vine

iar sufletu-ți e mistuit de dor.

Vocea caldă și blajină

iarăși icoanelor se închină.

În ruga ta către Dumnezeu

ceri binele copilului tău.

Pictat rămâne chipu-i sfânt

acolo, printre îngeri ești o minune. 

Aici, prin viața pe pământ

icoana pentru închinăciune.

Pe chipul ei mereu vor arde

noi aștrii luminoși și vii.

Ea este călăuza pentru mai departe

pentru al omenirii neam, pentru copii.

Ea este MAMA - candela mereu aprinsă.

Ea este rugăciunea către Dumnezeu trimisă.

Cât mama ne mai este în viața, 

pleacă urechea la a ei povață.

Când spuma cerului se înnâdește in crengile pământului,

Când spuza gerului cuprinde firul câmpului,

Când pârâitu-amurgului trezește trilul florintelui,

E vremea, mamă, sa dibăcești firul de lână,

Sa-mi țină căciula amintire de blândețea naturii,

Prin frigul de lume.

                                  Mamă dragă, mama mea,

                                  Azi, cu drag de ziua ta

                                  Ți-aș da-n dar un ghiocel

                                  Alb, firav și mititel.

                                  Lâng-acest ghiocel mic

                                  Aș pune o scrisoare-n plic,

                                  Dar cuvinte nu găsesc 

                                  Să îți spun cât te iubesc.

Ce noapte minunată am avut

Și-un vis așa frumos,

Era-i cu mine, era demult

Mergeam pe jos

În mână aveam multe flori

Culese în zori pentru doamna,

Călcam pe frunze și-nțelegeam

Vara s-a dus și-a sosit toamna

De mână strâns mă ținea mama

Și îmi căra ghiozdanul plin cu cărți,

Atentă mai era să nu mă scape

Știind ce mult iubesc să sar în bălți

În clasă am intrat cu mama

Și-n bancă ea m-a așezat,

Pe frunte m-a pupat în grabă

S-a-ntors și iute a plecat

Nedumerit am deschis ochii

Pe mama n-am mai văzut-o,

Și nici în bancă nu stăteam

Ce vis frumos..dar am pierdut-o!

.............. PS...........

Am evitat versul....de mâna mă zgâlția,

Și-o palmă peste cap ea îmi dădea!!!

...nu am ,,beneficiat" de rele tratamente

Pe pragul vechi, bătut de vreme,

Pașii noștri se întorc târziu,

Ca un roi de amintiri ce geme,

Într-un stup uitat, pustiu.

În cămara plină de lumină,

Stau borcane cu miros de dor,

La icoana veche se închină,

Maica sfântă, chip strălucitor.

Mama, casa, e-o fântână,

Unde setea fiilor se-adună;

Și se roagă cea bătrână,

Să bea apa împreună...

Și-au venit cu toții azi,

Niște șoimi cu zborul frânt,

Dar în casa dintre brazi,

Era doar pustiu și vânt.

Tot i-a așteptat măicuța,

Însă zborul le-a fost greu,

Goală azi le e căsuța,

Și iertare-și cer mereu.

Mama am greșit de o grămadă de ori,

Îmi cer scuze ,mă închin in fata ta,

Ești o mama extraordinara 

Ai stat nopții și zile lângă noi ,

Doar tu ai fost acolo ,

Tata a plecat ,

Naveam ce manca ,

Mama a murit,

A făcut lumină în familia noastră,

Îti mulțumesc ,mama !