Categoria Poezii despre natura

Alunec spre trecut,în amintiri

Mă scald în roua acelor dimineți ,

Tăcute umbre îmi fac semn

Cu-un soi de viață în priviri.

Un dor își pune azi peceta

Pe vremea anilor de-atunci,

Când soră îmi era natura

Și mamă satul dintre lunci.

Ce legătură nevăzută

Cu mult cântatele cărări ,

Mă duce-n ochiul din pădure

Și adorm pe lumile de flori ?...

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

Se trec în valuri corbii croncănind cu toții, 
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții, 
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

În astă tristă, sumbră și mică adunare, 
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare, 
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece, 
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece, 
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploua...

Mi se rupe inima-n doua

Daca cerul s-ar insenina

Poate si pasarile ar mai canta

Iar ploua...

Diminetile iar cu roua

Plantele se bucura

Dar ce sens daca sufletul nimic nu susura?

Omul nu scrie,nici nu citeste

Sta cu ochii in telefon,orbeste

Nu se deslipeste de el

Parca ar fi un robotel..

Din cauza lui

Am pierdut ale noastre pasiuni

Omul nu se mai bucura de viata lui

Hobby-urile si le-a pironit cu un cui

Iar ploua

Inima se sfasie-n sapte,ba chiar noua

Tinerii nu se roaga , nu postesc

Tot telefonul ii robesc

Ii mananca viata,timpul 

Posomorati ca vine frigul

Ce mai ploaie

Dar parca vad o farma din soare

Soarele luminos

Corp ceresc,frumos

Am sa inchiei aici

Ca sa fim logici.

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit

Șuvoaile se duc la vale

Cu tot ce în viață am avut .

De câte ori mă încearcă soarta ,

Destinul greu, de zeci de ani

Că pierd pe rând tot ce adun,

Recoltele-s făcute scrum.

Din norii grei ne cade piatră

Sfărâmă tot pe unde cade,

Mă doare sufletul ce văd

Că nu a mai rămas din casă.

Sătenii mei sunt năuciții

De ce Doamne ne tot loviți ?

Noi și așa o ducem prost ,

Învățați ,să ținem post!...

Ce foamete va fi la noi !...

Recoltele-s toate în noroi

Ce vom mai pune oare-n oală?

E cineva căruia îi pasă

De așa soartă nemiloasă?

O,fată frumoasă cu plete de apă,

Te-ai liberat din cetate!

Pădurea Neagră îți dă libertate,

De sute ,de mii de ani

Curgi la vale,luând cu tine șir de pâraie.

Tu ai nume de legendă

Și legende ai creat,

Te sărut ca pe o fată

Și te mângâi pe obraz. 

M: "ceață subțire,

 prin stufărișul uscat,

răsună un clopot."

un pui de lăstun

încească să zboare.

M: "crenguțe tresar;

în vântul fără miros,

zori întredeschiși"

ca o aducere aminte,

zămbetul tău.

M: "sub salcia pletoasă

banca

scârțâie-n tăcere"

doruri sunt duse de briză

hăt departe.

M: " pietre netede

ascund șoaptele ploii-

rădăcini întinse"

spre tâlcuiri de tainice

vise

 M: "noaptea se lasă,

peste veacuri;

un drum lin spre alte lumi"

e cutreierat de

îndrăzneți pelerini.

În fiecare noapte sunt binecuvântat de viorele,

Sub fiecare asfințit se află strălucirea lor de altădată,

Însă, când mă uit în buchetul mâinilor mele, pătruns de viorele,

Ochii îmi cad asupra unui mic spin.

Ghimpele îmi străpunge palmele,

Sângele meu ia miros de vin,

Iar când privesc din nou, ochii îmi joacă feste.

[...]

Apar dintr-o dată mii de viorele îndesate în râul sanguin.

În timp ce mă sting, încerc să simt mireasma florilor,

Petrec ultimele mele clipe mirosind parfumul îndulcegător al viorelelor,

Suflu tot mai încet... Cred că a sosit timpul...

Cred că a sosit timpul să plec...

Moku: "năvoade întinse -

lumina se prinde-n ochiuri,

barca nu mișcă."

un pește auriu

se zbate-n mreje-

dorințe-ncolțesc în suflet.

Moku: "pescăruși coboară

în spirală peste valuri -

spuma ia forma."

sirene

domesticesc depărtările-

aici e liniște.

Moku: "pașii lasă urme

pe nisipul nesfârșit -

briza le șterge."

castele din nisip

umbresc țărmurile-

cuvinte fără rod.

Moku: "încă atinge fundul mâlos,

în tăcere, un crab

se întoarce."

pe catarge,

cormorani fixează cu privirea

orizontul.

Moku: "soarele apune

în hubloul ruginit -

nimeni nu strigă."

vântul scutură velele,

nori negri umplu

golul uitării.

Moku: "algele urcă

pe stânci ude și reci -

timpul nu trece."

din uimire-n uimire-

stabilopozi 

țin piept abisului.

Moku : "luna-n vârf de brad 

tăcerea se-ntinde lin,

bufnița veghează."

sunetele unui corn

străpung bolta cerească-

stele răsar.

Moku: "ecoul coboară-n

vale printre pietre -

ceața se subțiază."

sit! sitI…

scorțaru-ndeamnă la tăcere-

pe masă-i arcușul.

Moku: "strunele vibrează

fără să fie atinse -

aerul se schimbă."

dezlegate-s blestemele,

gonite-s ielele-

 apar zorile.

poetului persan Hafez

versuri-scântei din nestinsul foc

al iubirii de oameni,

se revarsă pe maluri.

singur, în întuneric,

poetul Hafez

luminează cu ființa sa,

adâncul fântinilor.

“cuvintele-i, miere și foc,

îmbrățișează lumea

ca vița zidul vechi -

din tăcerea amară,

o strălucire

nu arde,

ci cheamă.”

dincolo de

 marile crispări ale-ntinselor deșerturi,

de bolborăseala vântoaselor 

rătăcită-n crăpături de peșteri,

“te-nvăluie o adiere de-nceput,

ce poartă-n miezul ei 

o naștere

de muguri încă neștiuți;

și-o liniște curată, nepământeană,

ca o privire

ce n-a fost nicicând rostită."