tandem cu Moku/8

iertarea

e un cuvânt cu mireasmă înviorătoare

ce-nflorește-n inimă;

iertarea

e o desprindere din focul spiralat

al amintirilor neplăcute,

e o recalibrare a ființei umane.

 pentru paznicul de noapte

de la spitalul de psihiatrie,

orice trecător era

o plăcuță zentangle tăioasă,

care

punea în pericol liniștea publică.

muta de colo-colo, 

paharele, 

farfurioarele,

șervețelele,

frimiturile dimineților serbede,

 considerându-le repere

în harta divină a reației.

inteligența e amanetată;

comoditatea,

nepăsarea,

lașitatea,

tradarea-cu multiplele ei fețe  multicolore,

toate-s forme geometrice

la colierul unei zilele insipide.

monadele-s aruncate-n adâncul fântânii,

găleata-i spartă,

 iar copiii desenează pe caldarâm

un soare palid,

fără raze.

" Acum ridic

un fluture mort

fără machiaj"

Sfredelind dezmierdările 

din priviri,

timpul, în galop.

tuse seacă de toamnă ,

copacii-de pe autostrada suspendată

a disperării,

duc dorul

păsărilor călătoare.

%

suspine-

la clarinet si vioară,

îmbracă

intr-un mănunchi  de dalii

axa lumii.

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

Tuna bolta -nvolburată

Din privirea -i încruntată 

Peste suflarea amorțită 

De frig învăluită.

Ploaia nu zăbovi să ude

Trupuri uscate și ude,

Ce -și căutau cu disperare 

Un adăpost, oarecare...

Vântu sufla-n rafale,

Smulgănd ramuri și petale;

Se poticni la o răscruce,

Scrută zările năuce.

Stărni haita de fiare

S o ia la goană,pe cărare,

Adânc să sape în spărtură,

Peticindu -și o scorbură.

Răcnea din adăncuri marea,

Tulburăndu-si culoarea,

Scuipă spume de furie

Pt a vremii vitregie...

Din Ceruri o voce plănsă 

Vibra pe o rază neatinsă;

Aripi frânte să culeagă 

Și s -aline lumea -ntreagă...

Mi-a bătut un fulg în geam

Ca să-mi spună este iarnă,

I-am deschis și l-am poftit

Poate vrea să stea pe pernă

Trist pe mine m-a privit

Și mi-a șoptit la ureche,

Că nu-i place la căldură

Și doar frigu-i e pereche 

Scuze mi-am cerut la el

Și i-am zis să mă aștepte,

Să cobor Om bun să-l fac

Îndrăzneala să-mi accepte

Iute am luat ceva pe mine

Și pe trepte am alunecat,

Am privit în stânga, dreapta

Însă fulgul meu...era plecat!

                                                                     Adie frunza în vânt,

                                                                     Până cade pe pământ

                                                                     Soarele nu mai răsare ,

                                                                     Afară e numai ploaie.

                                                                     Zboară rândunica în vânt,

                                                                     Până ajunge în văzduh

                                                                     În grădină , nu sunt flori,

                                                                     Afară sunt numai nori.

                                                                     Veverița cară ghinde,

                                                                     Pentru puiul cel cuminte

                                                                     Și ariciul cară mere ,

                                                                     Pentru puiul care cere.

                                                                     Copacii s-au veștejit,

                                                                     Fără frunze s-au trezit

                                                                     Ele sub copaci stăteau,

                                                                     Ca o obosită doamnă 

                                                                     Precum adieri de toamnă.

O,fată frumoasă cu plete de apă,

Te-ai liberat din cetate!

Pădurea Neagră îți dă libertate,

De sute ,de mii de ani

Curgi la vale,luând cu tine șir de pâraie.

Tu ai nume de legendă

Și legende ai creat,

Te sărut ca pe o fată

Și te mângâi pe obraz. 

Toamna, este frumoasă și bogată. A adunat produsele verii, toate 

și noi le-am făcu loc prin cămări, prin beciuri, prin sticle și borcane,

că iarna poate fi lungă și grea. Am făcut precum furnica, hărnicuța de ea .

      Când vântul și viscolul bate, gerul și neaua se aștern, cămara ne este 

plină și iarna poate să vină.

      Toamna mai are și zile bune, când ne mai surâde câte o rază de soare,

vântul e obosit și se odihnește, cerul e senin fără de nori.Atunci, toamna 

chiar e frumoasă, ne scoate afară din case, chiar dacă purtăm o umbrelă,

că ploaia țârâie încet și aleele parcului goale parcă ne cheamă....

      Toamna o asemăn unei femei trecute de prima tinerețe, bogată în 

gânduri și învătăminte,adunate în comoara ei intimă,numită -judecata dreaptă-

     Femeia, ajunsă la cea de-a doua tinerețe ,e înțeleaptă, nu face risipă de 

sentimente, e statornică, dar cere răbdare, atenție, voebe calde și frumoase.

Femeia are nevoile ei, dar poate oferi neânchipuit de multe. 

    Viața în doi în toamna vieții, nu cere sacrificii, doar sentimente curate, prietenie și 

consolare.După toamnă, vine iarna grea ....Cum ne vom descurca cu ea?.....

Cred c-am văzut o taină

Când mă uitam spre râu.

Era în plină iarnă,

Dezgheț în plin desfrâu.

Când îngheța mai tare,

Când se topea cam tot,

Canalul era mare:

Abia-l treceai înot.

Veneau către barajul,

De după podul mare,

Valuri cu tot curajul,

Pline de desfrânare.

Dar printre ele rar,

Se mai vedea discret,

Când unul îndrăzneț

Se furișa-n secret...

Se întorcea din drumu-i,

Văzând că nu îi place

Să treacă-n mare goană

Ca peste tot să calce.

Dorea să mai aștepte,

Să-ncetinească cursul

Trecutului prin viață.

Să mai priveasc-apusul...

Dar pașii cand și-oprise,

Să nu goneasc-așa,

De altele-și dăduse

Și așa se sfărâma...

În goana către vale

Mulțimile grăbesc.

Când mă opresc în cale,

De ele mă lovesc.

De-ncerc s-opresc căderea

Mulțimilor ce vin

Mă voi resfrânge-n sute...

Urcuș de-amaruri plin!

De vreau să urc 'napoi,

Să nu mă duc cu ele,

Mă-mpiedică acelea

Acelea mai rebele!

De ce-aș privi apusul?

De ce să odihnesc?

Pentru că-n față-i plânsul

Și chinul sufletesc...

Mă voi întoarce-n spate,

Să văd ce-a mai rămas

Din scurta bucurie

Ce-o am l-acest popas.

Și-apoi când sfărâmată

De valuri oi fi-ajuns,

Îl voi privi în față

Pe El cu care-am plâns.

Voi râde de necazul

Prin care am trecut,

Că totul va fi soare!

Că iarna-a dispărut!

Că nu mă pot întoarce

La orice ar fi fost!

În față e lumina!

Raiul și Domnul nost'!