Focul și ciocanul

..și-am să mă duc în ziua mea de dus

Văduv de bani, de huzurit, de fete,

Cu un zâmbet larg pe față și, în plus,

Fără regrete.

Nu-mi va păsa că las în urmă soare

Sau amintiri ori poze desuete,

Tot ce-i frumos până la urmă moare

Fără regrete.

E natural și simplu să se moară,

Cum reflecta bătrânul Moromete,

Eu voi muri, și poate c-o să doară,

Fără regrete.

Mulți mor anost iar alții interesant,

Vinde moartea tot felul de bilete,

Cel mai ieftin e căderea în neant,

Fără regrete.

Un sfârșit bun ar fi ca o poveste

Din care bei fără să-ți fie sete,

În fond, plecarea cea mai bună este

Fără regrete.

Probabil Moartea o să scrie-o carte

Cu pagini îmbrăcate în paiete,

Și-atunci o s-o-nțelegem bine, foarte,

Fără regrete.

Prințesă mincinoasă care ești,

Cu piele fină și vrăjeli în sânge,

Ce bine stai ascunsă în povești

Și râzi de scriitorul care plânge!

S-a-ndrăgostit de tine fără leac

Creându-te frumoasă și divină,

Prințesă mincinoasă din alt veac

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină.

Tu nu cobori, el nu poate urca,

Îi promiți mult, el crede infinit,

Îl doare, te-ar uita și-ar încerca

S-ajungă cu povestea la sfârșit.

Preferă, însă, să intre-n poveste,

Să-ți fie prinț cu poftă și cu vină,

Să-i faci copii, ca și alte neveste,

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină...

Privea într-o zi de la mine din gând

Apusul de soare pictat de-un artist,

Aproape absentă și-abia respirând

O doamnă în roșu cu chipul ei trist.

Priveam și-eu ceva, mă uitam fix la ea,

Atât de frumoasă c-aproape nu crezi,

Părea doar un vis dar era altceva:

O doamnă în roșu cu ochii ei verzi.

Clipa din gând trebuia folosită,

Declarații fierbinți, vrăjeli, poezii

I-aș fi tot spus dar părea rătăcită

O doamnă de roșu în viața ei gri.

Mă-ntrebam dacă-s treaz sau poate că dorm,

O cam deranjam, mă gândisem să plec,

Dar nu prea puteam, mă vrăjise enorm

O doamnă în roșu și visul ei sec.

Eram ca blocat, un penibil tablou

Până când totul mi-a vorbit despre ea

Și-am fost mai atent, am privit-o din nou

Pe doamna în roșu... era mama mea!

Atunci m-am trezit, nu puteam să o pierd,

I-am zis mai întâi "te iubesc, ca să știi

Și vino mai des, mamă, să te dezmierd

În roșu, în verde sau cum vei pofti!"

Am fost invitat să susțin prelegeri în tabăra de iarnă a unei asociații a mamelor singure 

Din Ardeal, la Plaiul Foii, lângă Zărnești,

Loc minunat, mame tinere,

Și eu cu ochii cât cepele și cu hormonii sărind peste bord,

Aproape timid, psiholog profesionist,

Fără gagică de un an și onanist 

La fel de profesionist,

Dar mamele singure m-au vindecat,

Erau bine organizate, aveau liste,

În fiecare noapte îmi venea una nouă în cameră,

Nu refuzam nimic, nu aprindeau lumina,

Grase sau oase-goale îmi plăceau toate,

Îmi intrau fierbinți în pat și îmi făceau de toate,

Eu lor tot așa, șaptesprezece nopți la rând în total,

Ziua eram psihologul mamelor singure

Iar noaptea amantul cu o mie de amante,

Habar nu aveam a doua zi cu care mă iubisem,

Toate zâmbeau și mă răsfățau,

A fost superb, m-au durut șalele o lună,

Vine februarie și m-au invitat iar,

Simt că sunt apreciat, mamele și-au regăsit optimismul, 

Un psiholog e un vindecător sigur, iată.

Eu dorm acum pentru a mia oară

În aste ultime cinci mii de nopți,

Somnul ăsta relativ mă înfioară,

Odihna mea e vizitată des de hoți.

Visez un stadiu avansat de comă,

M-aș bucura să fiu inconștient,

Dorm cu o silă ce anunță vomă,

Sila de-a fi chiar și în somn prezent.

Planific un leșin vecin cu moartea,

Aș vrea să stau inert treizeci de ani,

Din insomnie înțeleg doar partea

Stării de veghe-n care scriu pe bani.

Dorm dar sunt treaz adânc în mine,

Ca un copil trezit la naștere în frig,

Somnul acesta e un surogat de bine,

Mă tem să mă trezesc de tot și strig.

Îmi sunt pereții martori la tortură,

Strig inutil ca-ntr-un spital de surzi,

Probabil doar durere scot pe gură

Și știu că sigur tu, eternitate, mă auzi

Se dau demenții lumii-n tiribombe

Prin bâlciuri de războaie și invazii,

Tânjesc să bage pacea-n catacombe

Nebuni senili care conduc prin razii.

Suntem mai papagali ca niciodată,

Sclavi cu salariu și onoare zero,

Muncim pentru buget gras la armată 

Jucându-ne cu focul precum Nero.

Ne sunt contemporani toți idioții 

Care se cred șefi peste tot și toate

Și-n loc să-i înjurăm clar de toți morții 

Noi le plătim impozite și rate.

Lăsăm să ne conducă alte neamuri,

Escroci de soi viclean, fără de țară

Care-au știut cum să ne pună hamuri 

Și biruri cât o piatră grea, de moară.

Probabil vom renaște înc-o dată,

Mai mult ca sigur ăsta nu-i finalul,

Probabil se va prinde lumea toată

Că lașitatea nu este normalul.

Și poate că speranța nu ne piere

Atât timp cât noi, popor prea-încercat 

Găsim răgaz să naștem din tristețe 

Ca acum, o poezie și-un oftat.

Unul din noi doar, unul a trădat iubirea

Când cerul strălucea și macii inunda câmpia

Unul din doar unul,nu s-a uitat înapoi

Când răsuna chemarea ,dusă de vânt și de ploi.

Unul din noi,doar unul, cu vorbe grele a închis

Lumina către zare pe când cel mai statornic vis,

S-a ofilit și moare!

Caldura sufletului tau saruta obrazul meu rece.

Zambetul tau plin de speranta,

Este antidotul inimii mele triste.

Ochii tai plini de iubire,

Reflecta ca un luceafar strada vietii mele.

Glasul tau bland si dur in acelasi timp,

Este ca o pendulare pentru linistea mea.

Sarut mainile tale cele pline de povesti.

Sarut mainile tale cele ce-au trait o viata.

Sarut mainile ce o viata,

Mi-au fost temelia sufletului meu!

Păsări râtâcite

Înghețate și zbircite

Mai dau un ocol

Cu frigul de Aprilie.  

Seara se lasă

Ușor sfioasă

Ele se aduna

Văzduhul răsună de glasul lor.

Stelele mici

Și ele prin nori 

Obosite s-așeaza

La locul lor.

Întîi cerceteaza

Apoi veghează

Luna pe cer.

Universul remarcabil

Te îmbie amabil

Sa iei un bilet.

Este spectacol

Fără obstacol

Spectatori putini

In loja e gol.

Piesa e gata

Noaptea se lasă

Lun

a luminează

Drumul spre casă.

Mi-am frânt firea-n umbre mute,

Într-un joc de ne-nțeles,

Printre inimi reci, pierdute,

Însă n-am fost eu ales.

Fug de cel ce mi se-nchină,

Caut ochii reci, de sloi,

Prins într-un vârtej de vină,

Amețit de amândoi.

Iar când pasul mi se frânge,

Și în gol am să cobor,

Oare cine mă va strânge?

Cel pe care îl ador?

Privirea mea odata calda acum e rece

Se luptă in fiecare zi să ascundă,

Tot ce mi-ai dăruit în luni întregi

Și-ai rupt fără regret într-o secundă.

Mi-e zambetul acum un fals,

Nimic nu mai are din ce avea când erai

Caci azi tot ce mi-a mai rămas..

Sunt vorbele aruncate.. pline de neșans.

Inima mea in timp s-a transformat

A rămas dor aprins de vreme.

Din ziua în care ai plecat neimbratisat

Te-am mai avut... doar în poeme.

A trecut mult prea mult timp și-am înțeles,

Că pentru noi n-ai lăsat loc, chiar de esti singur... e prea târziu

Iar eu desi nu o mai fac la fel de des,

Când mi-amintesc... in versuri te mai scriu...

Poate ai simțit cândva acea ardere a ființei,

Atunci când iubirea și-a găsit casa

În adâncul ființei tale,

Ea ți-a întins mâna,

Iar tu ai strâns-o cu putere,

Ai lăsat puntea de aur să curgă,

De la bordeiul tău

Până la palatul unde-și are cuibul

Pasărea Iubirii

Și-atunci au venit

Păsările fermecate

De la Mănăstirea de Tămâie

Și-ai început să-ți cânți imnul tău,

Să te transformi,

Să luminezi, să emani fericire,

Să fii mai bun ca întotdeauna,

Da, iubirea te face mai bun

Și ai dărui tuturor celor din jur strălucire,

Îți dorești o lume cu zâmbetul pe buze,

Așa cum ți-e sufletul

Ce încălzește în jur

În timp ce focul dragostei

Și-a făcut în el casă.

Chiar și atunci când

Vântul cel năpraznic

Îți răpește Pasărea Iubirii

Ducând-o pe alte tărâmuri,

La Mănăstirea de Tămâie,

Că din nepricepere

Și slăbiciune lumească

A luat foc pielea cea de porc,

Dragostea nu piere,

Rămâne acolo în suflet,

Mereu înfloritoare

Și așteaptă până ce-o trece și ea

Munții cei fermecați

Până la capătul pămânului și-al cerului

Unde-și află locul

Mănăstirea de Tămâie,

Căci adevărata iubire se naște în inimă

Și dăinuiește și dincolo de mormânt.

(Până dincolo de mormânt, autor Ana-Cristina Popescu, IN MEMORIAM, Adrian Popescu)