SCRISOARE CĂTRE MINE ÎNSUMI

    Dulce şi amară-i,
    durerea ce parca vine din cer,
    odatâ cu tine, cu ochii tăi,
    odată cu părul tău,
    ce-i ca un fluviu, ce-mi curge,
    printre degete...
    şi nu pot să-l prind...
   

    Sunt oare singurul, 
    care are nevoie de ceva, 
    atât de minunat, 
    singurul care, disperat, 
    îşi strigă durerea-ngenunchiat, 
    mirat, în faţa icoanei tale... 
    şi se-ntreabă:
    << sunt singurul căreia-i lipseşti ?... >>

    Această noapte n-a fost o minciună, 
    doar flori zdrobite de furtună, 
    valuri ce s-au spart de mal, 
    în reflexe de cristal...
    
    Adâncul mării s-a cutremurat, 
    când s-a ivit Întâia Dimineaţă...
    - m-am regăsit înstrăinat
    de apă, cer, pământ şi viaţă -... 
    
    Delfinii mei plecaţi de-atunci în larg, 
    nu v-aţi întors acasă niciodată,
    cu fiecare val v-aţi depărtat, 
    de plaja mea, ciudat de-albastră.
    
    Voi, ridicaţi-mi eşafodul,
    lan de gânduri înverzit,
    si lăsaţi să-mi moară dorul,
    de flori, de stepă-n asfinţit...

    Atâtea drumuri străbătute în singurătate,
    Atâtea greutăți pe care le-am cărat în spate,
    Că n-am avut pe nimeni să m-ajute câtuși de puțin,
    Să-mi fie viața mai ușoară, fără atâta zbatere și chin...
    
    Atâtea vorbe nerostite, s-au risipit în tihnă de amurg,
    Să-mi simt prin vene secundele care se scurg,
    În mine am rămas doar eu și o lume care nu cuvântă, 
    Un vers ce-i tors într-o cântare mistică și sfântă…

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

    Te-am modelat întâi în lut,
    dar te-am stricat, căci nu mi-ai mai plăcut...
    Te-am şlefuit, apoi din lemn,
    dar nu mi s-a părut de tine demn...
    Te-am copiat în marmură,
    mată, albă, pură...
    Mâinile mi-au sângerat,
    până când am terminat...
    
    Draga mea iubită, iată, 
    că te-am ridicat în piatră, 
    sângele meu curge-n tine,
    jertfă roşie în vine...

S-aud voci îndepărtate. Îngerii cântă, zorii stau gata-gata să învingă cortina nopții care greoi se trece... Deodată, lumina albă, strălucitoare, izbucnește risipind în unde concentrice o umbră ivorie de nori, iar vocile se aud tot mai puternic, zăgăzuind ecoul care se frânge de coloanele înalte și albe de marmură incandescentă...

Umbrele nopții se topesc învinse, retrăgându-se tot mai mult, dezvăluind covorul de rouă, diamante sau stele scuturate de pe mantia nopții, nici eu nu mai știu, iar vocile într-un crescendo continuu se înalță tot mai mult și mai mult, îndulcind catifeaua zorilor, iată, brusc îngerii au tăcut într-o singură voce blândă, care zgândărește ecoul într-o joacă de-a v-ați ascunselea printre nori...

Apoi se lasă liniștea... Zorii au învins și umbră și ecou, deopotrivă... Soarele se ridică încet și mândru, împrăștiindu-și razele cu căldură și generozitate, briza mării, trezită și ea din somnul hipnotic al valurilor, susură hai-hui prin crângul de măslini stârnind tril de păsări cântătoare: s-a născut o nouă zi...

Izbit de frumusețea lumii, mă-ntreb cu ce voi vrea să împlinesc ziua aceasta: cu vis, cu zbor, în cuvinte, în priviri?

Căci nu mi-e greu să închid ochii și să mă pierd în lumile mele dindărătul pleoapelor, sau să-mi scutur aripile de rouă și să zbor către înalt, sau să-mi înfierez gândurile pe propria-mi piele, sau chiar să deschid ochii și să-ți strivesc umbra în colțul lor...

Într-o nouă și senină zi de dimineață, m-am trezit pe jumătate adormit, obosit după o perioadă lungă de timp de nesomn în care încordarea și stresul și-au făcut de cap cu mintea și sufletul meu... era la începutul verii, ziua în care aveam să aflu rezultatele de la BAC. Cu ochii cârpiți de somn și multă lentoare în glezne, mă îndreptam către liceu, nu aveam prea multe emoții eram cât de cât încrezător în șansa mea de a trece examenul în maturitate, dar imediat ce mă încurajam, apăreau și îndoielile chinuitoare care începeau cu "dar, dacă?"... Apoi mă scuturam și-mi spuneam "niciun dacă"... și mergeam înainte. Pe drum mă intersectez cu un coleg, care văzând-mă cum tremuram ca o frunză galbenă, îmi zise:

-Stai liniștit, bă! Că am trecut cu toții!

Auzindu-l, o greutate imensă mi se ridică de pe umeri și cu aripi noi prinse la gleznele mele înviorate, am prins viteză către laterala liceului unde, în spatele geamurilor, erau lipite listele împricinaților:

... -Respins, respins, admis, admis, respins, ADMIS! 

Scria ADMIS în dreptul numelui meu! Îmi văd notele le citesc și le recitesc, parcă nevenindu-mi să-mi cred ochilor, și o aud din mulțimea de părinți și colegi adunați sub geam urmăriți de aceleași emoții, pe fosta deja profă de română care mai în față, comenta la adresa mea:

-Da' ia uite dragă și la "ăsta", ce notă mare a luat la română, cu siguranță este o greșeală, că la mine la clasă era slăbuț de tot! Am să-i contest nota, n-are cum să rămână așa... 

Am simțit cuțitul acela acut răsucindu-se în inima mea, cum îmi zgârie coastele, și fără glas mă îndepărtez de mulțimea care se înghesuia împingându-se sub geam, urlându-mi mut, înlăuntrul meu, nedreptatea și neputința... nota de la română nu era cu nimic mai mult peste ceea ce rupsesem eu din mine pentru examenul acesta!

Am aflat mai târziu - de la secretariatul liceului atunci când m-am dus să-mi ridic diploma, fiindcă le vremea aceea nu se organizau festivități la încheierea liceului ca-n zilele noastre - că profa și-a dus la îndeplinire intenția. Chiar mi-a contestat nota pe motiv de neconcordanță între mediile mele slăbuțe în decursul anilor și nota obținută la BAC, folosindu-se de "probitatea profesională" și experiența de profesor și pedagog... 

-Lasă mamă de la tine, că-i inutil să faci scandal... Ce-o fi, o fi... Dumnezeu îi mare!, îmi zice mama pe un ton împăciuitor, încercând să-mi șteargă lacrimile amare și necazul...

Rezultatul contestației a fost însă unul surprinzător pentru toată lumea: într-adevăr nota nu era conformă cu prestația mea de pe foile de examen... fusesem punctat mai puțin cu douăzeci de sutimi, dar având în vedere faptul că nu absolventul depusese contestația, comisia a decis în unanimitate ca nota să rămână cea inițială...

Venise toamna, cu frunzele strânse de vânt în colțurile străzii, și a trebuit să treacă câteva luni bune până când am reușit să lepăd această umbră în urmă-mi - pe-atunci eram crud și necopt și puneam totul la suflet -, iar într-o bună și senină zi, pe stradă, mă întâlnesc cu fosta mea profă de română:

-Bună ziua doamnă profesoară!, zic eu în cel mai suav mod posibil...

Doamna profesoară se uită crunt la mine, își strânge buzele într-un rictus dezaprobator și fără să-mi răspundă la salut, trece mândră mai departe, aruncându-și șalul mai strâns pe umeri...

Rămas perplex, mi-am văzut mai departe de drum, gândindu-mă că secvența pe care tocmai o traversasem a "grăit" ceva despre fosta mea profesoară de română, căci rar mi-a fost dat să citesc atât de vădit în oameni ura, în forma ei cea mai pură.

Atunci am înțeles că oamenii pe care îi întâlnești în viață - fie chiar și în treacăt - sunt ca zilele: unii calzi și senini, alții întunecați și spinoși, schimbători precum însăși vremea. Nu i-am purtat pică profesoarei de română; am înțeles, în timp, că nu avea nimic personal cu mine. Doar simpla mea prezență îi amintea, probabil, de singurul „eșec” din cariera ei pe care o credea… impecabilă.

Din când în când, mai auzeam de la foști colegi de liceu despre profa de română: că ieșise cu greu la pensie, că spre bătrânețe "scorul" ei ca profesor și pedagog scăzuse foarte mult - probabil cu mai mult decât diferența de punctaj cu care mă "evaluase" ea la BAC. Ajunsese singură și lipsită de "respectul" câtorva generații de elevi care i-au urmat celor din generația mea.

Da, poate că atunci pentru mine ea a fost o zi întunecată. Dar eu am ales să rămân senin, cu fiecare zi nouă - conștient fiind că umbra se naște numai în prezența luminii.

Oamenii vin și pleacă asemenea zilelor: unii sunt calzi și blânzi, alții își cară furtuna în ei, dar fiecare lasă, pe brațul timpului, o urmă - chiar și cea mai întunecată dintre ele își are rostul ei.

Însă nimeni nu poate răni lumina din tine fără ca tu s-o lași să se stingă. Iar fiecare nouă zi începe cu dreptul de a te ridica din nou în lumină, de a fi, la rândul tău, o lumină. Într-o nouă și senină zi.

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul disturge persistent.

Căci știrbilor oameni viața se termină 

Unde din crăpături răsare adevăr,

Iară iluzia devine ivăr,

Și sufletul se vermină.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă 

A cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Ce nedreptății coase mantie.

Căci timpu-i limitat,

Și minute, ore, vieți s-au spulberat.

În căutarea unui rost,

Vor fi, sunt, și au mai fost.

Căci viața-i in debusoleu

Orice suflet dă de greu,

Iară unele suprafața atacă,

Pe când altele se-nneacă.

Căci primăvara-i înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

In inimă îmi trezește răscoală.

Tu ești cel mai dulce alin,

Iubirii-mi ești un cămin.

File multe pot să scriu,

Dar măiestria tot nu pot să-ți descriu.

Of, fii tu luna c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire,

Fii tu mireasă, și ți-oi fi eu mire.

Pfoai, o berea-ș cinsti azi
Pentru toți flăcăii ăștia breazi,
De dimineață am simțit-o, ziua-i de câcat
Am luat-o-nainte și pe lume m-am pișat.

De mers, am mers, pe străzi pustii
Pline de negre zburătoare
Liniște-ai rece, ca din sicriu
Nici nu mai știu, mă mișc eu oare?

Cu capu-n nori, și în văzduh,
De-aș avea aripi, m-aș arunca în zare
Și chair de nu, eu tot mă duc,
Sperând să văd înc-o schimbare...
Dar toată lumea știe, de la Iisus,
Nimic nu mai e nou sub soare.

Văzând cum lumea a ajuns
Cultura s-a dus, și regulile toate
Religia pentru ei, prezint-un neajuns
Că nu pot dracii să-i prindă mai ușor de capete.

Așa c-au dat dracu' iubirea,
Pervertită și neroadă
Au făcut ei mare știrea,
În curcubee, să se căsătorească, 3 băieți ș-o fată

Ei o numesc iubire și-nînțelegere
Da' numa' haos au adus,
Și normele ce le-am primit de sus
Pentru ei, de-ar dispărea n-ar fi mare pierdere.

Frustrări mă compleșesc de luni
Gândindu-mă la cei mai simpli, suferind
Ei de gând rău încă n-au dat,
Că munca-i face oameni buni.

N-au timp să fie depresivi,
Și cu credință ei se uită
Rugându-se încă o zi
S-ajungă bine după muncă

Și între timp, în lumea mare
Ordinea își ia schimbare
Și crește lucrarea Satanei
Puțini credincioși încă mai sunt.

Și cei, balcani, trecuți prin comunism
Și cei de-afară ce l-au mai văzut,
Știu bine, ăsta e neomarxism
Dă-i scroll, dăi like, și te-o corupt.

Haide! Luptă! Pentru drepturile cățelului!
Hai luptă! Dreptul să fii gras, obez!
Transfobic, fat-fobic, homofob, ce ești!
Practică printre' oi mișcarea mielului!

Că lumea, progresistă rău
De frumusețe a uitat
Să mă scârbesc la un ecran
Că la emisiuni e invitat
Un nefericit, ce s-a făcut fată din băiat.

Și oameni în costume de animale imaginate
Colorate, pe scenă dansau
Și unii, cu câcat la cur în pampers
Pe lângă copii, pedofilii, oameni buni se dau.

Și ca copil s-ajungi s-asiști la o schimbare
Să fii îndoctrinat de mic,
Cu idei de nouă ordine mondială
Dar tu oricum nu înțelegi nimic.

Ajungi tu, mai târziu o oaie,
Ca celelalte, călăuzit.
Cu steaguri false, printre flăcări și ură mare,
Cu arme, oamenii s-au ciuruit.

Majoritate prost informată
Dau din cap, și zic că da...
Terifiant să știi că mâine,
O să ți-o ia pe maică-ta.
Pe taică-tău, că s-a opus
Om cu tradiție și stare,
Pe soră-ta că i-a și-a pus
În mintea ei o întrebare.

Cum am ajuns, istoria mereu s-o repetăm
Dar nu mai este mult ș-o terminăm,
Că războaiele iar s-au adunat.
Și viața lumii au luat.

Dar nu mă deranjează, sincer
De cât să stau în lumea asta de câcat.
Aștept dreptate, de sus, de vine
Dar mi-e frică, că-ci judecata,
E aspră, nemiloasă și păcătos sunt,
Nici eu încă nu m-am iertat.

Și timp, nu este, că mâine m-oi fi dus
Și tot ce iubeam ar dispărea.
Și scârba-n ochi mi s-ar vedea,
De până-acum nu s-o și fi văzut.

Și am ajuns, la locul stabilit, să beau
Că sătul sunt, și supărat, îmi iau
O halbă și pe ei cinstesc,
Pe oamenii ce încă mai muncesc,
Pe oamenii care pe Dumnezeu, încă îl mai iubesc.
Și de tradiție și reguli încă nu se despărțesc.

Îmi pare rău...

Într-o lume plină de dileme

Oare suntem robii concepțiilor,

Victimele tuturor decepțiilor,

Afișând nepăsători embleme?

Așteptăm cu nerăbdare timpul

Să ne indice drumul de parcurs,

Ca și când viața ni s-a scurs 

Precum din clepsidră nisipul.

Evadăm din răcoarea gândului

În îmbrățișarea caldă a inimii,

Exclamând cuvinte-n acronimii

Și acceptăm ideea fondului.

Ne frământă adânci tradiții

Perpetuu în viața noastră,

Ca cerul de culoare albastră,

Urcând spre culmi în noi condiții.

Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…

Sunt singur şi atât de trist...      
Nu dorm aproape niciodată.      
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,      
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...      
  
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...  
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...      
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,      
Ca cel de dăruire-ntreagă...      
      
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...      
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,      
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!      

Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,      
Să ard, ca rugul pentru Tine...      
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,      
Să mă renasc în calm de mare...

AM FOST... VOI FI
Am fost anonimul
vieții supus,
călător printre zile
cu - amurguri violet…
Căutător de zorii cu rouă
să-i țin în suflet
până la apus…

Sunt visul încolăcit
pe șiraguri de speranțe
Un nomad obosit
pe-o dună de neputințe
Sau, himeră pe taftaua nopții
fără de sfârșit …

Și voi mai fi ,
anonimul dăinuit
sub crucea lemnului
de eternitate șlefuit.…
Am fost… Sunt…Voi fi…

Negru pamant eu am in suflet

Cu foc si fum înecăcios

Ma uit si tac, imi spirijin putred

De gaica Cerului duios

Un suflu trist si singuratic

Fara de sete sau de vis

Si-n  al vietii tremur sadic

Am fost si sunt,

Dar azi, si răsăritul meu s a stins

Negru pamant.

Negru pamant voi fi la randu mi

Cand toate-n loc se vor opri

Si inima si stele cazatoare

Iar apa- n mari nu va mai fi,

Nici lacrimi pe obrajii tristi

Nici mute strigate pierdute

Azi aruncate in simtiri

Sa se adune multe , multe

In negre amintiri.

Negru pamant gandesc adesea

Ce - n urma -n lume am lasat.

Un trist suspin , si o ploaie rece

Ce-azi pe mine ele cad

Negru pamant pe pleoape-mi greu

Rasuna tipete pierdute

Se pierd usor de Dumnezeu

Pasind in fulgerele mute

Astazi In urma v am lasat.