SCRISOARE CĂTRE MINE ÎNSUMI

Ridică-te din greu, ia-ți umbra ta și umblă,
Căci pasageră ea a fost numai cu tine...
Privește cerul, tu n-ai de dus o viață dublă,
Nu te-ai născut să risipești destine...

Înălțat din genuni am strivit între pleoape,
Amarul cristalin și mut al lacrimilor mele...
Din suferințe vechi pe care le-am știut aproape,
M-am recompus să-ndur dureri la fel de grele...

Cândva vei privi înapoi tovarăș cu tristețea,
Cu neputința zilei din cuvinte și din gânduri...
Nu te-ntreba pe unde-ți umblă iarăși tinerețea,
C-ai irosit-o prea ușor pe-aceste rânduri...

Mă simt dator să-ți spun încă odată,
E inutil s-adaugi suferință-n plus...
Tânjind după lumina de-altă dată,
Care demult s-a stins și s-a tot dus...


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online SCRISOARE CĂTRE MINE ÎNSUMI

Data postării: 6 august

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 45

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

DE-AŞ FI LĂSAT...

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...

Mai mult...

Arta de a trăi și de a muri

Astăzi am murit puțin. Și am înviat puțin. Cu aceeași, egală, măsură. C-așa-i Omul: cât trăiește, învață și a muri. Căci omului îi este dat, în zbaterea lui pe acest pământ, să trăiască de toate: viață, tinerețe, sănătate, iubire, boală, moarte. Un ciclu complet. Fiindcă, așa cum spunea cineva, "tot ce s-a născut, este dator cu o moarte".

Ce nu se spune, sau s-a spus deja, contează mai mult felul în care ai trăit, trăiești și vei trăi, decât cât ai trăit... Calitatea înaintea cantității. Dar ce înseamnă "calitatea unei vieți", cum poate fi ea evaluată, după care criterii, conform căror standarde? Și mai ales, cine stabilește criteriile sau standardele, ca să poată da verdictul că o viață a fost sau nu, bine trăită, împlinită sau irosită?

Sunt întrebări care, cel puțin pentru mine, vor rămâne fără răspuns... fiindcă nimeni nu-și cumpără patul cu gândul să moară în el. După părerea mea, epitaful unei vieți "bine trăite" ar trebui să sune cam așa: "s-a născut, a crescut, a iubit, a trăit, a murit". 

Napoleon spunea frumos că "moartea nu-i decât un somn fără vise". Fără pretenția de a-l contrazice, aș zice că moartea nu-i decât o continuare a vieții. A unei vieți bine trăite. 

Și poate că nu voi afla niciodată ce înseamnă o viață "bine trăită". Dar știu că fiecare zi care m-a durut, fiecare zi care m-a bucurat, m-a învățat să fiu om. Și dacă acesta este prețul pentru a merge mai departe, îl plătesc liniștit: căci, în felul meu, încă trăiesc… și încă învăț.

Asistăm, neputincioși de cele mai multe ori, la degradarea noastră fizică, sufletească și mintală, cu fiecare zi care trece prin noi, lăsându-și urma într-un nou rid, într-un nou fir de păr alb, într-o nouă cedare, căci puțin câte puțin, tot pierdem din noi câte-o bucățică, câte o nuanță, din ceea ce am fost cândva. Și învățăm că cedarea face parte din însăși ființa noastră, ne bucurăm să adăugăm o nouă zi, un nou an existenței noastre, fără să știm prețul pe care, mai târziu, tot va trebui să-l plătim.

Și fiindcă nimeni n-a reușit câtuși de puțin să ridice măcar preț de o clipă, vreun colț de lume, ca să zărească ce e dincolo de ea, nici eu, ca atâția alții, n-am reușit decât să rătăcesc vremelnic pe lumea aceasta, fiind dator cu energia pe care am consumat-o, pentru că simt, cumva, adânc înscris în DNA-ul meu, că n-am irosit în van această energie primită în dar la naștere, care se numește "viață"...

Așa că nu mă tem nici de viață, nici de moarte. Le port pe amândouă în mine, viața ca pe o lumină, moartea ca pe o umbră: una mă trezește, cealaltă mă adoarme. Iar dacă moartea e o continuare,
atunci viața nu se sfârșește niciodată cu adevărat: se mută doar în altă lumină, în alt timp, într-un loc unde numărul anilor nu mai contează.

Mai mult...

STRIGĂT MUT

    Strigam cumplit de tare la vinovatul nor, 
    Mult prea adânc şi amplu, să pot să îl măsor, 
    Pierdut fără scăpare în veşnicul coşmar 
    În care viaţa-i tristă şi visele dispar... 
    
    Şi-mi apăsam cu palma, timpanul mut şi surd, 
    Cu pumnul strâns a ură, către zenitul crud, 
    Şi blestemam continuu şi fără de perdea 
    La hoitul meu chircit, ce zace pe podea... 
    
    Căci m-auzeam urlând şi nu vroiam s-ascult,
    Cum singur mă sfădeam şi îmi părea prea mult,
    Că mă răsteam în van spre leşul meu căzut
    Carcasă găunoasă, a unui trup bătut…
    
    Cu-o voce ascuţită, dintr-un plămân zgâriat
    Răstită, gheară, aspră, ce gându' mi-a tăiat, 
    Cerşeam un ultim spasm, o ultimă suflare,  
    Să tremur înainte de-a mea îmbălsămare...                 
    

    Mă uit cu disperare, cu milă şi oroare
    La cel ce răspândeşte o ultimă duhoare, 
    Căci am ajuns doar oase ce freacă între ele 
    Nisipul bătrâneţii, în haine mult prea grele…

Mai mult...

GÂND ARS. (ARS AMATORIA...)

    Fiecare piatră, are dreptul, 
    să-şi urle închisoarea...
    Fiecare frunză, 
    să tremure-n vânt...
    Fiecare bob de rouă, 
    să-ngheţe-n el lumina...
    Fiecare nor,
    să rănească-o petală de soare...
    Fiecare sărut, 
    s-adăncească-o privire...
    Fiecare cuvânt, 
    să-ucidă-o iubire...

Mai mult...

Auriu

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

Mai mult...

ACTOR PE SCENA LUMII

    Perdeaua nopții se ridică încet,
    Lăsând zorii zilei să se nască în bocet,
    Ploaia îmi numără pașii, dramatic,
    Norii se-adună pe cer, fantomatic.
    
    Lumini roșii clipesc în intersecții pustii,
    Vântul dansează printre frunze moarte și vii,
    Siluete prelungi se pierd în umbre, cu noblețe,
    Călători obosiți fără nume și fețe.
    
    Printre case pierdute în aceleași tăceri,
    Pășesc pe același drum urmat ca și ieri,
    Prins în același scenariu, jucând același rol,
    Pe scena lumii, neînsemnat, sunt actor.
    
    Golit de substanță mă îndrept spre niciunde,
    Trudind să astup gura lumii flămânde,
    Dezarmat, prizonier, în lumi insensibile,
    "Trăind" online, unde toate-s posibile.
    
    Nu mai am forță să ridic pumnul greu,
    În mine nu-i nimeni, nu mai sunt eu,
    Cu timpul am deformat aceeași realitate,
    Pierzând a vieții sens și a lumii claritate.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Catacombe - 2 - Ecou

Ecou

 

Sub forma de cenușă,

Umbrele se-adună,

În cor șoptesc, tu ești doar o păpușă,

Prin vifor răsună,

 

Respiră... e o oglindă,

Fugi, vrea sa te prindă,

Cu busola pe încheietură,

Pierzi direcția, o ruptură,

 

Cunoști sfatul dar pierzi înțelepciunea,

Cred în tine, te afunzi,

E marea de îndoială, nu e minunea,

Înoată prin ce ascunzi,

 

Cu seriozitate ai spus ca nu-i corect,

Dar știu ca aveai un secret,

Repeta mesajul ce curge prin vene,

Omoară vocea care urla în mine.

Mai mult...

Transcedental

M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.

În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.

Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.

Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.

Mai mult...

Venin

Marea albastră 

Cerul senin,

Țigara amară 

În sânge ,venin...

 

Mai mult...

Prea multă sensibilitate în germană

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

 

Zu viel Sensibilität

 

Eine geringe Sensibilität ist auf ihre Art gut. Es ist gut, sensibel zu sein, unserem Bedauern Ausdruck zu verleihen, wenn jemand weniger angenehme Ereignisse erlebt hat, bei ihm zu sein, ihm zuzuhören, ihn zu beruhigen, ihn zu verstehen, seine Leiden zu lindern, mit ihm zu seufzen, mit ihm zu weinen sie einzuwickeln, wenn ihnen kalt ist, sie zu verbinden, wenn die Katze sie gekratzt hat (dass es auch ihre Schuld war, dass sie sie gekratzt hat, weil sie nicht wissen, wie man damit spielt), ihnen einen Eisbeutel anzulegen über einem verstauchten Knöchel aus dem Kühlschrank holen, ihre Tränen abwischen, ihnen Medikamente gegen das Fieber geben, Lippenbalsam, damit sie nicht so rissig werden, desinfizieren ihre blutende Nagelhaut, wenn sie nicht wussten, wie sie die Maniküre machen sollten, die sie haben wollten Nägel, die länger sind, als sie von Natur aus hatten, weil das Mode ist, und jetzt haben sie nur noch Blut daran, lasst uns Moskitonetze anbringen, damit sie sie nicht so sehr beißen, ihr Blut saugen, keine Malaria oder Gelbfieber übertragen, Nehmen wir Insektizide. Wenn sie immer noch darauf bestehen, das Haus zu betreten, holen wir uns auch einen Ventilator, um den Geruch von Insektiziden zu verbreiten. Halten Sie das Fenster offen, damit keine Mücken eindringen und der Geruch von Insektiziden herauskommt. Stellen wir den Boiler so ein, dass er auch heißes und nicht nur kaltes Wasser liefert, denn dann ist noch mehr Sorgfalt erforderlich. Volkswirtschaften berücksichtigen nicht wirklich die individuellen Bedürfnisse der Menschen, sie sind eher ein egoistisches Bedürfnis eines einzelnen Menschen.

Sparen wir auch nicht an immunstärkenden Nahrungsergänzungsmitteln wie Vitamin C, das köstlich zitronig schmeckt und nicht zu viel kostet, es ist erschwinglich, man kann es aus einer einfachen Limonade bekommen, also haben wir keinen Grund, auf den Kauf zu verzichten .

Besorgen wir uns dicke, flauschige Blusen, die nur für den Aufenthalt zu Hause gut sind. Nehmen wir ihre Gesichtspflegemaske, eine Maske, die das frühzeitige Auftreten von Krähenfüßen und Mimikfalten verhindert. Wir sind zu jung, um Falten zu haben!

Im Allgemeinen ist Sensibilität die Schwester von Großzügigkeit und Fürsorge, aber was tun wir, wenn sie außer Kontrolle gerät, neue Höhen erreicht und keine Grenzen kennt? Ist das immer noch eine wohltuende, gesunde und wohlverstandene Empfindung? Nein natürlich nicht. Schon jetzt knarrt etwas in unserem Wesen, und diese Sensibilität ist das Hauptsymptom. Es wäre angebracht, sich Fragen zu stellen: „Warum bin ich so?“, „Übertreibe ich?“, „Was führt dazu, dass ich auf im Wesentlichen triviale Dinge so heftig reagiere?“

Sie werden die Antwort irgendwo in Ihrer Vergangenheit verloren finden. Ist die Sensibilität, von der wir sprechen, das Ergebnis einer traumatischen Lebensepisode? Haben Sie bei einer Prüfung nicht so lange gebraucht, wie Sie erwartet hatten, und haben sich seitdem dazu entschieden, alles aufzugeben, weil Sie denken, dass es keinen Sinn mehr hat? Wurden Ihnen nicht die Chancen geboten, die Sie sich erhofft hatten? Konnten Sie aufgrund der Umstände nicht tun, was Sie sich vorgenommen hatten? Wenn die Antwort auf mindestens die Hälfte davon „Ja“ lautet, dann sprechen wir nicht gerade von Sensibilität, sondern von einer negativen Reaktion auf Dinge, die passiert sind, die uns vorübergehend verletzt haben und eine völlig unverheilte Wunde hinterlassen haben.

Wie könnte eine solche Wunde geheilt werden? Ich kratze immer mehr daran. Sitzen und analysieren: Woher kommt diese Wut, gepaart mit Sensibilität? Du hattest den Mut, auf ein ich weiß nicht welches schwedisches College zu gehen. Und mit 19 braucht man wirklich Mut, die Flucht zu ergreifen, das Elternhaus zu verlassen, aus einer Provinzstadt, eben in ein großes Universitätszentrum. Und was es zu sehen gibt, der Weg zum Erfolg und die interessanten Fähigkeiten, die man im Lebenslauf absolvieren kann, ist nicht nur mit friedlichen Momenten gespickt, sondern sie ist auch jemand, der gerne schreit, schreit und Studenten demütigt, weil sie diese nordische Sprache nicht perfekt aussprechen – Germanisch. dass ich die Zeitformen nicht perfekt kenne, dass ich die Grammatik und Syntax nicht beherrsche ... immer noch perfekt? Ich weiß nicht einmal, was perfekt wäre, wie perfekt wäre, und ich denke nicht, dass subjektive Perfektion eine Rolle spielen sollte. Wenn es objektive Standards gäbe, dann lohnt es sich ja, sie einzuhalten und zu versuchen, sie zu erreichen, denn so kann der Fortschritt wirklich gemessen und beobachtet werden. Wenn es sich hingegen um Ziele handelt, die nur einer will, die anderen aber nicht, macht es keinen Sinn, uns selbst zu vergleichen, denn wir können aus dem, was wir hören, sowieso nichts wertschätzen oder abwägen. Es ist sicher, dass jeder, der Schüler demütigt, weil sie es nicht genau wissen, das Herz eines Försters hat, der am Fließband Bäume fällt, ohne auf das zu achten, was er zurückgelassen hat. Ja, die Bewertungskriterien sind sehr objektiv. Wie können Sie als 58-jährige Frau, die sich ihr ganzes Leben lang nur mit Schwedisch umgeben hat, davon ausgehen, dass eine 19-jährige Schülerin Ihnen in puncto Beherrschung und Können ebenbürtig sein muss? ? Wir sind zum Lernen da. Wenn wir lernbereit geboren wären, würden wir uns nicht für eine Spezialisierung anmelden, und das war’s, was bräuchten wir, wenn wir es bereits wüssten? War es nicht billiger, keine Miete, keine Zugfahrten, keine Wohnheime, keine Bibliotheksmitgliedschaft, kein Essen und viele andere Nebenkosten? Es ist lustig, was passiert, wenn 58-jährige Frauen Sie nach ihren eigenen Werten beurteilen. Es ist so, als würde der Schüler einem 8-jährigen Kind eine Meditation geben. Damals konnte er kaum in seiner eigenen Sprache schreiben, geschweige denn auf Englisch, Französisch ... Wäre es nicht traumatisierend, ihn zu beschimpfen, weil er keine Zeit hatte, den Inhalt perfekt zu beherrschen? Während? dass die Person, die Privatunterricht gibt, im Ausdruck vage wird? Zeit, das heißt, er hätte mit seiner Mutter verhandeln können, sie zu bitten, ihn mit 5 Monaten zur Welt zu bringen, nicht mit 9 Monaten, wie es normal ist, um früher auf die Welt zu kommen, früher zu lernen, einfach weil das der Mensch ist will, wer Unterricht gibt. Es gibt auch die Frage der Erdenzeit. Solange wir auf demselben Planeten leben, haben wir alle gleich viel Zeit, 24 Stunden, nicht mehr.

Diese subjektive Perfektion anderer führt zu Empfindlichkeiten aller Art. Es macht auch keinen Sinn, danach zu streben, es zu berühren. Wir wissen nicht, was die Person will, die mit uns nicht zufrieden ist. Wir wissen nicht, was er denkt, wie er denkt, was er bevorzugt, was er nicht bevorzugt, wie viel, was, wie und in welchem Ausmaß.

Die subjektive Perfektion anderer lähmt, sowohl emotional als auch sachlich. Wenn die Schülerin jedes Mal gedemütigt wird, wenn sie den Mund öffnet, wird sie dann immer noch zuversichtlich sein, dass sie eine Chance hat, eine gute Schwedischsprecherin zu werden? Wird sie in den Tiefen ihrer Seele immer noch die Kraft finden, weiterzumachen, zu üben, zu lesen, sich zu verbessern, bis sie die Geläufigkeit, den Rhythmus und die Musikalität der Sprache erlangt? Nein, das gibt es nicht. Er hatte gute Absichten, die im Laufe der Zeit scheiterten.

Die subjektive Perfektion anderer verlangsamt, verdrängt. Als ob Ihr Lehrer jeden Ton planen würde, wann er ihn sagen soll und wie er ihn sagen soll. Würde Sie diese Lerntechnik nicht einschüchtern? Wo ist die Leidenschaft, der Charme, die unregelmäßigste und vielseitigste Schönheit der Sprache? Wann haben Sie Zeit, sich auf Vokabeln, Grammatik, Syntax und ihre Wünsche zu konzentrieren, wenn der Fokus immer auf Ihrer Sprechweise liegt? Wird es nicht zu einem Hindernis, das Sie nicht überwinden können? Behoben wie bei Multiple-Choice-Tests. Sie sind auf eine Frage gestoßen, auf die Sie nicht die richtige Antwort wissen, obwohl Sie sie bereits gut beantwortet haben. Was machst du? Bleibst du dort hängen und gehst nicht weiter, nur weil du es dort nicht weißt? Es wäre ein großer Verlust, sowohl für den Gutachter als auch (zunächst) für Sie.

Als Reaktion auf die subjektive Perfektion anderer müssen wir unsere eigenen Werte aufbauen, unsere eigene Perfektion, die aus mehreren Gründen objektiv sein muss: um nicht die Sensibilität zu erreichen, die uns daran hindert, das zu tun, was wir wollen und auch nur das zu fühlen Wir entwickeln uns so weit wie möglich weiter, ohne durch andere, andere Aspekte und Umstände eingeschränkt zu werden.

Mai mult...

Al cincilea anotimp!

Sunt 4 anotimpuri într-un an

Cu cele 12 luni calendaristice,

Și-n ele ni se află horoscopul

Unde găsim povești fantastice.

 

Și mai există un anotimp în timp

Al cincilea numit al spiritului,

O legătură între ființă și natură

Știută doar de mintea înțeleptului.

 

În el se-ascund ce nu se vede

Și sunt trăiri foarte intense,

Unde natura-n spirit trăiește

Și multe rămân neînțelese.

 

E perioada de introspecție interioară

În eul tău cu transformări fără finit,

E creativitate și o perfectă armonie

Este un spațiu-n timp...greu definit!

 

Mai mult...

Zâna iernii

E sfârșit de toamnă,

Vine zâna iernii,

Fulgilor exclamă,

Haide pe pământ,

Fulgii sar spre lume,

Aducând mii de trăiri,

Iar în ochii lor,

Se trezesc multe fericiri.

Se lipesc de ferestre,

Chemând copii la joacă,

Dansând, căzând într-un mic vals,

Strigăte de bucurie într-un mic dans.

Iar zâna cu toiagul magic,

Face zăpadă în ogrăzi,

Și aduce gheața pe pământ,

E o priveliște să o vezi...

 

Autor: Nicoleta Postovan 

 

 

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍