Bătaie

Un cocor in zbor lasa in vant, plutind,
O pana franta din a sa arip-ostenita,
Din graba sa neobservand ca s-a desprins,
Si cobora acum in sens opus de paradis.

Din alb, orizontul se preface-n negru,
Apoi se coloreaza-n clipe aramii,
In picajul sau domol-alegru,
Pe un suflet pana poposi.

Sufletul era la margine de trup,
Gata-gata sa se rupa.
Ultima suflare atunci fuse purtata-n vant
Cu care se pecetluise orice simtamant.

Acum e liniste. Acum e pace.
In padurea de mesteacan.
De mult lumea nu mai fusese asa
De fapt, de cand ea se stia.

Intr-o perpetuitate plictisita,
Fara o speranta de schimbare,
Din fiecare zbor ramane doar o pana
Cand cocorul propriului cer moare.

Natura, nemiscata la durere,
Privea atunci cum sufletul i se jertfea,
Asteptand cu satisfactie clipa,
Cand cu pofta il va inghiti padurea. 

S-a dus iubirea,
În tainică noapte.
Umblă cu călcâie goale,
Pășind pe șoapte.

Suspine susură,
În tainică ploaie,
Luna se scaldă-ntr-o baie
De lacrimi greoaie...

Pe jos e ghețuș, cerul e smoală,
E rece afară.
Crengi încărcate de sloată,
Sunt rama tabloului în care luna se-arată.

M-afund în abis,
Abisul se-afundă întru mine.
Vântul bate, stau singur cu sufletu-nchis,
Amorțesc, și simt cum noaptea fură iubirea, dar uită de mine.

Pe când te țineam de mână-n vis
Un fir de vânt pe un val de păr te-atins.
Atunci timpul a căzut în stază
Vrea să ne dea drumul, dar destinul nu îl lasă.

Ecouri de tăceri surpate
S-au spart în timpanele unei dorințe înghețate
S-au blocat în gâtul podidit de șoapte
Te strig zadarnic, tu nu-mi mai ești aproape...

Clipa aceea fu fatidică
Oprindu-ne-nghețați în mijloc de bulevard
Întrebând... oare iubirea noastră e-un hazard?

Cu privirea-ți trădând îndurerare,
Prevestind o inevitabilă cutremurare;
Mi-ai spus stins, cu glacială privire:
Caută răspuns în tine.

Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.

Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.

Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.

Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.

De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.

Pe când acesta se-nfrupta cu nesaț dintr-un ecler,
Pe scara spartă a vajnicului său castel
Ședea, împietrită, cu țoale jerpelite,
Cu codițele încâlcite
Și cu cârpele cele mai de preț îmbrobodite după gât,
O amărâtă înfometată, cu copilu-i amărât.

Freamătul vieții din jurul pieței
Acoperea geamătul precupeței,
Ce se frământa încă de dimineață
Cum mai strângă o monedă în păhărelul de carton din mâna sa de gheață...

Din care, într-o zi însorită, la un ecler sorbea
Dulce amărăciune de cafea,
Dar acum și picătura ultimă de pe-a sa buză s-a prelins,
Când amărăciunea de lacrima sa dulce s-a atins.

Se uita deznădăjduită în zare,
Cum tot în jur e doar asfalt sărac,
Ce n-are măcar o groapă de-o floare să răsară,
Pe care să-și culce, istovită, capul și să moară.

Nici lacrimi, nici disperare
Nu mai sunt bunuri de vânzare.
Figurile ce-n cerc aleargă sunt profund falimentare,
În penurie de raze în suflete și de arginți în buzunare.

Iată, peste biata mamă
Ninge — oare, dar cu ce...?
Cu firimiturile bogatului de la mansardă,
Ce devorează avid eclerele.

Fericirea lui e doar de-o stație,
Apoi sufletul îl va lăsa fără benzină,
Având nevoie de mai mult de un ecler
Să urce drumul lung spre tainica lumină.

Cufundă-te în etern, femeie dragă,
Cu fiul tău la piept strângând;
Vedea-vei omul cu atâtea ajunsuri neajungând
Să intre-ntr-a ta lume, în care biletul l-ai plătit plângând.

Am urcat în tren înspre niciunde,
Priveam pe geam
O lume-ntreagă ce se-ascunde.
Câmpii, păduri, podișuri, lunci —
Vieți se derulau în clipe adânci.

Însă-n suflet gol,
Simțeam un vid
Inexplicabil de descris,
De parcă mă trăgea un fir întins
Ce stătea să rupă al meu vis.

Iar trenul tot accelera,
Prin stații nu se mai oprea.
Iar nici imaginea pe geam
Nu-mi mai e clară;
Din viteză totul pare șters.
Nu puteam să storc o lacrimă amară,
Amintiri încercam să prind din mers.

Dar a trenului goană infernală
E mai rapidă ca regretul.
Forma însă pierde sens
În absurdul neînțeles.

Rămân cu ochii pironiți spre cer,
Ca să pot să-mi odihnesc mâhnirea,
Când toate se derulează virulent
Și simt că o să-mi pierd menirea...

De-ar fi existat măcar odată,
În trecut sau în prezent,
Un moment de inerție,
De veritabilă trăire...

Trenul însă a plecat
Și tot merge spre înserat,
Prin deșertul înghețat,
Unde omăt s-a așezat
Peste pleoape pironite-n stele
Ce acum nu mai strălucesc...

A pierit și timpul lor,
Cel de tot delăsător.

În cușetă, lumea îngheață
De frigul propriului ei suflet.
Pare că și timpul a-nghețat,
Iar pasagerii s-au împuținat.

Trenu-abia pășește prin omăt,
Pufăie încet spre lună,
Din aburi făcându-i o cunună.

Încep privirea să mi-o cobor din stele,
Căci acum din nou puteam vedea
Întreg nimicul în splendoarea sa:
Întinsuri lungi de alb și negru,
Sub un cer de stele arse.

Atunci totul s-a oprit din mers.
Oare trenul, deja, în gară mă lăsase?

Apele tulburi ce curg printre stânci
Sapă în mine fântânile-adânci.
Palide umbre, fără ecou,
Oglinzile mate din sufletul meu.

Și-apoi, marea verde s-a învolburat,
Pescăruș în zbor spre țărm a țipat.
Algele verzi, zdrențuite-n fâșii,
S-aruncă spre mine ca șerpii vii.

Și iată, mireasma de iarbă arzând
Se-nalță spre stepa întinsă, de cai tremurând.
Cerul a ars și-a căzut mai apoi,
Urlându-și durerea în stele și ploi.

Lumea aceasta, cu-o mie de sori,
Fragilă — ca un dans nupțial de cocori —
E strânsă în coaja Eternului Ou:
Bucăți sfărâmate și lipite din nou.

Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,

nu,

El râde când o rază îl lovește și pe loc–

arsura e ceea ce-și dorește,

numai să fie...

Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul

de îl înfingi în spate și să cadă,

însă nu prea departe...

Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,

rămâne până se oprește și mai vrea:

nu se potolește...

Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,

să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,

să-l vadă ca pe o salvare...

Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,

să stingă din scânteie, să o lase să plece,

dar nu mă părăsește...

Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,

să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,

și se chinuie prin fum și multă gheață...

Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,

focul pornește mai repede până ce crește,

mă arde mai tare și nu se oprește...

A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,

și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–

și de flăcările de la frunte...

Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,

căutam să nu plec fără nicio părere,

și m-am rugat în serile infernale...

Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,

să nu m-audă nimeni că urlu de durere,

să nu mă vadă nicio privire...

Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,

căutam să scap și de surzenie și de noua durere,

     apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...

Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,

dar focul tot rămâne,

nu dispare...

Albastru pătat

Iarba creste

Cerul a uitat

Verdele pălește

Florile se-nchid

Vântul nu bate

Culorile se sting

Pământul se zbate

Foșnetul e mut

Sămânța nu cade

Zumzet pierdut

Adio, decade

Adio, decade

Adio, minut

Este a ta chemare

Sfârșitul a început

Eu n-am știut că sunt un înger,
Că n-am aripi, nici păr bălai...
Și nici săgeți strălucitoare ca un fulger,
Și nici în urmă-mi fluturi drept alai...

Eu n-am îndrăznit să sper, să mai zbor,
Cu neputință, i-am privit pe alții cum zboară,
Cum cerul meu albastru, a rămas fără nor,
Scuturate, aripile mele au ales să moară...

Eu n-am implorat și nici n-am cerut iertare,
Doar am ales să exist luminos pentru cei,
Care muți de durere, tânjesc cu disperare,
După soare, căldură și înălțare spre zei...

Căci eu la rândul meu am să mă-nalț cândva,
Înspre lumina caldă și blândă ce coboară din cer,
Trăirile mele în cuvinte de ceară se vor revărsa,
Căci voi fi fost o clipă pierdută-n eter...

    De știi că-n brazdă ai semănat doar grâu,
    Nu te aștepți să strângi în snopi secară,
    Din ochi durerea-n stele curge ca un râu,
    Și-n holdă strălucește-amurgul de aseară...
    
    Eu am crescut în umbra sfintelor icoane,
    Ce tremurau Lumina-n tindă, cu blândețe,
    Învăluind cuvintele pe creștet de oceane,
    Pe care le-am rostit cu dor la bătrânețe...
    
    Căci știu că sunt vegheat din înălțimi celeste,
    De sfinții mei cu fețe veșnic triste și umile,
    Să nu mă pierd fără să scriu a lor poveste,
    Ce-mi stăruie în suflet, în minte și în zile...

Nu plânge,îți promit:

Că vom trăi clipe de fericire,

Că vom alerga desculți prin rouă,

Că ne vom da din nou,

Pe topoganul tinereții

Că vom îmbrăca din nou,

Haine de sărbătoare,

Si vom defila prin lumină,

Că ne vom roti de mână cu Primăvara

Între florile fericirii,

Că sufletele vor fi descătușate,

Si vom zbura până departe,

Că ceasul va sta,

Si ne vom privi în ochi ...orcât...

.....................................................

Nu plânge,îți promit...