✨ Hazard

Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.

Apropierea ne-a îndepărtat
Fiindcă timpul ne-a uitat.
Fixați am fost în plan trecut
Când am uitat și cine sunt..

Ne surprinde viitorul
Cum infinit se derulează
Precum ața pe mosorul
Unei vieți încă-ncâlcite
Între lacrimi și cuvinte..

Am urcat în tren înspre niciunde,
Priveam pe geam
O lume-ntreagă ce se-ascunde.
Câmpii, păduri, podișuri, lunci —
Vieți se derulau în clipe adânci.

Însă-n suflet gol,
Simțeam un vid
Inexplicabil de descris,
De parcă mă trăgea un fir întins
Ce stătea să rupă al meu vis.

Iar trenul tot accelera,
Prin stații nu se mai oprea.
Iar nici imaginea pe geam
Nu-mi mai e clară;
Din viteză totul pare șters.
Nu puteam să storc o lacrimă amară,
Amintiri încercam să prind din mers.

Dar a trenului goană infernală
E mai rapidă ca regretul.
Forma însă pierde sens
În absurdul neînțeles.

Rămân cu ochii pironiți spre cer,
Ca să pot să-mi odihnesc mâhnirea,
Când toate se derulează virulent
Și simt că o să-mi pierd menirea...

De-ar fi existat măcar odată,
În trecut sau în prezent,
Un moment de inerție,
De veritabilă trăire...

Trenul însă a plecat
Și tot merge spre înserat,
Prin deșertul înghețat,
Unde omăt s-a așezat
Peste pleoape pironite-n stele
Ce acum nu mai strălucesc...

A pierit și timpul lor,
Cel de tot delăsător.

În cușetă, lumea îngheață
De frigul propriului ei suflet.
Pare că și timpul a-nghețat,
Iar pasagerii s-au împuținat.

Trenu-abia pășește prin omăt,
Pufăie încet spre lună,
Din aburi făcându-i o cunună.

Încep privirea să mi-o cobor din stele,
Căci acum din nou puteam vedea
Întreg nimicul în splendoarea sa:
Întinsuri lungi de alb și negru,
Sub un cer de stele arse.

Atunci totul s-a oprit din mers.
Oare trenul, deja, în gară mă lăsase?

De-ai ști, tu, oare,
Câte vise risipite
Au dispărut în zare;
Sau câte nopți pecetluite,
Fură tăinuite sub cuvinte nerostite?

Câte colțuri sufletești n-ai tulburat?
Fără să schițezi o singură mișcare. 
Fără ca măcar să știi;
De-ai ști, tu, oare...

S-au scurs speranțe 
În deșertăciunea lor fură curmate.
S-au topit plăceri, dureri amare
De-ai ști, tu, oare...

Câte-n mine ai putut să fracturezi 
Fără ca măcar o privire să schițezi.
M-am topit în așteptare
Figura ta fiindu-mi soare.

Tu trăiești prin mine,
Iar visul meu trăiește-n tine.
Figură tainică ce bântui nopțile adânci
Oh, de-ai ști, câtă tristețe-n mine aduci...
Încerc să ne trezesc alungându-te cu șoapte
Spunându-ți la ureche: ești doar un vis pierdut în noapte...

Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.

Tot ce-ai construit cu paie,
Se împrăștie-n odaie.
Se cutremură lăuntru-n-tine,
Sinele se preface în ruine.

Cuvântul spus devine scrum.
Scrumul se împrăștie-n neant.
Acompaniat de-un ultim pai
Din care tu pe tine te-ai creat.

Într-un scrin din lada mea de amintiri,
Am păstrat tainic un luceafăr.
Ca și atunci când noaptea se va stinge,
Cu razele-i de aur, în camera pustie el va ninge.

Iar tu te vei învârti intr-un glob de sticlă, aruncat într-un ungher,
Și vor cânta din harpă îngerii de fier
Vei dansa-nlemnită în ciuda timpului stingher,
Te vei roti-ntr-o piruetă, când orologiul va bate miezul nopții în efemer.

Acum e liniște,
În camera de vată.
Amintirile-s împachetate-n ladă,
Pe care pânze dense s-au croit,
Ce au fost atent țesute
Din ițele trecutului nost timp.

Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.

Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.

Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.

Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.

Mă gândesc la clipa-n care

Noi în ochi ne vom privi,

Iar dincolo de culoare

Amintiri vom retrăi.

În ochii mei tu de vei vrea

Pământul să îl vezi

În care, iarăși, ai sădit

Sămânța ochilor tăi verzi.

O îngrijesc mereu, 

Dar ea nu încolțește,

Căci lacrimile mele-s reci

Si inima-i tot rece.

Cândva ea poate va înflori,

De vei fi langă mine.

Ochi în ochi să ne privim

Pentru o veșnicie.

    În timp ce tu dormeai, 
    Luna-şi vărsă părul bălai, 
    Ceru-şi iţi vălul în stele, 
    Străluminându-mi calea dintre ele... 
    
    În noaptea târzie, fără cuvânt, 
    Te-am sărutat, uşor şi flămând, 
    În dorul curbei tale pline, 
    În timp ce tu dormeai aşa de bine... 
    
    Apoi, în braţe te-am cuprins, 
    Dar ai gemut, încet, prin vis, 
    Eu m-am lipit de tine intim, 
    În timp ce tu dormeai aşa, sublim... 
    
    Căci eu m-am scoborât în patul tău, 
    Pe-o rază de lună, peste-o mare şi-un hău, 
    Învăluit în taine şi în şoapte, 
    În timp ce tu dormeai în noapte...
    
    N-am rezistat străin chemării tale, 
    Ispită dulce în plăceri carnale, 

    Iar toate astea se-ntâmplară, 
    În timp ce tu dormeai afară...

Amoroasa mea cu chip strălucitor,

Dă-mi un răgaz

Căci de tine îmi e dor

Și-aș vrea lin

Ceva necunoscut să-ți arăt,

Așa că ia-mi numele

În strigăt.

De unde venim?

Exact  nu știu

Avem în schimb

Istorii vechi sub soare

Ne tragem seva 

Din adânc de mare...

Din cremene  și stâncă.

Oh,sentimentele mele...

Sentimente care îmi distrug interiorul;

sentimente care n-au nici o treabă cu dorul.

Care se pierd în galaxii pline de stele...

Ți s-au dilatat pupilele!?

Se vede c-ai consumat narcotice...

Deja știu;fiindcă te-am citit

încă de la începuturile noastre;

încă dinainte de-asfințit.

Te urăsc dar n-am să pot

să te evit...Eu nu pot!

Fiindcă te iubesc,te iubesc...

Oh,vai...dar te iubesc cu-n suflet înduioșat

Plin de mister,plin și îngroșat.

Chiar de-ai fi rău în fața mea

Și știu că ești

Nu sunt deloc cinstită!

Eu încă tot nu te-aș putea lăsa.

Sunt oarbă de îndrăgostită...

Consideră că îmi exprim sentimentele...

Consideră acest poem a fi jurnal.

Un jurnal despre un anumit băitan

și o nebună mândră;

o nebună care-i mândră și nebună simultan...

Oricum nici nu te strofoci

să-mi citești poemele;

să-mi citești jurnalul,care-i despre tine;

care te descrie în diversități de rânduri;

care te descrie prin nenumărate voci străine...

(Prin viziunea vocilor interioare...)

Cutreierând fără de țintă prin pustie

Am răsărit toamna târziu pe-o creangă vie

Ploaie și vânt m-au scuturat pe o hârtie

Deși am tot nu am nimic fără iubire

Tot așteptând să treacă dragostea nebună

Dacă nu trece-am s-o ascund într-o minciună

E boală grea și-i răspândită ca o ciumă

Se-aşează-n inimă şi-n suflet ea stăpână

Am să aștept până-i vaccin să mă salveze

Cu o uitare cât un cer să mă trateze

Am să aștept pân-om fi iarăși frunză verde

Mireasma pletelor de flori să ne-mbuneze

De ce lăsăm în așteptare inimile calde

Când știm că toate așteptarile n-au roade

Nu mai pricep această lume cum se-mparte

Între iubire și iertare cine arde?

A mai rămas de aştepatat doar timpul rece

Nepăsători privind absurdul cum petrece

Asiguraţi că aşteptând totul va trece

Vom aștepta suflet cu dragoste să plece