Stupoare

Dragă tată ne este dor de tine

S-au spus vorbe grele

Care au durut...

Tu când vorbești de mama

Ai un nod în gât.

Te înfurii ,ești tare supărat,

Tată ,fără tine casa e pustie!...

Ce pot face eu?

Mama e mai calmă ,vorbește cu noi

Dar ,nici-o vorbă ce este cu  voi?...

Când o întreb de tine ,zâmbește ...

-Fii cuminte ,tata vă iubește

Dar e om ,și omul mai greșește,

Când se va desmetici !...

Sigur ,va veni .

Luna mă privește cum zambesc 

Și cum ,naivă, la tine mă gandesc 

Și cum ,cu ochii-aprinși ,pe tine te privesc 

Și cum ,cu brate largi, pe tine te doresc 

iubirea mea aprinsă de tine e ținută 

Cînd pe cer iubire cu aripi line cîntă 

și cînd aștept la tine o voce așternută 

cand o ascult in rămîn de parca aș fi mută

Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,

Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,

Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,

Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.

Rămân în tine o strajă la porțile durerii,

Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,

Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,

Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.

Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,

O sete fără apă, din care încă beau,

Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,

Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.

Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,

O veșnicie strânsă în tremurul de lut,

Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,

Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.

Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,

Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;

Şi taina care doare, va fi iar moștenită,

De omul ce iubește cu sufletul deschis.

În mod iluzoriu, spațiul se extinde și

timpul se diminuează; viziune întunecată,

dimensiune emoțională. Poate că încă mai

putem simți pulsul cosmic, atunci când viața

ne inversează simțurile ; într-un mod spiralat

și sincron cu mișcarea pământului. Există riscul

de a ne pierde definitiv; a privi o boltă cerească

răsunătoare. Suntem într-o cameră plină de amintiri,

cameră pe care pașii tăi o ocolesc mereu.

Sentimentele noastre de iubire sunt pline până la

refuz de ecourile unor vise de mult uitate, vise

ce aparțin trecutului îndepărtat. Pe retină,

noi orizonturi eratice și eterne emerg din pâcla

unei tangibilități cubice; granule de cuarț cristalizat

în cronometre; ciclice precum notele muzicale sau

precum cifra zero; clepsidre care atârnă pe pereți

și care conțin nisip fierbinte. Un timp sonor în

liniștea înserării; bătrânețe privind în oglindă;

cer convex și cristalin; ca o lentilă. În zilele caniculare,

vederea poate suferi distorsiuni; o fată numită

morgana sau un tărâm al iluziei; substituirea realității ;

existență umană, care provine din praful cosmic;

devenit lut; Dumnezeu, un Sculptor; tu și cu mine,

un singur trup având un ochi unic spiritual; cubic

sau la puterea a treia; privirea care arde totul,

în fiecare zi; Creație; Asemănare. Chiar dacă

sunt mai mult decât tangibile, ideile noastre

sunt concepute pentru a fi, totuși, în sine;

ideea de sine; ideea de lepădare de sine

pentru sfințire. Lumea se schimbă și dispare

odată cu trecerea timpului. Dumnezeu rămâne.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Am alergat prea mult
După himere,
Speranțe false,
Visuri efemere.
Dar am ajuns la capăt,
Mă opresc
Din acest joc stupid
Și nebunesc.
Am obosit prea mult
Să aștept,
Să cred,
Să sper,
Să te iubesc.

Te simt si totusi nu

De mult nu mai esti aici

Ma intreb unde te-am pierdut

Si daca te-am avut

Eram karmici

Eram tot

Eram noi

Si totusi eram eu si tu

Ne-am visat viitorul

Plin de iubire

Acum e gol, pierdut in nemurire

Te intreb ce esti

Te intreb ce sunt eu

Nimic, nimeni, cine

Nu vreau sa fiu tu

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din In***cenzure*** Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble
ca să știi...

ecoul  trecerii timpului

ricoșează asimetric din oameni  în lucruri

și invers

în funcție de distanță

nimeni nu scapă

e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase

în plex

sau ca un pas apăsat peste inimă

în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat

dintr-o piatră

câte un răget de cerb încolțit

într-o lume cu reacții în lanț

și ecouri

contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme

și repaus

n-ai nicio șansă

.

numai acel impuls mesianic

imprimat la naștere

ne mai ține în viață

după aceea ricoșăm haotic

dintr-un ecou în altul

la început

apoi din ce în ce mai slab

goliți de sunete

fără nicio explicație…

.

filozoful o să spună agnostic

că ecoul se sustrage cunoașterii noastre

ca Dumnezeu

științific pare o aberație

ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu

și ecoul să se spargă în ceruri

.

Big Ben-ul  bate în Turnul Londrei

ora exactă

când timpul ajunge la fix

ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot

asimetric

la o secundă distanță

în alt timp…

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”