Țipă al meu cuget..
De ce ,suflete hain
În dizgrație divină,
Te complaci meschin,
Te slobozi de vină..
Curmi orice simțământ
Pt tine ori din tine,
Arunci vorbe -n vânt
Fără regrete ori rușine..
Cu ultim năduf fixezi
Oglinda pătată și ciobită;
Te privești și te șochezi
Cum te strâmbă,te imită..
Și nu te mai regăsești,
Te ai sluțit inconștient.
Înlemnit te prăbușești
În fracțiune de moment...
Te sfârșești În țăndări,
Fără urme,ori răsunet .
Infumurit de lumânări,
Țipă al tău cuget..
Category: Philosophical poem
All author's poems: Keller Gabriela
Date of posting: 15 апреля
Views: 118
Poems in the same category
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
Pocal (Monocristal)
Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.
Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.
Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.
Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Priviri împietrite
Oare când în ochii mei ai să privești,
Fără de frici să te lovești,
Că împietrit ai să te ivești,
Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.
Și o să mă înțelegi cândva,
Cât de mută rămân la un gând,
Când nici hartă n-am spre inima mea,
Și doar amintiri mă dor, pe rând.
Doar o veche rană curge încet,
În valuri grele, dintr-o veche trăire,
Pentru o statuie ce-n colț stă încet,
Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.
Cu zâmbet șters și chip de piatră,
O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,
Pentru o vecie, în taină, se-arată,
Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
Pocal (Monocristal)
Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.
Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.
Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.
Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Priviri împietrite
Oare când în ochii mei ai să privești,
Fără de frici să te lovești,
Că împietrit ai să te ivești,
Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.
Și o să mă înțelegi cândva,
Cât de mută rămân la un gând,
Când nici hartă n-am spre inima mea,
Și doar amintiri mă dor, pe rând.
Doar o veche rană curge încet,
În valuri grele, dintr-o veche trăire,
Pentru o statuie ce-n colț stă încet,
Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.
Cu zâmbet șters și chip de piatră,
O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,
Pentru o vecie, în taină, se-arată,
Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.
Other poems by the author
Un copil pierdut
Fugea desculț pe stradă
Un copil pierdut de mamă,.
Disperării cade pradă,
Privind in gol cu teamă.
Chipul ei la sân strângea,
Pe asfalt îl creiona,
Obrajii plânsi ștergea,
Cerșea din ochi si suspina.
Zdrentaros, flamand se așează
Pe o bancă roasa de rugină;
Ore -n șir stătea de pază,
Făcând din asta o rutină..
Nici ploaia nu -l urnea din loc,
Nici vântul ce îi dă târcoale.
De frig se strânse ghemotoc,
Atent la umbrele vocale.
Poate n mulțime se perinda ,
Rătăcit de el ,e mamă
În brate să-l cuprindă ,
Ce suferința-i va curma...
Toamna
Zbărcesc frunzele uscate
Fața netedă de scoarță
Pe cărările-nfundate
în puzderie de ceață.
Suflă vântul năucit
peste norul ce fumegă
Din trupul ruginit,
Desprins de pe o creangă
Aripi golașe-n stoluri
Văzduhul împânzirä,
Cuibărindu se de goluri,
În depărtare se topirä.
,ploi mărunte- n tropäit
Tin isonul pașilor,
Schițänd câte-un plescäit
Prin crăpătura ușilor.
Bolta cerne n friguratä
Din năframa cenușie
Peste ziua spulberatä
Din a nopții inerție..
Din culisele nocturne
Vântul scârțâie din scoarță,
In toiul nopții pus pe harță.
Smulge ramura, o frânge,
Pomul întristat, o plânge.
Stropi tăcuți de ploaie
Cerneau din bolta cenușie
Curgeau pe zid șiroaie,
Țopăind prin bălărie.
O stafie da târcoale
Pe la fereastra fumurie,
Rasucindu se n spirale,
Stârni duhul de furie.
Um om al străzii o zări
De sub jgheabul din carton;
Dar poate i se năzari
Din hiba unui neuron?..
Zăcu din nou in toropeala
Pe o scândură mucegăita;
Gându I se puse pe tanjeala
Pentru inima i rănită..
Prin ploaie
Încă mai ploua pe streșini,
Latră câini în depărtare,
Pașii sar prin mlaștini,
Pe -un pervaz plânge o floare.
Privesc tăcut spre soare,
Ce stă pitit sub dealuri,
Se scaldă cu răcoare,
Topindu -se in friguri.
Norii curg necontenit ,
De pomi ,zgribulit se agață
Vântul de vreme stârnit,
Ce suflă împânzit de ceață.
Petale de -abia înfiripate
De pe -i ramură frântă,
Fură de val purtate
Și azvârlite-n pantă.
Oftase bolta in surdină,.
Curcubeu pictă în zare ;
Se făcu din nou lumină
Și ne zâmbise blândul soare...
Setea stropilor de soare
Gemea cerul ostenit
De atâta vânt și ploi;
Sub geana de la răsărit,
Prin ochii triști și goi.
Pluteau norii răscoliti
De a vitregiei vreme,
De riduri încrețiti,
Murmurand poeme.
Petale smulse se scurgeau
Pe scoarța pomului mâhnit,
A cărui brate tremurau
Sub nebulosul asfințit.
Clipea in crăpături stelare
O aripa înțepenita
Plăpânda in suflare,
De zbor ademenita
Ofta chipul din rărunchii
Dupa raze călătoare,
Freamătă din trunchi
Setea stropilor de soare...
Crivățul
Crivățul sufla-n obraz,
Tropăia ca un viteaz,
Împroșca din cer zăpadă,
Netezea polei pe stradă.
Țurțuri picura pe ramuri,
Picta flori pe geamuri,
Patina pe sloi de gheață,
Rătăcind prin ceață.
Prin troiene șerpuia,
Pe sub streașină vuia,
Se strecura prin balamale,
Spumegănd în jur rafale.
Noi ne chircim de la frigură,
Clănțănind din trăsătură,
Sub pătură ne pitulăm ,
La caniculă visăm..
Un copil pierdut
Fugea desculț pe stradă
Un copil pierdut de mamă,.
Disperării cade pradă,
Privind in gol cu teamă.
Chipul ei la sân strângea,
Pe asfalt îl creiona,
Obrajii plânsi ștergea,
Cerșea din ochi si suspina.
Zdrentaros, flamand se așează
Pe o bancă roasa de rugină;
Ore -n șir stătea de pază,
Făcând din asta o rutină..
Nici ploaia nu -l urnea din loc,
Nici vântul ce îi dă târcoale.
De frig se strânse ghemotoc,
Atent la umbrele vocale.
Poate n mulțime se perinda ,
Rătăcit de el ,e mamă
În brate să-l cuprindă ,
Ce suferința-i va curma...
Toamna
Zbărcesc frunzele uscate
Fața netedă de scoarță
Pe cărările-nfundate
în puzderie de ceață.
Suflă vântul năucit
peste norul ce fumegă
Din trupul ruginit,
Desprins de pe o creangă
Aripi golașe-n stoluri
Văzduhul împânzirä,
Cuibărindu se de goluri,
În depărtare se topirä.
,ploi mărunte- n tropäit
Tin isonul pașilor,
Schițänd câte-un plescäit
Prin crăpătura ușilor.
Bolta cerne n friguratä
Din năframa cenușie
Peste ziua spulberatä
Din a nopții inerție..
Din culisele nocturne
Vântul scârțâie din scoarță,
In toiul nopții pus pe harță.
Smulge ramura, o frânge,
Pomul întristat, o plânge.
Stropi tăcuți de ploaie
Cerneau din bolta cenușie
Curgeau pe zid șiroaie,
Țopăind prin bălărie.
O stafie da târcoale
Pe la fereastra fumurie,
Rasucindu se n spirale,
Stârni duhul de furie.
Um om al străzii o zări
De sub jgheabul din carton;
Dar poate i se năzari
Din hiba unui neuron?..
Zăcu din nou in toropeala
Pe o scândură mucegăita;
Gându I se puse pe tanjeala
Pentru inima i rănită..
Prin ploaie
Încă mai ploua pe streșini,
Latră câini în depărtare,
Pașii sar prin mlaștini,
Pe -un pervaz plânge o floare.
Privesc tăcut spre soare,
Ce stă pitit sub dealuri,
Se scaldă cu răcoare,
Topindu -se in friguri.
Norii curg necontenit ,
De pomi ,zgribulit se agață
Vântul de vreme stârnit,
Ce suflă împânzit de ceață.
Petale de -abia înfiripate
De pe -i ramură frântă,
Fură de val purtate
Și azvârlite-n pantă.
Oftase bolta in surdină,.
Curcubeu pictă în zare ;
Se făcu din nou lumină
Și ne zâmbise blândul soare...
Setea stropilor de soare
Gemea cerul ostenit
De atâta vânt și ploi;
Sub geana de la răsărit,
Prin ochii triști și goi.
Pluteau norii răscoliti
De a vitregiei vreme,
De riduri încrețiti,
Murmurand poeme.
Petale smulse se scurgeau
Pe scoarța pomului mâhnit,
A cărui brate tremurau
Sub nebulosul asfințit.
Clipea in crăpături stelare
O aripa înțepenita
Plăpânda in suflare,
De zbor ademenita
Ofta chipul din rărunchii
Dupa raze călătoare,
Freamătă din trunchi
Setea stropilor de soare...
Crivățul
Crivățul sufla-n obraz,
Tropăia ca un viteaz,
Împroșca din cer zăpadă,
Netezea polei pe stradă.
Țurțuri picura pe ramuri,
Picta flori pe geamuri,
Patina pe sloi de gheață,
Rătăcind prin ceață.
Prin troiene șerpuia,
Pe sub streașină vuia,
Se strecura prin balamale,
Spumegănd în jur rafale.
Noi ne chircim de la frigură,
Clănțănind din trăsătură,
Sub pătură ne pitulăm ,
La caniculă visăm..