Zorilor de mâine

Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă  așteaptă
Să lovească fără judecată.
 
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i  oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.

O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii  mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un   păcat.

Pașești cu siguranță
In văi întunecate
Cu toti, în concordanță
Tu crezi, ca e dreptate

Dar ce e adevărul?
Și care-i realitatea?
Parcurgi și acum, tu, drumul
Crezând ca e dreptate

Căi lungi, topite
Sunt interconectate
Dar tac în ispite
Chiar dacă-s populate

E noapte lungă…
Şi pare a fi albă,
Dar luna nu-i lumină
E o reflecție întunecată

Cu fiecare pas făcut
În lume rătăcită
Te apropii de un drum abrupt,
Dar fără de lumină.

Zbura pasarea maiastra,

Purta pe aripi doar lumină.

S-o aduca la fereastra

Noii vieți fără de vină.

Și toți o-ntâmpinau cu dor

Si-o așteptau pe prispa,

Fântâni cu apă și cu flori

Ca sa mai stea si ea o clipa

În râuri apă cristalină,

Poieni de fragi și mure,

Un cioban pe o colină,

Aer proaspat de padure.

Dar a fost ce-a fost sa fie

Și brusc totul s-a schimbat,

Nu mai e vis si feerie

Ceru-i albastru-intunecat.

Oamenii au luat lumina

Vroiau atunci sa aiba tot

Și pe pasarea umilă

Au zidito intr-un bloc

Si nici om fara de vină

Nici fiinta mai divina

De-atunci nu s-a mai văzut

Si s-a stins si-acea lumină …

Dacă drumul nu mă lasă 

Să pășesc în largul meu 

Din puhoi și nebuloasă 

Sau din furia unui Zeu?..

Dacă vântul răscolește 

Calea -mi hărăzită;

Mă supun orbește 

Pt fapta-mi ispășită?..

Dacă ploaia mă inundă 

Și pe valuri rătăcesc?

Dacă jalea mă scufundă 

Pt cel ce îl iubesc?

Dacă pe vârf de munte 

Zile -n șir escaladez 

Printre firele cărunte 

Eu tot culmile visez?..

Mă plimb printre frânturi 

Sub umbra unui dacă,

Culegând firimituri 

Pt gândul care pleacă...

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.

Era o ceață afară, densă și fioroasă;

care parcă-mi stârnea frica...

și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,

ca să-mi strice toată munca...

Eram trează, dezbrăcată și curată,

puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,

și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,

ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...

Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată

spre deschizătura lărgită de sub fereastră...

și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,

și picau acum bucăți din ea fără noimă...

În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,

parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...

și câți ani de zile am stat așezată la ea,

ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...

Toate paharele mele, și vechi și noi, 

se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...

parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,

cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...

M-a împins un aer rece către trepte,

aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...

și cu fiecare am șters o parte din amintire,

și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...

Am încercat una, am încercat alta,

ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...

însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,

nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...

Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile, 

să m-ajute cioburile să curăț mai repede...

ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,

să strângem mizeria toată la urmă...

Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,

și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...

ca să nu-nghețe sufletul meu, 

dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...

M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,

ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...

și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,

să-mi pot termina liniștită restul de probleme...

M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,

mă privea și el c-un hal de nedumerire...

așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,

care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...

M-am întors la treabă, la cârpele mele,

parcă și ele au dispărut în întunecime...

așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,

când am alunecat și mi-am rupt lanțul...

Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,

puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...

și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,

mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

Păși mărunt prin trecătoarea rece,

Tremura de frig și lăcrima,

Însuși gerul se chinuia a o trece,

Prizonieri, pe calea tot mai grea.

Viscolul trecu prin inima sa fiartă,

De dureri și pierderi neîncetate,

Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,

Captiv în ale sale gânduri măcinate.

Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,

Văzu multe umbre în necaz,

Spaima-i crescu mai tare și-l irită,

Lumina atentă-l privea de la pervaz.

Căută puterea, dorința să mai meargă,

În zadar, se chinuia acum să plece,

Nici trupul firav, nici inima de gheață,

Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...

Lumina se uită cuprinsă de-agonie,

Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,

Aproape că-l înghiți negura din mie, 

Care aștepta ca sufletul să-și piardă.

Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,

Doar lumina îl plângea de sus,

Cu cât și el privea la umbrele rele,

Cu atât și ea devenea un apus...

Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,

Se legăna lin să se dezghețe,

Umbrele însă gemeau când îl văzură,

Îl simțeau chiar și fără fețe.

Mica pornire își pierdu avansul,

Se prăbuși din nou, nu mai plângea,

Își închise ochii, auzind doar râsul,

Dorința umbrelor din preajma sa.

Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?

Sfârșitul se repetă orice-ar fi,

Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,

Nimeni și nimic n-o poate opri...

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alteori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

...

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.