Zorilor de mâine

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Serafic portret selenar

privesti apelpisit cerul,

incerci sa cuprinzi

un infinit, o vesnicie.

Astepti supus la pervaz,

caderea mai vine sau nu?

Aerolitul a ramas suspendat

conturul nu apare in abanos.

Si daca ar cadea,

puterea cutremurarii

nu ar fi suficienta

sa-ti deschida sufletul.

Lumina sa eterica

nu ar putea sa radieze

relieful catre ceea ce tu

simti pustiu in piept.

Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.

Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.

Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.

Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”

Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.

„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.

Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.

Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.

Un praf printre atâtea stele,

Sunt coșmarul printre visele mele,

Sunt un semn interzis, printre o libera trecere spre paradis,

Nu pot atinge lumina, e prea departe,

Iar Întunericul e atât de aproape,

mi-e lumina încețoșată la o așa mare distanță,

Iar eu tot cad și nimeni nu mă prinde,

sunt o mică ață printre sfori,

O simplă carte uitată ce nu se vinde,

Întunericul ce-ți dă fiori,

O lacrimă printre zâmbete,

o inimă la dreapta, nu la stânga,

E lungă cursa, nu mai pot da fuga

Mă îndrept spre întunericul gol,

Poate cad spre sol,

în abis, apoi scap de voi, căci printre atâtea furntuni

Odaia treptat îmi devine purgatoriu,
După geam morții vor să pară vii,
Pentru ce răsare sărmanul soare, nu mai știu
Finalul e unul, ne dizolvăm în sicrii.

Care-i rostul să fixezi frumusețea în portrete?
Dacă muncile tale vor sta pe-un perete,
Creației viața îi poți oferi,
Doar peste veacuri te-or începe a slăvi.

Oricâte n-ai face și n-ai cunoaște,
De coasa Morții nu te scapă nici iubirea,
Poți să te ascunzi de adevăr mai departe,
Sau, smerit să începi a dansa cu Moartea.

Se va stinge și soarele, vor pieri universuri,
Doar iubirea va rămâne constantă,
Numai neprihăniții în suflet o poartă,
Ceilalți o confundă cu instincte și mrejuri.

Ai câți ani ți-ai dori să ai,

Ai părul creț pe care l-ai admirat mereu, care nu se pleoștește niciodată,

Ai un perete plin de tablouri la tine în cameră,

Ai cel mai în vogă model de telefon,

Ai cel mai bun prieten, nu te va dezamăgi în veci, nu cu bună știință cel puțin,

Ai parte de cel mai delicios mic dejun (clătite cu Nutella),

Ai cel mai performant pedometru din câte se puteau descărca,

Ai cea mai rapidă bicicletă, cu ea ajungi în Fălticeni în doar 15 minute,

Ai cel mai drept nas, nu îți mai trebuie rinoplastie,

Ai cei mai drepți dinți, niciunul mai în spate sau mai in față,

Ai parte mereu de cea mai corectă apreciere din partea celor din jur (minciună mai sfruntată nu există, nu te vor cunoaște, fie pentru că nu le pasă, nu le trebuie, fie pentru că ții totul în tine și vrei să pari femeia puternică, nu te mai masculiniza de dragul unor persoane cărora nu le pasă, oricine are fi ele),

Ai cele mai pure intenții, nu doar atât, știi și să le arăți,

Ai cele mai strălucitoare unghii cu gel,

Ai cele mai multe nuanțe de mov în garderobă,

Ai cel mai cuprinzător Playlist cu poeziile lui George Bacovia recitate, una după alta,

Ai câți prieteni ți-ai dori să ai, adică doi, aceia sinceri, cu care vei ține legătura pe viață, restul sunt doar persoane care vor ceva de la tine, te folosesc, nu ratează nicio ocazie când te văd,

Ai cel mai bun mod de a prepara cartofii prăjiți, ca la McDonald's aproape,

Ai cel mai bun styling de fiecare dată când te îmbraci,

Ai parte de armonie tot timpul, nimic nu se abate de la ce ai vrut tu inițial, nici cea mai mică deviere,

Ai parte de cei mai înțelegători oameni (mai că trebuie să explici orice, de ce cerul e albastru?, de ce respiri?), dar asta nu se întâmplă în poemul nostru,

Ai cele mai bune explicații, doar tu știi cum le-ai înfrumusețat atât de mult, nimeni nu rămâne nelămurit, toți te iubesc special pentru acest lucru,

Ai cele mai bune prăjituri de ziua Norvegiei,

Ai cele mai bune stilouri, nu se strică în veci,

Ai cele mai bune perechi de pantofi, inclusiv pentru dansuri latino-americane,

Ai cele mai interesante idei de decorare a camerei,

Ai cea mai bună precizie atunci când tunzi o prietenă (abia dacă te poți tunde singură),

Ai cele mai amuzante preferințe când vine vorba de muzică,

Ai ureche muzicală, dar deloc nu știi să o folosești,

Ai cele mai extravagante gusturi când vine vorba de ojă, doar culorile neon te atrag,

Ai cele mai frumoase standarde, nu te apropii de ele niciodată pentru că sunt frumoase,

Ai cele mai bune oglinzi, prin ele se vede tot, orice muscă care a pătruns,

Ai cele mai multe merite oricând, oriunde,

Ai cea mai bună capacitate de a înțelege întâmplările, de orice natură ar fi ele,

Ai cea mai plăcută voce,

Ai cea mai suavă atingere,

Ai cele mai înmiresmate parfumuri, ești o feerie a primăverii,

Ai cel mai strălucitor zâmbet, atrage toate privirile, deși nu iubești atenția,

Ai cea mai bună mașină de tuns iarba, tunde orice fir la aceeași lungime,

Ai cea mai bună apreciere a lucrurilor, a cantității mai ales, când vine o prietenă și vrei să beți limonadă, ai grijă ca amândouă să aveți la fel de mult suc în pahar,

Ai cel mai bun mod de a înțelege problemele oamenilor, primează logica și ce este realizabil din punct de vedere logic, nu ce vrea fiecare să se întâmple, fii sinceră, și tu ai vrut mulți fluturi frumoși în această viață, dar nu au zburat în direcția ta, doar chestii după care ai sărit să le prinzi și nu ai făcut decât să te rănești,

Ai cea mai bună capacitate de a privi în inimile oamenilor, de a vindeca răni, ești chiar psiholog din punctul ăsta de vedere,

Ai cea mai frumoasă decență în comportament și în conduită,

Ai cele mai corecte și mai bune argumente,

Ai cele mai ciudate preferințe când vine vorba de posturile de televiziune pe care le urmărești,

Ai cele mai triste amintiri, dar ai reușit să înmulțești ceea ce la prima vedere părea a fi prea puțin, să transformi acele sfaturi în ceva constructiv,

Ai avut cele mai simpatice colege de bancă,

mereu ți-ar fi dat exercițiile pe care nu știai să le faci,

Ai cele mai înduioșătoare cuvinte în vocabular,

Ai cele mai bune pensete, unghiere,

Ai cele mai frumoase aspirații în sinea ta, nu doar tu ai fi beneficiară,

Ai cele mai generoase gândurile,

Ai cea mai moralizatoare și melodioasă voce a conștiinței,

Ai puterea/ înțelepciunea de a ceda când vezi că nu mai ai de ce să mai continui,

Ai posibilitatea de a face oamenii să se simtă bine doar prin simpla ta prezență, când ești tu alături de ei nu le mai iese păr alb, sunt mai veseli, nici riduri parcă nu prea ar mai avea,

Ai încercat în toate feluri să devii o versiune mai bună a propriei persoane, obiectiv îndeplinit, te poți relaxa, vocea conștiinței a fost aspră cu tine, fiindcă ți-a vrut doar binele, este parcă vocea unui părinte care nu te obligă, doar îți spune că așa ar fi mai bine, pentru că se gândește la tine și încă îi mai pasă.

Illuusiot

Olet niin vanha kuin haluat olla,

Sinulla on kiharat hiukset, joita olet aina ihaillut ja jotka eivät koskaan käpristy,

Huoneessasi on seinä täynnä maalauksia,

Sinulla on kuumin puhelinmalli,

Sinulla on paras ystävä, hän ei koskaan petä sinua, ei ainakaan tietoisesti.

Sinulla on herkullisin aamiainen (pannukakkuja Nutellalla),

Sinulla on paras askelmittari, jonka voi ladata,

Sinulla on nopein pyörä, jolla pääset Fălticeniin vain 15 minuutissa,

Sinulla on suorin nenä, et tarvitse enää nenäleikkausta,

Sinulla on suorimmat hampaat, ei mikään liian kaukana tai liian kaukana,

Sinulla on aina tarkin arvostus ympärilläsi olevilta (ei ole enää röyhkeämpää valhetta, he eivät tunne sinua, joko koska he eivät välitä, he eivät tarvitse sitä tai koska pidät kaiken sisälläsi ja haluat näyttääksesi vahvalta naiselta, lopeta itsesi maskuliinisoiminen ihmisten vuoksi, jotka eivät välitä, keitä he ovatkaan)

Sinulla on puhtaimmat aikomukset, ei vain sitä, vaan osaat myös näyttää ne,

Sinulla on kiiltävämmät geelikynnet,

Sinulla on eniten violetin sävyjä vaatekaapissasi,

Sinulla on kattavin soittolista George Bacovian runoilla yksi toisensa jälkeen,

Sinulla on niin monta ystävää kuin haluat, eli kaksi, rehellisiä, joiden kanssa pidät yhteyttä koko elämän, loput ovat vain ihmisiä, jotka haluavat sinulta jotain, he käyttävät sinua, he eivät kaipaa mahdollisuus, kun he näkevät sinut,

Sinulla on paras tapa valmistaa ranskalaisia perunoita, kuten McDonald's lähelläsi,

Sinulla on paras tyyli joka kerta kun pukeudut,

Sinulla on koko ajan harmoniaa, mikään ei poikkea siitä, mitä alun perin halusit, ei pieninkään poikkeama,

Sinulla on ymmärtäväisimpiä ihmisiä (mutta sinun täytyy selittää kaikki, miksi taivas on sininen?, miksi hengität?), mutta niin ei tapahdu runossamme,

Sinulla on parhaat selitykset, vain sinä tiedät kuinka teit niistä niin kauniita, kukaan ei jää hämmentyneeksi, kaikki rakastavat sinua erityisesti tästä syystä,

Sinulla on Norjan parhaat syntymäpäiväkakut,

Sinulla on parhaat kynät, ne eivät koskaan riko,

Sinulla on paras kenkäpari, myös Latinalaisen Amerikan tansseihin,

Sinulla on mielenkiintoisimmat huoneen sisustusideat,

Sinulla on paras tarkkuus leikkaaessasi ystäväsi hiuksia (voit tuskin leikata itseäsi),

Sinulla on hauskimmat mieltymykset musiikin suhteen,

Sinulla on musiikillinen korva, mutta et osaa käyttää sitä ollenkaan.

Sinulla on mitä ylellisin maku kynsilakkauksen suhteen, vain neonvärit houkuttelevat sinua,

Sinulla on kauneimmat standardit, et koskaan lähesty niitä, koska ne ovat kauniita,

Sinulla on parhaat peilit, niiden läpi näet kaiken, jokaisen sisään tulleen kärpäsen,

Sinulla on suurimmat ansiot milloin tahansa, missä tahansa,

Sinulla on paras kyky ymmärtää tapahtumia, olivat ne sitten millaisia tahansa,

Sinulla on miellyttävin ääni,

Sinulla on pehmein kosketus,

Sinulla on tuoksuvin hajuvesi, olet kevään keiju,

Sinulla on kirkkain hymy, houkuttelet kaikkien katseita, vaikka et pidäkään huomiosta,

Sinulla on paras ruohonleikkuri, leikkaa mikä tahansa viiva saman pituiseksi,

Arvostat parhaiten asioita, erityisesti määrää, kun ystävä tulee luoksesi ja haluat juoda limonadia, varmista, että molemmilla on sama määrä mehua lasissasi,

Sinulla on paras tapa ymmärtää ihmisten ongelmat, ota logiikka ja se mikä on loogisesti saavutettavissa, ei mitä kaikki haluavat tapahtuvan, ole rehellinen, sinäkin halusit monia kauniita perhosia tähän elämään, mutta ne eivät lentäneet sinun suuntaan, vain asioita hyppäsi kiinni ja satutti vain itseäsi,

Sinulla on paras kyky katsoa ihmisten sydämiin, parantaa haavoja, olet jopa psykologi tästä näkökulmasta,

Sinulla on kaunein säädyllisyys käytöksessäsi ja käytöksessäsi,

Sinulla on oikeimmat ja parhaat argumentit,

Sinulla on kummallisimmat mieltymykset katsomistasi televisiokanavien suhteen,

Sinulla on surullisimmat muistot, mutta onnistuit moninkertaistamaan sen, mikä ensi silmäyksellä näytti liian vähäiseltä, muuttaaksesi ne vinkit joksikin rakentaviksi,

Sinulla oli suloisimmat pankkikollegat,

hän antoi sinulle aina harjoituksia, joita et tiennyt tehdä,

Sinulla on sanaston koskettavimmat sanat,

Sinulla on parhaat pinsetit, kynsileikkurit,

Sinulla on kauneimmat toiveet sisälläsi, et vain olisi edunsaaja,

Sinulla on anteliaimmat ajatukset,

Sinulla on moralisoivan ja melodisin omantunnon ääni,

Sinulla on voimaa/viisautta luovuttaa, kun näet, ettei sinulla ole syytä jatkaa,

Sinulla on mahdollisuus saada ihmiset tuntemaan olosi hyväksi jo pelkällä läsnäolollasi, kun olet heidän kanssaan, heillä ei ole enää valkoisia hiuksia, he ovat onnellisempia, heillä ei edes näytä olevan enää ryppyjä,

Yritit kaikin tavoin tulla paremmaksi versioksi itsestäsi, tavoite saavutettu, voit rentoutua, omantunnon ääni oli sinulle ankara, koska se halusi vain sinun hyvääsi, se on kuin vanhemman ääni, joka ei pakota sinua, vain hän sanoo, että se olisi parempi, koska hän ajattelee sinua ja välittää silti.

În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alte ori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

Eram mică...

dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...

În bătaia austrului stăteam,

nu priveam în spate, nu mă întristam!

Val de armonie, mamă...

când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...

Așa de mult mă iubeai,

nu te supărai, mereu mă iertai...

Dansam în ploaie...

prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...

Peste tot eram,

nu mă plictiseam, mereu mă jucam...

Lătra și cățelul de la poartă...

la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...

Ce fericită eram,

nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...

Dar vremea a trecut,

am crescut, mare m-am făcut și am uitat...

Cum eram?

trăiam și mă bucuram?

...

Sunt din nou mică,

mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...

Mă doboară crivățul,

lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...

Liniștea m-a terminat, mamă...

ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,

Așa de tare mă zbat,

de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?

Tremur în teroare,

e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...

Oare poate se mai duce?

nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!

Rage în beznă și javra flămândă,

e liberă prin curte, mișună de zile multe...

Ce colți mari are...

nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...

...

Vremea s-a înrăit...

m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,

Ce fericită eram...

doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Păși mărunt prin trecătoarea rece,

Tremura de frig și lăcrima,

Însuși gerul se chinuia a o trece,

Prizonieri, pe calea tot mai grea.

Viscolul trecu prin inima sa fiartă,

De dureri și pierderi neîncetate,

Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,

Captiv în ale sale gânduri măcinate.

Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,

Văzu multe umbre în necaz,

Spaima-i crescu mai tare și-l irită,

Lumina atentă-l privea de la pervaz.

Căută puterea, dorința să mai meargă,

În zadar, se chinuia acum să plece,

Nici trupul firav, nici inima de gheață,

Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...

Lumina se uită cuprinsă de-agonie,

Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,

Aproape că-l înghiți negura din mie, 

Care aștepta ca sufletul să-și piardă.

Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,

Doar lumina îl plângea de sus,

Cu cât și el privea la umbrele rele,

Cu atât și ea devenea un apus...

Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,

Se legăna lin să se dezghețe,

Umbrele însă gemeau când îl văzură,

Îl simțeau chiar și fără fețe.

Mica pornire își pierdu avansul,

Se prăbuși din nou, nu mai plângea,

Își închise ochii, auzind doar râsul,

Dorința umbrelor din preajma sa.

Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?

Sfârșitul se repetă orice-ar fi,

Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,

Nimeni și nimic n-o poate opri...