Pofta sufletului

Trec zilele și orele, minut cu minut, secundă cu secundă,

Femeia cu părul blond a rămas îndrăgostită de-a bijutierului umbră

Îndrăgostită de un bijutier divin... Al ei mare nenoroc...

L-ar fi iubit atât de mult...până la lună și-napoi.

Dar ea pentru el..n-a fost decât o uşă deschisă fără rost,

Doi ochi căprui ce-n inimắ strắină..n-au putut să găsească loc...

Și-au trecut negreșit anii...el un bijutier divin ce mereu,

Hoinăreşte grăbit prin zilele din anotimpuri

Sperând a nu se întâlni vreodată instantaneu,

Cu cea ce l-a îmbrățișat și vinul i l-a adorat în alte timpuri.

Ea...îndrăgostită a rămas de-a bijutierului umbră

Încă se luptă cu dorul din suflet...cu neputința lugubră

Poartă cu demnnitate la gât al durerii veninos colier

Amintire prețioasă a celui mai iscusit, al vinului... bijutier..

Vino te rog iubite!... nu-mi zi adio încă 

Tristețea alung-o spre asfințit.

Rămâi lângă mine... strânge-mă în brațe 

Să nu știu de plouă sau lacrimi îmi curg!

Vino te rog iubite!... să-mi scrii în suflet fericire

O-mbrățisare caldă să îmi dai

Să-ți privesc ochii în neștire 

Pentru o clipă să ajung în rai!

Vino te rog iubite!... și urma așterne-ți 

Suav pe buzele mele. 

Am așezat în calea ta

Covor din pulbere de stele!

Vino te rog iubite!...dorul de vin îmi picură în carte

Poezii de iubire cu iz de amintiri,

Speranțe ce m-ating tăcut în noapte,

Gândul la tot ce n-am putut să fim..

S-au strâns în mine atâtea speranțe înfrânte,

Gânduri cărora nici n-aș ști să le dau

nume, 

Lacrimi neplânse la vremea lor

Și azi s-au dezlănțuit... provocând in suflet furtună.

De-aș ști cum, mi-aș smulge inima, s-o spăl de tine

Să-i spun că nu ai fost nicicând, că a visat,

Să nu mai bată-n ritm de amintire 

Să nu te mai aștepte... că ești demult plecat.

De-aș ști cum, mi-aș învăța sufletul să uite

Cum e să simtă pașii tăi ce nu mai vin, 

Să uite cât de mult a îndurat seară de seară 

Lipsa ta și-a dulcelui tău vin...

Poate-ntr-o zi, fără să știu când și cum

N-am să te mai simt în tot ce tace, în zadar...

Dar azi, încă te uit, puțin câte puțin, 

Cu fiecare vers... ce umple al meu pahar..

Onorată instanță, astăzi fac denunţ,

S-a răpit un zâmbet, s-a frant o iluzie,

Condamnată pe viață mă simt, vă anunț,

Fără vreun drept de apel la fericire.

S-au ucis visuri în tăcerile negre,

Ploile lipsite de-al zâmbetului curcubeu,

Dorințe aruncate în hăuri tenebre

Doar să nu mai doară, să uit că sunt eu.

Mi-am ascuns inima-n temnița tăcerii,

Cu sfori de lacrimi am legat-o la gură,

Privată de alinarea mângâierii

Fără milă i-am spus, "taci și-ndură!".

Am delapidat in final dorurile toate

Și le-am ascuns în muguri de flori.

Am înecat în mare speranțe deșarte,

Amintiri am ars în lumina din zori.

Am lovit sufletul fără milă de stânci

lar și iar, până i-am înfrânt voința,

Cu sârmă ghimpată-am pansat rănile adânci 

Fără s-ascult al lor plâns și căința.

Am părăsit sperante, crud și nefiresc,

Le-am înșelat prea mult timp că sunt bine,

Sunt pregătită sentința să-mi primesc,

Și o accept, căci m-am mințit pe mine...

Onorată instanță astăzi fac denunţ 

Uitat-am fost ca o scrisoare din timpul trecut 

Nu e o gluma, nu e sarcasm...e-o poveste reală 

Despre o inimă care-a simțit prea mult...

Mă uit la cer, e de-un albastru senin

Mi te închipui atât de frumos și de lin,

Prin gânduri mi te plimbi mai mereu

Dar ești atât de departe... de sufletul meu...

Aș mai vrea încă o dată să ne vedem întâmplător 

Așa aș mai potoli un pic al meu dor,

Să pot să te îmbrățişez măcar o ultimă dată 

Si-un vin să savurăm în doi cum n-am făcut-o vreodată...

Nu pot să te scot din gând nici un minut

Deși uneori aș vrea să pot să mă ascund

De vise, speranțe... de al meu gând 

Să nu mai doară atât de tare...cum ne-am pierdut...

Te-aș suna în ultima zi de Mai,

Să-ți spun cât de mult îmi lipsești.

Măcar o clipă să mai stai,

Și-o altă clipă să-mi zâmbești!

Să te întreb cu nerăbdare...

Ai reușit să ai ce ți-ai propus?

Ai renăscut frumos în soare

Cum eu făceam cu vinul tău la apus?

De Mai-ul nostru îmbrățișat,

De ți-l amintești ca și mine.

... poate încă nu l-ai uitat...,

Si încă dăinuiește-n tine..

Te-aș întreba dacă mai simţi,

Așa cum eu încă-mi doresc

Sau dacă te mai scot din minți...

Că-i Mai și încă te gândesc!

Sper să revii de unde ai plecat

Și să mă ierți că ți-am greșit,

Prin vorbe aruncate la mânie 

Ce le regret, știind, că te-au rănit. 

Să afirm acum că-mi este bine

Și-s fericit că singur m-ai lăsat,

Aș spune că mă mint pe mine

Și c-am uitat ce-a fost adevărat.

Am încercat la telefon să te aud

Nu ai răspuns, poate era pe mut,

E trist, dar ăsta-i adevărul crud

Și îl accept, dar nu renunț să lupt.

M-aș duce după tine să te caut 

Dar nu știu încotro să o pornesc, 

 Un semn aș vrea trimis de tine 

La care să răspund că...te iubesc. 

Sper să te găsesc cât mai curând

Să-ți spun ce mult tu îmi lipsești,

Iertare vreau să-ți cer și mi-aș dori 

Iubit să-ți fiu, până...îmbătrânești!

Rămâi pe loc să zic ceva.

Măcar la revedere.

Nu pot, sunt mută ca o stea

Stingându-se-n tăcere.

În seri când timpul ne uita,

Ne surprindea apusul,

Privirea mea ce căuta

Şi nu găsea răspunsul.

Si dacă-n mine vei rămâne,

Ecou ce-si pierde glasul,

Iti voi da voce de la mine

Să îmi ghidezi tot pasul.

Să te mai văd nu mai apuc,

Portretul tău e luna,

Că îmi doresc să îmi aduc

Aminte întotdeauna.

Nu pot crede ,privindu-i mai bine 

Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.

Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții

Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă 

Acelaș sânge,acelaș mers bipet

Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea

Pe oameni îi împarte

În îngeri și în demoni

Pot jura că am întânlit 

Asemenea oameni...

M-am tot gândit în ultimul timp…

Nu te sperie și pe tine uneori

cât de repede trece timpul?

Cum nopțile abia încep

și dimineața imediat le stinge,

de parcă viața trăiește mereu

cu degetul apăsat pe înainte?

Totul se petrece prea rapid,

Visele noastre adorm seara

și dispar înainte să apucăm să le povestim cuiva,

deși eu ți le mai spun pe ale mele uneori,

iar eu…

eu vreau doar să nu regret că nu ți-am spus că te iubesc

și să ajung să te mai văd doar când dorm.

Nu vreau să regret că nu am văzut niciodată

cum luna trece prin părul tău dintr-un unghi care formează perfect o eclipsă,

sau cum arată ochii tăi văzuți de aproape

când ești fericită sau tristă.

Sau să nu știu care este culoarea ta preferată,

(deși mereu am crezut că este violet)

sau numărul tău norocos,

(al meu este nouă)

sau să nu știu la ce te gândești

atunci când plouă.

Timpul oricum ne fură destule.

Ne ia anii,

ne schimbă chipurile,

ne obosește inimile puțin câte puțin.

De ce îl lăsăm să ne fure și clipele

în care am fi putut să ne iubim…

Nu știu ce o să fie după ziua de mâine,

îmi doresc să nu pleci, nu așa…

fără să știi că te iubesc

și că ai cel mai frumos loc din inima mea.

Cine nu riscă, nu câștigă — am riscat,

A treizecea oară în cazinoul ăsta.

Prefă-te, te rog, că nu m-ai remarcat,

La masa vecină, cu zarul în mână.

Corector și rimel, o dată pe săptămână,

Sperând să găsesc pe cineva

Să mă țină de mână.

Nu mă privi, nu mă striga pe nume,

Rușinea asta începe să mă sugrume.

Și dacă eu pot să mă prefac că nu te văd,

Cu zarul în palmă, salariul pe masă,

Te rog, dă-mi și mie aceeași șansă.

O scănteie și s-a aprins

Arde mocnit fumegând nerăbdător semnale

Negarea stârnește foc răzvrătindu-se patologic

Mistuie orb luptând ca un taur enervat de propriul sânge

Nimic nu mai e bun și ce e bun nu e nimic

Aleargă spre nicăieri precum un vinil zgâriat

Vâslind cu o singură mână se-nvârte isteric

Ca un pirat hălăduind singur prin mări pustii

Împinsă de furtuni ajunge nisip la mal

Naufragiază insular devind sihastru

Plimbându-se absent mișcată de valuri

Șterge urmele rătăcind pașii

Călcând uscată se-aruncă-n deșert

Ca un beduin vetust pierdut între dune

Urmărind mirajul oazei strunește însetată

Găsește balta leșie a copitelor realității

Infernul stăpânește ființă

Alterează obositor strălucind lunatic

Omul se stinge din om

Oameni lipsesc privind apatic

E vina ta, doar vina ta

E patima ta de vină

Și-atunci realizezi că ești singur

Ești tu cu tine în fața ta

Luptând sinucigaș cu propriul suflet

Numai în doi iubirea e un panaceu