Se naște prin moarte

Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună

Să facem din țară una mai bună,

Să facem să cânte din inimă tristă

Un cântec de țară cum nu mai există.

Ne strigă din moarte viteazul Mihai

Să facem unirea pe vechiul ei plai,

La Alba ne cheamă bătrânii părinți

Să facem din țară ceva ca din vis.

La Iași stau boieri cu Cuza la masă

Și arată cu mâna o țară frumoasă,

Orașul în noapte de oameni e plin

Întâmpină domnul cu torțe și vin.

Se zguduie lumea de cele întâmplate

Și vor ca Unirea să nu se mai facă,

Dar Domnul din ceruri avea hotărât

Ca să unească acest sfânt pământ

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Nuanțele de gri sunt singurele umbre

Ce dansează sălbatic în calea ochilor,

Dorind să ascundă culorile curate,

Cerșesc grăbite atenția mea totală.

Infinitul curcubeu de nuanțe închise

Mă acaparează și mă izolează,

Creând pentru mine în abisuri

Un amestec de tristețe supremă.

Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții

Cu o nuanță de gri metalizat,

Iar sălbaticul rânjet de mândrie

Mă face să cred că a reușit.

Intensitatea de gri asupra ființei mele

Îmi trezește neîmplinirile trecute

Și dorind să se sfârșească mai repede,

Îl rog să pregătească nuanța fatală.

Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor

Și izbindu-mă furios într-o fundătură,

Se năpustește exaltat din umbra griului

Spre jalnica și sumbra mea făptură.

Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,

Pătrunde în mine și curge prin sânge,

E parte din mine, îl simt peste tot,

Se face comod și așteaptă să mor.

Văd cerul senin acum când sunt mort

Și o liniște dulce mă îmbie la somn,

Din ape spre cer se ridică în zori

Frumos curcubeul plin de culori.

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.

Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.

Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.

Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.

Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.

Nașterea este trezirea din visul oniric sau climaxul delirului?

Zeci de dimensiuni magnetice se ciocnesc

Comprimându-mi gândurile,strangulându-mi mintea

Destrămând lumea-mi lăuntrică,creând un amalgam de NEBUNESC

Mă întreb la fiecare etapă a degradării dacă există un Tată Ceresc

Și Dumnezeul desăvârșit a devenit lumesc?

Clipesc,mă ciupesc,dar nu pot să ies

Din acest lanț desprins,din raiul infernal

Speranța cu,,pene” e prezentă ,însa închisă în cușca intrinsecă

Am cheia,am puterea,dar nu m-a învățat nimeni cum să le folosesc

Îndurerată, în libertate sau captivitate?

Disperată cer frânghii de care mă pot agăța

Le-am primit,dar nu știu cum mă pot înfășura

Îmi învelesc durerea pentru a mă elibera

…Sfârșesc prin a mă sugruma

Există doar „înainte” și „după”
Viața poate fi întreruptă?
O ruptură din realitatea crudă,
Între două lumi, umplute cu ură.

Abis și teroare —
Ce alcătuiesc, oare?
Frântă în două bucăți inegale,
Dihotomia ființei mele moare.

Însă lăuntricul e adăpostit în trup,
Eu trebuie să lupt.

Construind punți, copci,
Doar din iubire, tandrețe,
Mă unific, devenind un întreg,
Încapsulând un etern în efemer.

Răgaz dezlănțuit,

Din dorința arzătoare.

Ca zgomotul tacit 

Spre -nalt să zboare..

Și tăcerea dă năvală 

Peste simțuri în cuvinte 

Și stropi de îndoială 

Picură peste veșminte..

Liniștea asurzitoare 

Pe trupuri se scurge 

Fără iz, fără culoare,

Iar obrazul plânge.

Amețitor de calmă,

Copleși suflarea,

Degajând în valmă,

Lezând pudoarea..

Și strigătul în cioburi 

Tihna sfărâmase 

Peste cugetele tulburi 

De impresii nisipoase..

Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum

Când ai în interior kile de jeg ce scot fum

Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine

Vei arăta speriat și gol când moartea vine

Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme

Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime

Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință

Dacă nu te simți acasă în propria ființă

Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost

La final ce n-ai zis important are un cost

Poți minți manipulând crezând că scapi

Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"

Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești

Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești

Și poți să te cerți cu universul pentru suferință

Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință 

Și degeaba te gândești la bani în viitor

Că toți milionarii au bani și în final mor

Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe

Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape

Și degeaba te gândești la ce vei face mâine

Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine

Și te poți gândi la tot ce vrei în viață

Degeaba dacă nu te poți privi în față

Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii

Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii

Și poți să simți că starea asta-i infinită

Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită

Și poți să simți adevărata viață când mori

Dacă în viață ai știut cum să te omori

Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești

Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești

Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba

Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba

Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune 

Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune

Cine, cine sunt eu oare?
Trup viu de lut par în oglindă
Prin care curge praf de stele
Și-i căptușit cu piele fină.

În timp ce filmul derulează
Părul tot încărunțește
Scoarța mi se încrețește
Lent se metamorfozează.

Și iată, corpul îmi cedează
Vârsta iute-naintează
Și spre final, mereu, mereu
Mă întreb: cine-am fost eu?

Și mai e ceva în mine, e-acel suflet făr' de care
Trupul meu de carne-ar fi ca o vază fără floare.

El de nicăieri răsare
În mine pare a se naște.
Încontinuu crește, crește;
Ființa mea prinde culoare.

Timpul fără capăt înainte zboară,
Tot mai bogată e a mea conștiință.
Dar trupul ciob se face, intră în neființă.
Sufletul acum în vid total coboară.

Așa ca trupul cerul învelește-acest pâmânt
Care altfel ar pluti în monotonele neanturi.
Căci iată, aflat-am cine sunt –
Vietate-n două planuri
Care, prin a lor natură separate,
În unitate scriu o prea-frumoasă carte.

    Apusul de soare, cu roş m-a rănit, 
    Iar valul de mare, încet s-a topit 
    În umbra zorită-a cocorului zeu, 
    Spre etern, călăuză, al visului meu.
    
    Păsări speriate-au ţipat înapoi, 
    Stârnind, absurde, ecouri de ploi, 
    Ciudatul blestem al puşcaşului orb, 
    Rătăcit în pădure precum un corb. 
    
    Doar luna-şi arată palidul chip, 
    Peste lacul vrăjit şi nemărginit, 
    Oglindă, ce-i spartă în rumen argint, 
    Cioburi ce ard, în culori de absint. 
    
    Căci zorii de zi, curând, s-or ivi, 
    Din nou, soare blând, va răsări, 
    Aducând spre lumină, poiana cea rece 
    Prin care doar cerbul, iuţit, se va trece.