Ținuta sufletului

Încă îți port amintirea.... 

Pitită într-un colț de inimă 

Unde nu ajunge lumina 

Și totuși e-atât de vie, fără...vină.

Încă îți port amintirea...

În brațele tale o lume se topea 

Să creeze timp și spațiu 

Pentru tot ce sufletul simțea.

Încă îți port amintirea....

Erai paharul meu divin,

Ce-ai născut în mine simțirea 

De dor...un sentiment sublim...

Încă îți port amintirea... 

Esti clipa mea de neuitat 

Deși m-ai obligat să te uit

Cu dor...in suflet te-am păstrat.

Încă îți port amintirea...

Pe retine mi-a rămas privirea 

Impregnat în suflet e parfumul tău 

Ca o adiere mă-nvăluie mereu...

Încă iți port amintirea...

Dar nu mai port povara.

M-am dăruit cu sufletul întreg 

Dovadă că pot simți curat 

Și ăsta nu e un regret...

Am ales să plec, cu dor, cu chin 

Și cu toată iubirea ce ți-o port. 

În suflet mi-e frig și drumurile încă dor, 

Dar nu mai pot doar eu sa depun efort.

Te las cu tăceri și nopţi fără glas.

Nu uit...mi-ai fost primăvară, vară, toamnă 

Dar timpul trecut m-a învăţat 

Ce înseamnă să mori de dor... să doară...

N-am să te urăsc, nici n-am să te chem,

Vreau doar pașii să mi-i duc mai departe,

În spate - c-o rană, în piept - c-un blestem,

Cu dorul ce mi-i punte spre moarte.

Am ales să plec, dar stiu că-mi rămâi

În fiecare cuvânt ce gândul mi-l scapă. 

Un zâmbet, o privire, ca o lacrimă-n drum

Ce-mi ține inima, încă-n capcană...

Sunt diferită...

Sunt diferită de cei ce mă rănesc...

Am prins curajul valului ce se îndepărtează 

Și puterea zâmbetului ce doare.. dar se afișează...

Dar sunt om, suflet și... obosesc ...

Să cred, să sper, să mă mint singură 

Deși nu vreau să-mi pierd visele, poveștile...

Mă-ncearcă foarte tare dorul și cad în neputință 

Un dor ce este al meu și îmi scrie poeziile...

Sunt diferită de când durerea nu mai are glas... doar greutate

De când mă fac bucăți și-apoi mă strâng cu mâinile goale

De când mă țin în brațe când simt că mă prăbușesc 

Sunt diferită de când am înțeles că nu merită pentru nimeni să te abandonezi.

Sunt diferită... iubesc în vise ce nu pot in realitate, dar iubesc

Și când mi-e dor citesc povestea rămasă nescrisă 

Căci te găsesc în toate.... atât de frumos și firesc

La un pahar de vin.... în acea ultimă îmbrățișare promisă.

Azi dăruiesc absența mea ca pe un parfum rar 

Celui ce n-a știut să-mi prețuiască prezența 

Îl las pradă tăcerii ce mi-a oferit-o în dar

Atunci când un cuvânt frumos ar fi făcut diferența.

Nu mă răzbun... e-un gest final și simplu

După furtuni am închis ușa sufletului cu blândețe 

Las urma stiloului meu să-i amintească totul... 

C-am fost candva îmbrățișați.. într-o poveste.

Nici o poezie, nici o lacrimă nu aduce inapoi ce s-a dus

Doar alină pentru o clipă, spală obrajii de durere...si-atât!

Ce s-a pierdut rămâne undeva...departe sau aproape,

În vise, amintiri.... in golul care arde...

Și totuși, cumva imi doresc să merg mai departe

Chiar de dorul de ce n-a fost mă cuprinde in noapte...

Fiecare lacrimă e ca o rugăciune, un semn ca mi-ai fost drag

Că am iubit, că am sperat... c-aș fi contat...

Vreau durerea s-o pot transforma... să fie blândă, 

O umbră... să nu mai doară atât de tare

Deși nu cred vreodată să dispară 

....in lipsa ta doar crește și.... se vrea mai mare...

M-ai zguduit din temelii... tot ce eram s-a pierdut

...Am pierdut o bucată bună din mine...

În lipsa ei nu știu cum să functionez

Și mi se face dor... de mine, lângă tine...

Eu stiu că se merita un rămas-bun mai bun

Decât acela ce nu mi l-ai mai oferit

Povestea si-ar fi păstrat același parfum

De fericire și zâmbete.... de la-nceput!

Ce-am fost atâta timp? Pahar de poezie, 

Din speranțe rupte în cuvinte.  

Te-am scris cu sufletul în agonie, 

Doar să te-alung ușor din minte. . 

Te-am scris urlând a clipe grele, 

Cu rime strâns prinse de rană 

Când mi-ai lăsat din tine umbre..

Și-un dor, ce uneori te cheamă...

Te-am scris... Și Doamne! Cât a fost de greu! 

Când nopțile strigau a dor de tine. 

Dar știu... În timp ce tu erai muza mea, 

Eu eram doar un vers, ce nu-ți convine...

Te-am scris arzând in mine, fără foc

Doar din speranțe neîmplinite...

 Căci doar in vers am găsit loc

Să iți omor promisiunile rostite.

Te-am scris cu luna față-n față ,

Întrebând Cerul fără de glas

De vom mai fi in altă viață 

De-n asta, un ceas n-am mai rămas?!...

Te-am scris... lăsând din mine rămășițe,

Câte-o bucată din povestea ce-a apus. 

Ce-am fost atâta timp? Pahar de poezie, 

Pierdut în tot ce n-am avut, n-am spus...

...................................................

Și azi in lumea asta rece

Ce de iubit nu are timp,

Ce sunt când dorul vrea să mă înece?

..... Pahar de poezie și... atât!

Nimic nu e ce pare a fi

O pasare avion poate fi

O minge, un soare poate fi

Un zâmbet, greu îl obții

În ziua de azi, stiu e banal

Nu mai poți spune fenomenal

Pentru că defapt, adanc se ascunde

Un sentiment ce pe toti ne patrunde

Și ne întrebam de ce respectăm moda

Pentru ca suntem controlați de vorba

Vorba oricui, a celui care judecă 

Chiar și acela având prebleme în mânecă

Nimeni nu are ași, avem de muncă

Și nu ne întrebam dacă suntem pe ducă

Cu totii sperăm la o viață mai bună

Când defapt cu totii îi împletim lumii cunună

Vom sta lângă morminte plângând 

Și banii se vor aduna în buzunare

A celor care învârt lumea pe rând

Și ne fac să vredem ca avem milioane

Când defapt, ce conteaza mai mult

E lacrima copilului de netemut

E vocea ce striga din noi, îndeajuns 

E iarba ce se zbate în vânt 

E pielea ce reacționează la cânt

E lumina din ochii celuilalt 

E faptul ca nu vrem un alt

Un alt loc, un alt noi

Vrem sa fie în sfârșit nori

Să putem sa ne uitam la cer

Sa ne gandim că e frig, și ger

Ce bine ar fi sa iasa soarele

Ce bine ar fi sa ne iubim aproapele

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

Cine te iubeste adevarat

                   nu te schimba ,

                           nu te minte ,

                                 nu te foloseste ,

                                       nu iti provoca durei

                                            si nu te lasa la greu.

În adâncul gândurilor, cuvântul "tu" se pierde,

Poezia neexistă în umbrele tale nedeștepte.

Silueta ta se șterge într-o lume absentă,

Versuri nepronunțate, în taina inimii tăcute.

În ecoul amintirilor, numele tău dispare,

Cuvintele rămân nespuse, într-o poezie rare.

Poezia ta nu există în paginile vieții mele,

Versuri întrerupte, o melodie fără refren.

Prin zăpezile timpului, "tu" devii fără chip,

Poezia neîncepută, o poveste în derapaj.

Versurile se pierd în absența ta tăcută,

O poezie fără "tu", în tăcerea pustiului suflet.

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu putem să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

Când dezorientarea generală acceptă superficialitatea, lipsa de inițiativă și depravarea, a vedea lucid realitatea te transformă automat în 'ciudatul' și 'expiratul' societății. În fapt, luciditatea este singurul semn de sănătate într-un corp social bolnav.

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu