NUMELE TAU - MAMĂ
MAMĂ! !Numele tău e viață.
MAMĂ! Numele tău e iubire.
Mereu te strig, mereu mă chemi…
Ești anotimpurile toate cu începutul in primăvara primului ghiocel. Lumina din razele de soare o culegi pentru mine ca să-mi dai căldura verii , păstrând culoarea cerului senin în ochii tăi, uneori din ei câte un nor lăcrimează… Mamă, ești toamna fără de rugină, ești un poem în care frunzele, una câte una căzătoare, sunt zile din anii tăi. Mamă, te strig pe albul sufletului curat, te privesc cum vii, cum pleci prin ninsoarea anotimpului ,lăsându-mi aceeași scrisoare cu un singur și unic conținut: ,, COPILUL MEU, MAMA TE IUBEȘTE,,. Mamă, acum, te-aștept pe treptele scării care te-au urcat către cer, în suflet păstrând cele patru anotimpuri ale tale : NAȘTEREA, IUBIREA, IERTAREA și BUNĂTATEA :
MAMĂ,
numele tău toți îl purtăm
cu rugăciune spre tine ne îndreptăm
să primim, să mai simțim
a ta îmbrățișare.
Mamă,
tu pentru noi ești sărbătoare
nimic nu ceri ,știi doar
să dăruiești,
din bunătatea ta, casa vieții ne-o zidești.
MAMĂ!
Azi, cea mai frumoasă floare-ți dăruiesc,
o stea acolo sus în UNIVERS.
Category: Poems dedicated to Mothers
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 2 марта
Comments: 1
Views: 974
Comments
Poems in the same category
Haide tata inapoi!
Afara ninge linistit
Si-n casa,nu mai arde focul,
Ca bani de lemne nu mai sunt .
Iar noi pe langa mama stand ,
In fiecare zi ne canta lin
Si ne invata , cum sa nu uitam
Cuvantul "fericit".
In casa patul e facut,
Cu 3 randuri de asternut .
Dar cine sa se culce
Cand mama sta plangand?
Citind factura la Enel
Cine,cand si cum s-a intamplat
A fost acum sau mai demult!?
Tata e plecat ,azi un an s-a implinit
De cand ochii lui,nu i-am mai zarit.
Haide tata inapoi ,lasa boii
Sa doarma,in scaunele lor.
Haide tata langa noi ,iti promit
Ca nu mai plang!
Burta noastra s-a obisnuit
La fel si trupul nostru s-a "calit" .
Haide tata langa noi,ca mama
Nu mai doarme ,ci suspina
De amar si saracie.
Haide tata inapoi !
-U.A-
La masă cu sfinții!
Te uiți la noi și somnul ni-l veghezi
În timp ce-ntorci aluatul în covată,
Aștepți puțin să prindă să dospească
Tingirea în cuptor o-mpingi cu o lopată
Văd cum șiroaiele îți curg pe frunte
Dar nicicum din muncă nu te opresc,
Cu un batic le ștergi și-un ochi arunci
La pâinile ce în cuptor se rumenesc
Lângă o plită te-așezi și lung privești
Fără a ști unde privirea se-ndreaptă?
Stai pe un scaun și jarul scormonești
Ca pita să nu ardă și să se facă coaptă
Ne crede pe toți că încă dormim
Și nu vrea somnul să ni-l trezească,
Nici eu nu simt s-arăt că-s treaz
Și-o las cu plapuma să ne-nvelească
Cred c-am ațipit pentru un timp
Și am ratat cum pita este scoasă,
Am tresărit și iute din pat am sărit
Când mama a zis..copii veniți la masă
.................................
A fost demult când mama ne cocea
Cuptor de pită și turtă si alte minunății,
Până-ntr-o zi când s-a oprit în a găti
Și a plecat la Cer..să ia masa cu sfinții!
Cu gândul la ea...mama!
Spre cer noi am trimis mesaj
Cu destinație pe Domnul Sfânt,
Unde s-a dus și mama noastră
Când s-a-nălțat de pe pământ
Sperăm că n-am greșit adresa
Și un mic semn noi să primim,
Până atunci cu toții ne rugăm
Și numele ei sfânt îl pomenim
Gândul ne duce departe-n timp
Spre clipe minunate și amintiri,
Ochii de lacrimi ni-s inundați
Și ne-nțelegem doar din priviri
Mereu ne strângem pe-acasă
De mama nu suntem așteptați,
Tristețea este în casa noastră
Și-a dispărut mirosul de cârnați
Cândva, erau bucate peste tot
Cu care mama fericită ne servea,
Și să rămână întotdeauna calde
Cu grijă, cu un ștergar le-acoperea
Acum mai toate nu-s la locul lor
Prin curte, beci și-a ei cămară,
De-avem nevoie de ceva ni-i greu
Iar viața fără ea a devenit povară
Abia acum realizăm ce este mama
Și cât de mult ea astăzi ne lipsește,
Iar pe moment avem o mică teamă
Să nu o supărăm, când ea de Sus..la noi privește!
Mama
Ești cerul meu senin, albastru,
Lumina zilei când e ceasul aspru,
Ești cântecul ce-mi știe dorul,
Și brațul care alină norul.
Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,
Din nopți tăcute, fără compromisuri,
Ai fost povață, stea și drum,
În lumea asta plină de parfum.
Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,
Când sufletu-mi plângea arzând,
Din ochii tăi, un rai curgea,
Și-n fiecare clipă, mă învăța.
Ești muntele ce nu se clatină,
O inimă ce bate în taină,
Un înger fără aripi, dar viu,
În tot ce sunt, tu ești, nu știu.
Mama, tu ești nemărginire,
Un dor ce arde-n amintire,
Și chiar de trec prin vremuri grele,
Te port în suflet, printre stele.
Haide tata inapoi!
Afara ninge linistit
Si-n casa,nu mai arde focul,
Ca bani de lemne nu mai sunt .
Iar noi pe langa mama stand ,
In fiecare zi ne canta lin
Si ne invata , cum sa nu uitam
Cuvantul "fericit".
In casa patul e facut,
Cu 3 randuri de asternut .
Dar cine sa se culce
Cand mama sta plangand?
Citind factura la Enel
Cine,cand si cum s-a intamplat
A fost acum sau mai demult!?
Tata e plecat ,azi un an s-a implinit
De cand ochii lui,nu i-am mai zarit.
Haide tata inapoi ,lasa boii
Sa doarma,in scaunele lor.
Haide tata langa noi ,iti promit
Ca nu mai plang!
Burta noastra s-a obisnuit
La fel si trupul nostru s-a "calit" .
Haide tata langa noi,ca mama
Nu mai doarme ,ci suspina
De amar si saracie.
Haide tata inapoi !
-U.A-
La masă cu sfinții!
Te uiți la noi și somnul ni-l veghezi
În timp ce-ntorci aluatul în covată,
Aștepți puțin să prindă să dospească
Tingirea în cuptor o-mpingi cu o lopată
Văd cum șiroaiele îți curg pe frunte
Dar nicicum din muncă nu te opresc,
Cu un batic le ștergi și-un ochi arunci
La pâinile ce în cuptor se rumenesc
Lângă o plită te-așezi și lung privești
Fără a ști unde privirea se-ndreaptă?
Stai pe un scaun și jarul scormonești
Ca pita să nu ardă și să se facă coaptă
Ne crede pe toți că încă dormim
Și nu vrea somnul să ni-l trezească,
Nici eu nu simt s-arăt că-s treaz
Și-o las cu plapuma să ne-nvelească
Cred c-am ațipit pentru un timp
Și am ratat cum pita este scoasă,
Am tresărit și iute din pat am sărit
Când mama a zis..copii veniți la masă
.................................
A fost demult când mama ne cocea
Cuptor de pită și turtă si alte minunății,
Până-ntr-o zi când s-a oprit în a găti
Și a plecat la Cer..să ia masa cu sfinții!
Cu gândul la ea...mama!
Spre cer noi am trimis mesaj
Cu destinație pe Domnul Sfânt,
Unde s-a dus și mama noastră
Când s-a-nălțat de pe pământ
Sperăm că n-am greșit adresa
Și un mic semn noi să primim,
Până atunci cu toții ne rugăm
Și numele ei sfânt îl pomenim
Gândul ne duce departe-n timp
Spre clipe minunate și amintiri,
Ochii de lacrimi ni-s inundați
Și ne-nțelegem doar din priviri
Mereu ne strângem pe-acasă
De mama nu suntem așteptați,
Tristețea este în casa noastră
Și-a dispărut mirosul de cârnați
Cândva, erau bucate peste tot
Cu care mama fericită ne servea,
Și să rămână întotdeauna calde
Cu grijă, cu un ștergar le-acoperea
Acum mai toate nu-s la locul lor
Prin curte, beci și-a ei cămară,
De-avem nevoie de ceva ni-i greu
Iar viața fără ea a devenit povară
Abia acum realizăm ce este mama
Și cât de mult ea astăzi ne lipsește,
Iar pe moment avem o mică teamă
Să nu o supărăm, când ea de Sus..la noi privește!
Mama
Ești cerul meu senin, albastru,
Lumina zilei când e ceasul aspru,
Ești cântecul ce-mi știe dorul,
Și brațul care alină norul.
Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,
Din nopți tăcute, fără compromisuri,
Ai fost povață, stea și drum,
În lumea asta plină de parfum.
Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,
Când sufletu-mi plângea arzând,
Din ochii tăi, un rai curgea,
Și-n fiecare clipă, mă învăța.
Ești muntele ce nu se clatină,
O inimă ce bate în taină,
Un înger fără aripi, dar viu,
În tot ce sunt, tu ești, nu știu.
Mama, tu ești nemărginire,
Un dor ce arde-n amintire,
Și chiar de trec prin vremuri grele,
Te port în suflet, printre stele.
Other poems by the author
MURMUR DE TEI
Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…
Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :
,, Nu voi mormânt bogat,,
,, Cântare și flamuri
……………………………..
Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea
Deasupra-mi crengi de tei
Să - și scuture floarea…,,
La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…
,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:
- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!
O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:
,, Pătrunză talanga
Al serii rece cânt
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga…,,
15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.
ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.
DOAMNE PRIMEȘTE PLANETA PĂMÂNT
Doamne primește planeta și nu ne părăsi…
Îmi este frică de ziua ce o trăiesc
Îmi este frică de ziua de mâine
Am un rest din frica ce zilnic o primesc
Și - un sold pentru ziua ce nu știu când vine.
Doamne privește planeta și nu ne părăsi…
Pe un colț de cer, cândva un cer senin
Cohorte de nori în ură se adună
Liniștea păcii-i răvășită de furtuni,
Șenile de tanc vrea totul să răpună.
Doamne izbăvește planeta și nu o părăsi
Îmi este frică chiar și-n ziua aceasta
Să nu fim striviți de zidul nopții
Și peste noi să nu s - arunce năpasta,
O plămădeală a urii și-a demenții.
Doamne, primește-o, privește-o, izbăvește-o…
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.
ÎNTREBĂRI- RĂSPUNSURI (din frânturi de gânduri)
- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
MURMUR DE TEI
Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…
Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :
,, Nu voi mormânt bogat,,
,, Cântare și flamuri
……………………………..
Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea
Deasupra-mi crengi de tei
Să - și scuture floarea…,,
La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…
,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:
- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!
O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:
,, Pătrunză talanga
Al serii rece cânt
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga…,,
15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.
ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.
DOAMNE PRIMEȘTE PLANETA PĂMÂNT
Doamne primește planeta și nu ne părăsi…
Îmi este frică de ziua ce o trăiesc
Îmi este frică de ziua de mâine
Am un rest din frica ce zilnic o primesc
Și - un sold pentru ziua ce nu știu când vine.
Doamne privește planeta și nu ne părăsi…
Pe un colț de cer, cândva un cer senin
Cohorte de nori în ură se adună
Liniștea păcii-i răvășită de furtuni,
Șenile de tanc vrea totul să răpună.
Doamne izbăvește planeta și nu o părăsi
Îmi este frică chiar și-n ziua aceasta
Să nu fim striviți de zidul nopții
Și peste noi să nu s - arunce năpasta,
O plămădeală a urii și-a demenții.
Doamne, primește-o, privește-o, izbăvește-o…
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.
ÎNTREBĂRI- RĂSPUNSURI (din frânturi de gânduri)
- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
Cornelia Buzatu