CENUȘA SERII

În umbra deasă a gândului ce tace,

S-a stins și ultima fărâmă de noroc,

Pământul rece, fără pic de pace,

E doar un rug uscat, lipsit de foc.

Cerneala nopții curge prin artere,

Sufocă dorul care-a obosit,

Iar timpul, mut, în grele emisfere,

Măsoară doar ce n-a mai înflorit.

Suntem ecouri stinse-ntr-o fântână,

Scrisori arse de-un vânt necruțător,

Și tot ce strângem astăzi în tărână

E doar absența unui viitor.

Secundele îngheață-n ceasuri moarte,

O noapte grea mănâncă din tăceri,

Scrisorile netrimise stau deoparte,

Purtând în ele umbra de ieri.

Pe ecranul rece-al lumii virtuale,

S-a stins un zâmbet ca-n pustiu,

Rămân doar lacrimi pe poteci de jale

Și un ecou ce strigă prea târziu.

Turnăm în cupe neagra deznădejde,

Un ultim ospăț la masa de strigoi

Și dacă viața asta ne-o răpune,

O altă lume ne-o aduce înapoi.

Vin negru, rece, de formol,

Într-un potir de plumb desert

Îmi beau infernul si mă iert

Căzut în cel mai adânc gol.

O înghititură de pământ

Tăcere arsă-n gâtul sec

Sunt doar o umbră care trec,

Fără destin si fără vânt.

Atât. Un gust de fier si scrum.

Si-o liniste de mormânt... acum.

Carnea se desface-n mii de viermi

Sub vinul negru-n care dormi.

În templul gol, cu grinzi de amintire,

Se lasă praful peste tot ce-a fost,

Nu mai e loc de nicio mântuire,

lar ruga-i un cuvânt fără de rost.

Suntem pribegi pe punţi de gheață subtiri,

Sub cerul plumbuit, străini de noi,

Culegem doar a timpului rugină

Si bem absenta orelor de-apoi.

Nu bate-un vânt, nu tremurắ o frunză,

E liniștea ce-ngheaţă-n mări de jad,

lar soarele, o rană ce refuză

Să mai apună peste-al minţii iad.

Suntem doar urme lăsate pe apă

Un vis ce s-a trezit mult prea târziu,

Și fiecare clipă ne sapă

Mai adânc în acest viu pustiu.

Iunie a venit cu dinți de fier,

O vară moartă într-un colț de cer.

Lumina ei e un cuțit fierbinte,

Ce sapă-n gropi și-n vechi morminte.

Trandafirii sângerează pe alei,

Sunt verzi doar umbrele din ochii tăi.

Căldura-i grea, un giulgiu de praf,

Peste un vis distrus de-un paragraf.

Nopțile lungi aduc un frig bizar,

Secunda geme, stinsă pe altar.

Iunie e doar un zâmbet crud, mascat,

Al unui an ce s-a sinucis, treptat.

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

"Cum vă puteți aduna 

cele o mie de fragmente 

a fiecărei persoane?"

Transfigurare-

semințele țărănii 

îmbracă sufletul.

Am lăsat lumea să alerge pe lângă ferestre,

Cu tot zgomotul ei de sticlă spartă și ceasuri grăbite,

Iar eu m-am așezat în mijlocul camerei, pe o scândură veche,

Să văd ce a mai rămas din mine după atâtea zile risipite.

Nu mai vreau să sap după umbre sau să caut vină în pietre,

Să despic firul în patru doar de dragul de a sângera,

Am o oboseală caldă, de om care a lăsat armele jos, pe perete,

Și a învățat în sfârșit să accepte reflecția sa.

E o lumină atât de simplă care cade pe masă,

Un galben curat, de toamnă târzie, fără niciun blestem,

O liniște care nu mai doare, care mă primește în casă

Și-mi dă voie doar să respir, fără să mă mai tem.

Și e destul. E atâta aer proaspăt în jur,

Încât simt cum mi se desfac umerii de sub o piatră grea.

Nu mai e nevoie de niciun zbucium, de niciun zid dur,

Doar de liniștea asta... care în sfârșit e a mea.

Se lasă toamna calmă peste crengi,

În tușe de aramă și de aur,

Iar timpul cerne umbre pe poteci,

Lăsând luminii ultimul tezaur.

O ploaie fină bate în ferestre,

Dar printre nori un soare cald se-arată,

Se scrie-n codri o nouă poveste,

Cu fiecare frunză scuturată.

E o melancolie pretutindeni,

Un somn ușor ce prinde-ncet pământul,

Dar printre cețuri prinzi raze de argint,

Purtate-n zbor, cum le dictează vântul.

Și noi privim prin zările aurii,

Cum trece anul, simplu și solemn,

Păstrând o caldă pace în priviri

În fața unui timp tăcut, de lemn.

" Nu are ochi

șerpii pe care-i ținea 

îi mănâncă mâinile"

imaginea proiectată 

de propria furie 

o devorează.

S-a așezat pe timp o pânză fină

Și tot ce-a fost e astăzi doar trecut.

Privesc acum cu mintea mai senină

La tot ce am iubit și s-a pierdut.

Mă-ntrebi prin gânduri dacă mi-este bine,

Răspund zâmbind... durerea s-a redus.

S-a așezat o liniște în mine,

De când apusul nostru a apus...

Dar nostalgia încă mai strecoară,

Prin amintiri, ecouri din trecut...

Un vin rămas promis, în seară,

Ce-a fost lăsat și-acum neînceput.

Sunt bine-acum, în sinea mea,

Mi-am regăsit seninul din privire.

A fost o vreme lungă și prea grea,

Dar am tradus durerea în iubire.

Rămasă-i doar o grijă de departe,

O rugăciune-n nopțile cu greu...

Să ai o viață ca un text din carte,

Chiar dacă-n ea nu mai exist și eu.

Așa se-nchide blând, fără durere,

Capitolul din tot ce ne-a legat.

Lăsănd în urmă șoapte și tăcere

Și un parfum de timp îndepărtat.

Vorbe multe, vorbe rare,

Vorbe reci, chiar și amare

Vorbe dulci, dar mincinoase,

Vorbe pline, dar prea goale.

Cinci cuvinte puse-n rînd,

Fac contrastul de direcții:

-Trei secunde trec în gol,

-Golu-i trecere de vreme.

Am pierdut rost în neant

Urmărind un scop abstract,

Uneori să-ți fiu pe plac,

Alteori să nu fiu uitat.

Am vorbit pustiu o viață

Rareori am fost chiar eu,

M-au ținut mereu în ceață

Gânduri multe-n paralel.

Zi de zi, cu greu mă regăsesc

Într-o viață arsă de mii de nori.

Opt cuvinte se leagă-ntr-un nod

Va fi și un soare, chiar printre ploi.