Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 1 декабря 2023
Views: 385
Poems in the same category
Dulce-i somnul!
E dimineața cu soare-nșelător
Și vremea destul de răcoroasă,
Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac
Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă
Deschid fereastra cât mai larg
Să văd lumea pe ea ce poartă,
Privesc la cerul presărat cu nori
Și-mi pun veston și iau o gheată
Mă uit la orologiul din perete
Care indică ora șapte jumatate,
Spun Tatăl Nostru și mă-nchin
Cerând iertare și ceva sănătate
În grabă mare servesc micul dejun
Și strig către soție să se trezească,
Beau rapid o ceașcă mică de cafea
Și nu uit să-i spun să se grăbească
Cobor pe scări și îmi salut vecinii
Pornesc mașina și-ncep s-aștept,
Până apare Ea, mereu cu-ntârziere
Și cu viteză spre servici mă-ndrept
De luni și până vineri și ani buni
Eu dimineața spun să se grăbească,
Dar ce să faci când dulce-i somnul
Iar de o cert, începe să zâmbească!
Coșmarul
În noaptea întunecată, într-un vis misterios,
Un coșmar m-a cuprins, plin de umbre și suspans.
Mă trezesc într-o lume stranie, nefamiliară,
Unde totul pare a fi într-o continuă schimbare.
În jurul meu se conturează forme ciudate,
Creaturi înspăimântătoare, cu ochi arzând ca flacăra.
Simt cum inima îmi bate sălbatic în piept,
Încercând să scap din acest coșmar nesfârșit.
Privesc în jur și văd un cer întunecat,
Fără stele sau lună, doar nori grei și amenințători.
Pământul tremură sub pașii mei incerți,
Simt cum frica mă cuprinde și sufletul mi se zbate.
În labirintul acesta de gânduri confuze,
Mă simt pierdut și singur într-o lume în care nu-mi găsesc refugiu.
Încerc să strig, dar sunetul se pierde în neant,
Coșmarul mă învăluie tot mai mult, fără un sfârșit garantat.
În mijlocul acestui haos, îmi amintesc că puterea e în mine,
Că pot învinge frica și să scap din această prizonieră realitate.
Îmi adun curajul și încep să lupt cu toată forța mea,
Sperând că voi găsi o cale de ieșire și eliberare.
Prin labirintul întunecat al coșmarului meu,
Merg cu hotărâre și determinare, fără a mă opri.
Cu fiecare pas pe care-l fac, lumina începe să strălucească,
Și simt cum speranța renasce în mine, dându-mi putere să rezist.
Coșmarul se estompează treptat și încep să văd lumina zorilor,
În timp ce umbrele se risipesc și dispar în zare.
Respir adânc, simțindu-mi inima calmându-se,
Coșmarul se topește ca un fum subțire.
Mă trezesc din visul întunecat și misterios,
Cu o senzație de ușurare și eliberare în suflet.
Îmi dau seama că acele temeri și neliniști,
Erau doar o proiecție a fricilor mele interioare.
Coșmarul m-a învățat că puterea mea e reală,
Că pot înfrunta orice provocare cu curaj și hotărâre.
Chiar și atunci când pare că totul e pierdut,
Speranța și determinarea pot schimba cursul destinului meu.
Melancolia unui brad înalt
În vârful muntelui, un brad înalt și trist,
Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,
Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,
Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.
Pe cerul senin, stelele strălucesc,
Dar bradul rămâne singur și neînțeles,
Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,
Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.
În nopțile lungi, el suspină adânc,
Dorindu-și companie și o rază de speranță,
Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,
Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.
Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,
Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,
Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,
Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.
Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,
Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,
Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,
Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în franceză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La leçon sur le cube
Un morceau de pierre est pris,
il sculpte avec un ciseau de sang,
brille avec l'œil d'Homère,
il est gratté de rayons
jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.
Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois
avec ta bouche, avec la bouche des autres
et surtout avec la bouche de l'infante.
Après cela, un marteau est pris
et soudain un coin du cube s'effondre.
Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :
- Quel cube parfait cela aurait été
s'il n'y avait pas eu un coin cassé !
Fără titlu
Încă te păstrez în amintiri,
Nu te încadrezi la fostele iubiri,
Pentru că încă te iubesc,
Pentru că încă te doresc.
Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață
Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,
Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,
Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.
Eu cred și sper să am dreptate,
Pentru tine renunț la propria-mi moarte
Pentru tine aș suferi o eternitate,
Numai să te am măcar o clipă aproape.
Poemul vieții
Ce ești tu viață?
Cea care ne cuprinzi pe toți
Cu frumusețea existenței tale,
Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?
Nu știi decât promisiuni de basm să faci,
Să ne săruți gingaș pe obrăjori,
Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!
S-aduci pe lângă miere și amarul,
Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!
Noi bieții muritorii tăi,
Nu știm de ce așa și nu altfel
Vorbim de soartă sau destin,
Nici încotro orfani s-o luăm...
Există rost sau scop pe astă lume,
Când orice-ai face moartea vine?
Ce rost are să viețuiești,
Când toate clipele frumoase-s vis,
Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?
Ce ești tu viață dacă treci,
Nu vrei nimic concret să-mi spui!
Și taci și faci și pleci...
Eu nu te cred doar te privesc,
Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,
Și-ți spun direct,
Minciuna cea frumoasă ești!
(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)
Other poems by the author
Așteaptă-mă...
Şi nu îmi pasă dacă plouă,
nimic din ce-am vorbit nu se amână,
voi fi prezent la ora nouă,
abia aștept ca să te ţin de mână.
Şi nu îmi pasă dacă ninge,
voi fi prezent la întâlnire,
nici chiar potopul nu mă poate învinge,
așteaptă-mă, că vin, iubire...
E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,
e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,
merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,
chiar dacă trupu-mi este o ruină.
Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,
și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,
e drumul scurt atâta timp cât plâng,
şi nimeni să mă-oprească n-are voie.
Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?
nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,
c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,
încât eu însumi lacrimă am devenit.
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Diagnostic
Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,
Şi-mi cântă toaca în urechi,
Iar sângele îmi dă în clocot,
Doar inima-mi rămâne de priveghi.
Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,
Eu zac la pat fără de vlagă,
Pe mama rog un pic să mai rămâie,
Lumini spre cer încep să mă atragă.
Prăpădul simt chiar lângă mine,
Îmi rod prescura de la căpătâi,
Blesteme să rostesc îmi vine,
Dar mă întorc la vorba cea dintâi.
Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,
Citesc prin cărţi şi prin tratate,
În timp, eu mă topesc ca ceara,
Şi zilele mi-s numărate.
Dar o habotnică bătrână de prin sat,
C-un trup firav şi mersul nefiresc,
Îi spune mamei de boala care zac,
Şi anume, infarct duhovnicesc.
Denunț
Sunt adierea prinsă în furtună,
O undă revărsată-n uragan,
Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,
Mustrând un chip de biet orfan.
Mi-e mângâierea smulgere de unghii,
Și dezmierdarea foc și pară,
În ștreang stau agățate mii de frânghii,
Pe eșafod îmi curge lacrima amară.
Mi-e viața la-ndemâna orișicui,
Chiar judele m-a aruncat afară,
Sortit să fiu un bont de cui,
Aflat între ciocan și nicovală.
Sunt Luna răzvrătită către lup,
Căci urletu-mi provoacă insomnie,
Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,
Ca să inspir poeții, să scrie poezie.
Sunt gri născut din alb și negru,
Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,
Colind în propriu-mi marș funebru,
Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.