E timpul iertării!
Ce buni prieteni am fost odată
Când mult mai tànăr eu eram,
Încredere-am avut în oameni
Trădarea pe atunci nu o știiam
Ne întâlneam pentru distracții
Găsind prilejuri pentru asta,
Ce bucurie mai aveam în suflet
Când masa o-ntindea nevasta
În jurul mesei abia-n-căpeam
Dar se găsea loc pentru fiecare,
Gustam și un pahar de băutură
După atâtea feluri de mâncare
Tot timpul era o bună dispoziție
Când împreună petreceam,
Mereu trăgeam câte-o cântare
Vecinii din somn noi îi trezeam
Țin minte că nu era supărare
Unii cu alții mereu glumeam,
Astăzi am fost noi la butoane
Mâine e rândul vostru la bairam
Și cum nimic nu ține-o veșnicie
Iar timpul ne-a mușcat din ani,
După o viață lungă de prietenie
Câțiva din ei îmi sunt dușmani
Când te gândești din ce motive
Noi spatele ni l-am întors,
Aș spune...minte n-am avut
Când ne-am certat de la un borș
................................
Cum timpul are sens doar înainte
Și niciodată nu s-a oprit minutul,
Bine ar fi să ne iertăm pân'a ne duce
Să-ne-mpăcăm și să uităm trecutul!
Poems in the same category
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Semne...
Și iarăși mi se-arată semne,
În nori și vântul ce adie,
Pădurea umblă după lemne,
Iar înțelepții seamănă prostie.
Orbecăie azi orbii pe frânghie,
Sub bocet lung de cucuvea,
Iar muții vor miraculos să știe,
Să cânte gospel și manea.
Din scârba lumii plouă cu dejecții,
Plămânu-mi șuieră ca vântul,
E toată omenirea sub injecții,
Căci virușii au invadat pământul.
Și iarăși mi se-arată semne,
Mi-e buzunarul plin cu moarte,
Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,
Pe cei smintiți și cei cu carte.
Răzvrătire
Tu lasă străinii să-ți numere paşii,
Tu lasă-i pe alții să te admire,
Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,
Stârnind la tot pasul uimire.
Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,
Dansează-n biserici și pe morminte,
Aruncă în soare apoi cu noroi,
Și fii doar copil, niciodată părinte.
Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,
Dă foc la casă și dormi în copac,
Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,
Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.
Psalmi - XVIII - Cum să iubesc nedreptatea?
Doamne, Tu care vezi toate,
Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,
spune-mi: cum să iubesc nedreptatea
când ea rupe în mine ce-i curat?
De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?
De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?
Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.
Mă învăț să tac, dar strigătul din mine
arde ca un rug aprins sub piele.
Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,
arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,
cum să văd în a Ta judecată,
un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.
Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,
ajută-mă s-o port ca pe o cruce,
nu cu bucurie mincinoasă,
ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.
Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,
ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,
și că din cenușa răului,
Tu știi să faci viață.
Început
Pe scenă iarna își așterne fulgii,
În dansul clasic și contemporan;
Se-aude-ncet ecoul rugii
De a pătrunde-n noul an
Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...
Ne scuturăm bocancii grei, murdari,
Ce ne-au purtat o lungă perioadă
Prin groaza-n care-atâți hoinari
Se zbat și se spetesc, crezând
Că totul ține de puterea omenească;
Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând
Că binele-i din dragostea dumnezeiască.
Irina Anghel, București, 2021.
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Semne...
Și iarăși mi se-arată semne,
În nori și vântul ce adie,
Pădurea umblă după lemne,
Iar înțelepții seamănă prostie.
Orbecăie azi orbii pe frânghie,
Sub bocet lung de cucuvea,
Iar muții vor miraculos să știe,
Să cânte gospel și manea.
Din scârba lumii plouă cu dejecții,
Plămânu-mi șuieră ca vântul,
E toată omenirea sub injecții,
Căci virușii au invadat pământul.
Și iarăși mi se-arată semne,
Mi-e buzunarul plin cu moarte,
Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,
Pe cei smintiți și cei cu carte.
Răzvrătire
Tu lasă străinii să-ți numere paşii,
Tu lasă-i pe alții să te admire,
Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,
Stârnind la tot pasul uimire.
Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,
Dansează-n biserici și pe morminte,
Aruncă în soare apoi cu noroi,
Și fii doar copil, niciodată părinte.
Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,
Dă foc la casă și dormi în copac,
Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,
Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.
Psalmi - XVIII - Cum să iubesc nedreptatea?
Doamne, Tu care vezi toate,
Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,
spune-mi: cum să iubesc nedreptatea
când ea rupe în mine ce-i curat?
De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?
De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?
Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.
Mă învăț să tac, dar strigătul din mine
arde ca un rug aprins sub piele.
Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,
arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,
cum să văd în a Ta judecată,
un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.
Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,
ajută-mă s-o port ca pe o cruce,
nu cu bucurie mincinoasă,
ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.
Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,
ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,
și că din cenușa răului,
Tu știi să faci viață.
Început
Pe scenă iarna își așterne fulgii,
În dansul clasic și contemporan;
Se-aude-ncet ecoul rugii
De a pătrunde-n noul an
Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...
Ne scuturăm bocancii grei, murdari,
Ce ne-au purtat o lungă perioadă
Prin groaza-n care-atâți hoinari
Se zbat și se spetesc, crezând
Că totul ține de puterea omenească;
Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând
Că binele-i din dragostea dumnezeiască.
Irina Anghel, București, 2021.
Other poems by the author
Viața-i scurtă!
Mă duc și vin de nu știu unde
Iar mintea parcă îmi e furată,
De când am citit două cuvinte
Prin care scrii ,,sunt supărată".
Nu pot să înțeleg plecarea ta
Fără să discutăm ce te-a durut,
În seara când am fost la nuntă
Și cu prieteni buni am petrecut.
Știu doar că ți-am simțit tristețea
În zilele trecute după eveniment,
Dar n-am putut cumva a înțelege
Că starea ta era un mic avertisment.
Acum încerc să-mi dau o explicație
De unde a putut veni o așa supărare,
Iar de-am greșit aș vrea să-mi spui
Și să ajungem grabnic la împăcare.
N-aș vrea să cred că poate fi gelozie
Și-ncredere nu mai există între noi,
C-atunci ne este în pericol și iubirea
Și geaba-n casă un trifoi cu patru foi.
Așa că-ți cer s-avem o întâlnire
Să discutăm în doi față în față,
Să ne-mpăcăm, uităm, iertăm
Că viața-i scurtă, ca un fir de ață!
Practica și teoria!
Vreau să mai fiu ca altădată
Când fără griji noi ne iubeam,
N-aveam nici casă și nici bani
Și cu chirie pe la bloc stăteam
Eram doi tineri absolvenți
Veniți intr-un oraș de munte,
Purtând în geantă diploma
Gata cu lumea să se-nfrunte
Dar practica n-a fost ca teoria
Și în teren a trebuit să inventăm,
Rețete și tratamente la animale
Ca în final de boli să le salvăm
Să fii un bun medic veterinar
Înseamnă pasiune și răbdare,
Că doar atunci poți să-nțelegi
Un pacient ce-ți cere vindecare
Și anii au trecut fără-ncetare
Cu împliniri, eșecuri, neajunsuri,
Profesional sunt multe întrebări
La care nu găsim încă răspunsuri
......................................
Acum am pus multe deoparte
Avem și unde sta, copii și bani,
Și zilnic rugă înălțăm la Domnul
Să ne dea sănătate si...ceva ani!
Satul care moare!
Mă-ntorc în satul meu natal,
De unde am plecat demult,
Și multe lucruri nu îmi plac,
Când oameni-i ascult
Pe uliți nu mai sunt copii,
Să bată mingea, să fure poame,
Și doar câțiva hâtri bătrâni,
Plângându-se că vor muri de foame
Pe drum mă întâlnesc cu semeni,
De vârsta mea și-mi e rușine,
Că nu mai știu să-i chem pe nume,
Timpul furând și de la ei și mine
Ajung la cimitirul mut din sat,
Unde mama se odihnește,
Mă reculeg și flori depun,
Pe care ochiul le stropește,
Trec și pe la casa părintească,
De care-mi este atât de dor,
Privesc la curtea cu verdeață,
Și-admir cerdacul cu pridvor,
Aici e locul unde m-am născut,
Și-am mers eu zi de zi la școală
Cum aș putea vreodată să o uit,
Pe mama ce striga, copile scoală
De după gard mă uit la sat,
Care nu mai arată ca-nainte,
Văd multe case cu gard stricat,
Imaginea e totul și ea nu minte
Plec din satul care moare,
Trist și plin de-amărăciune,
Mâna tatei o sărut,
Și în gând spun..rugăciune!
Sunt..fericit!
Te-aștept de-o viață...fericire
Să vii, dar încă nu s-a întâmplat,
Ba te-am cătat în lumea-ntreagă
Degeaba, nicăieri nu te-am aflat.
Simțindu-mă puțin cam abătut
Un chibzuit bătrân m-a întrebat?
La ce gândesc că tare-s supărat
Poate m-ajută din ce a adunat.
Pentru moment l-am refuzat
Și l-am rugat frumos să plece,
Spunându-i că nu la el găsesc
1Vreun leac, rana să-mi vindece.
Totuși, de mine nu s-a depărtat
Și insistent a vrut s-avem o vorbă,
La care eu cu greu am acceptat
Vociferând ..că am o mare grabă.
M-a invitat să stăm pe-o bancă
Și cu respect mie s-a prezentat,
Surprins fiind când mi-a șoptit
Sunt fericirea...și m-ai chemat.
Păi, te credeam s-arați altfel
Și nu bătrân cu tolbă-n spate,
Eu te vedeam o cosânzeană
De care-n viață să am parte.
Copile vreau ca tu să știi
Că nu-ți lipsește mai nimic,
Și nu mai zi, că ești nefericit
Când eu ți-am dat..totul..de mic.
Rapid, am sărit de pe bancă
Și rușinat un pic, am mulțumit,
Că ochii minții mi i-a deschis
Să înțeleg că sunt..un fericit!
August și Mai!
Ea s-a născut în luna lui August
Iar eu în luna Mai, numită și florar,
În timp găsindu-ne unul pe altul
Într-un frumos oraș, zis legendar.
Și eu și ea studenți în Iașul drag
Doi visători în astă lume strâmbă,
Veniți din sat către oraș la învățat
Ca mai târziu s-avem o bună slujbă.
Cum te-am zărit ceva s-a întâmplat
Și n-am mai fost deloc sigur pe mine,
Și am simțit cum inima a luat-o razna
Sărind de la 60 către 100 și mai bine.
Atunci seama mi-am dat ce se petrece
Cu corpul meu și ale mele sentimente,
Pe care nișcând nu le-am trăit 'nainte
La întâlniri cu alte fete, acum studente.
Pe gânduri n-am mai stat prea mult
Și repede timid i-am declarat iubire,
A fost puțin surprinsă de vorba mea
Și mi-a cerut un timp pentru gândire.
N-am așteptat prea mult răspunsul
Și-a doua zi am invitat-o la plimbare,
Tare fericit am fost să-mi spună..da
Iar vorba ei căzând ca binecuvântare.
De-aici până să devenim îndrăgostiți
Și mai apoi s-o rog să fie a mea soție,
A fost un timp destul de lung și greu
Pân'amândoi am spus un da..la primărie.
Frumoasă-mi este luna lui August
Dar mai frumoasă este aleasa mea,
Sărbătorim în Mai, dar și de Gustar
Și-n vals purtăm cu noi....fericirea!
Bucuria vieții!
Ce bine e că sunt copil,
În trup și chip de-adult,
Și lacrima nu mi-o rețin,
Când simt să plâng
Ce mult îmi place să vorbesc,
De dulcea mea copilărie,
De satu-n care m-am născut,
Și unde am primit un nume,
Ce mândru sunt unde-am ajuns,
Trecând prin școli și greutăți,
Și că nu m-am lăsat învins,
De cei ce ura o sădesc
Ce fericit mă simt că mă alinți,
Și permanent ești lângă mine,
Cum aș putea vreodat' să uit,
Iubirea ta...soția mea cea bună
............................
Nu sunt vreun mare menestrel
Și doar un novice,
Și nici nu-mi doresc să fiu model,
Și doar un om ce crede-n vise
...................................
Vouă mă-nclin și mulțumesc,
Că versurile scrise le citiți,
Făr' a vă ști, vă prețuiesc,
Și-n viața mea sunteți...bine veniți!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Viața-i scurtă!
Mă duc și vin de nu știu unde
Iar mintea parcă îmi e furată,
De când am citit două cuvinte
Prin care scrii ,,sunt supărată".
Nu pot să înțeleg plecarea ta
Fără să discutăm ce te-a durut,
În seara când am fost la nuntă
Și cu prieteni buni am petrecut.
Știu doar că ți-am simțit tristețea
În zilele trecute după eveniment,
Dar n-am putut cumva a înțelege
Că starea ta era un mic avertisment.
Acum încerc să-mi dau o explicație
De unde a putut veni o așa supărare,
Iar de-am greșit aș vrea să-mi spui
Și să ajungem grabnic la împăcare.
N-aș vrea să cred că poate fi gelozie
Și-ncredere nu mai există între noi,
C-atunci ne este în pericol și iubirea
Și geaba-n casă un trifoi cu patru foi.
Așa că-ți cer s-avem o întâlnire
Să discutăm în doi față în față,
Să ne-mpăcăm, uităm, iertăm
Că viața-i scurtă, ca un fir de ață!
Practica și teoria!
Vreau să mai fiu ca altădată
Când fără griji noi ne iubeam,
N-aveam nici casă și nici bani
Și cu chirie pe la bloc stăteam
Eram doi tineri absolvenți
Veniți intr-un oraș de munte,
Purtând în geantă diploma
Gata cu lumea să se-nfrunte
Dar practica n-a fost ca teoria
Și în teren a trebuit să inventăm,
Rețete și tratamente la animale
Ca în final de boli să le salvăm
Să fii un bun medic veterinar
Înseamnă pasiune și răbdare,
Că doar atunci poți să-nțelegi
Un pacient ce-ți cere vindecare
Și anii au trecut fără-ncetare
Cu împliniri, eșecuri, neajunsuri,
Profesional sunt multe întrebări
La care nu găsim încă răspunsuri
......................................
Acum am pus multe deoparte
Avem și unde sta, copii și bani,
Și zilnic rugă înălțăm la Domnul
Să ne dea sănătate si...ceva ani!
Satul care moare!
Mă-ntorc în satul meu natal,
De unde am plecat demult,
Și multe lucruri nu îmi plac,
Când oameni-i ascult
Pe uliți nu mai sunt copii,
Să bată mingea, să fure poame,
Și doar câțiva hâtri bătrâni,
Plângându-se că vor muri de foame
Pe drum mă întâlnesc cu semeni,
De vârsta mea și-mi e rușine,
Că nu mai știu să-i chem pe nume,
Timpul furând și de la ei și mine
Ajung la cimitirul mut din sat,
Unde mama se odihnește,
Mă reculeg și flori depun,
Pe care ochiul le stropește,
Trec și pe la casa părintească,
De care-mi este atât de dor,
Privesc la curtea cu verdeață,
Și-admir cerdacul cu pridvor,
Aici e locul unde m-am născut,
Și-am mers eu zi de zi la școală
Cum aș putea vreodată să o uit,
Pe mama ce striga, copile scoală
De după gard mă uit la sat,
Care nu mai arată ca-nainte,
Văd multe case cu gard stricat,
Imaginea e totul și ea nu minte
Plec din satul care moare,
Trist și plin de-amărăciune,
Mâna tatei o sărut,
Și în gând spun..rugăciune!
Sunt..fericit!
Te-aștept de-o viață...fericire
Să vii, dar încă nu s-a întâmplat,
Ba te-am cătat în lumea-ntreagă
Degeaba, nicăieri nu te-am aflat.
Simțindu-mă puțin cam abătut
Un chibzuit bătrân m-a întrebat?
La ce gândesc că tare-s supărat
Poate m-ajută din ce a adunat.
Pentru moment l-am refuzat
Și l-am rugat frumos să plece,
Spunându-i că nu la el găsesc
1Vreun leac, rana să-mi vindece.
Totuși, de mine nu s-a depărtat
Și insistent a vrut s-avem o vorbă,
La care eu cu greu am acceptat
Vociferând ..că am o mare grabă.
M-a invitat să stăm pe-o bancă
Și cu respect mie s-a prezentat,
Surprins fiind când mi-a șoptit
Sunt fericirea...și m-ai chemat.
Păi, te credeam s-arați altfel
Și nu bătrân cu tolbă-n spate,
Eu te vedeam o cosânzeană
De care-n viață să am parte.
Copile vreau ca tu să știi
Că nu-ți lipsește mai nimic,
Și nu mai zi, că ești nefericit
Când eu ți-am dat..totul..de mic.
Rapid, am sărit de pe bancă
Și rușinat un pic, am mulțumit,
Că ochii minții mi i-a deschis
Să înțeleg că sunt..un fericit!
August și Mai!
Ea s-a născut în luna lui August
Iar eu în luna Mai, numită și florar,
În timp găsindu-ne unul pe altul
Într-un frumos oraș, zis legendar.
Și eu și ea studenți în Iașul drag
Doi visători în astă lume strâmbă,
Veniți din sat către oraș la învățat
Ca mai târziu s-avem o bună slujbă.
Cum te-am zărit ceva s-a întâmplat
Și n-am mai fost deloc sigur pe mine,
Și am simțit cum inima a luat-o razna
Sărind de la 60 către 100 și mai bine.
Atunci seama mi-am dat ce se petrece
Cu corpul meu și ale mele sentimente,
Pe care nișcând nu le-am trăit 'nainte
La întâlniri cu alte fete, acum studente.
Pe gânduri n-am mai stat prea mult
Și repede timid i-am declarat iubire,
A fost puțin surprinsă de vorba mea
Și mi-a cerut un timp pentru gândire.
N-am așteptat prea mult răspunsul
Și-a doua zi am invitat-o la plimbare,
Tare fericit am fost să-mi spună..da
Iar vorba ei căzând ca binecuvântare.
De-aici până să devenim îndrăgostiți
Și mai apoi s-o rog să fie a mea soție,
A fost un timp destul de lung și greu
Pân'amândoi am spus un da..la primărie.
Frumoasă-mi este luna lui August
Dar mai frumoasă este aleasa mea,
Sărbătorim în Mai, dar și de Gustar
Și-n vals purtăm cu noi....fericirea!
Bucuria vieții!
Ce bine e că sunt copil,
În trup și chip de-adult,
Și lacrima nu mi-o rețin,
Când simt să plâng
Ce mult îmi place să vorbesc,
De dulcea mea copilărie,
De satu-n care m-am născut,
Și unde am primit un nume,
Ce mândru sunt unde-am ajuns,
Trecând prin școli și greutăți,
Și că nu m-am lăsat învins,
De cei ce ura o sădesc
Ce fericit mă simt că mă alinți,
Și permanent ești lângă mine,
Cum aș putea vreodat' să uit,
Iubirea ta...soția mea cea bună
............................
Nu sunt vreun mare menestrel
Și doar un novice,
Și nici nu-mi doresc să fiu model,
Și doar un om ce crede-n vise
...................................
Vouă mă-nclin și mulțumesc,
Că versurile scrise le citiți,
Făr' a vă ști, vă prețuiesc,
Și-n viața mea sunteți...bine veniți!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!