Автор Daniel Marius

Итого 5 публикации
Зарегистрирован 30 сентября 2023
Mi-a trebuit - 550 просмотров
Vis lucid - 573 просмотров
Amurgul nostru - 551 просмотров
Dezlegare - 538 просмотров
Suflet efemer - 589 просмотров
Случайные публикации :)
Zar
Un om mergea.
Mergea mergea,
și vede-n depărtare barul,
și curând dă cu zarul.
-Bă! Adă aci o sticlă Ursus.
-Imediat!
Se uită la unu de lângă el.
-Bă ai 20 de lei în plus?
-Da să mi dai înapoi.
Că doar Iisus a înviat.
-Ho! potoleștete nițel.
Că ți dau eu înapoi!
-Uite-ți sticla aci!
Te ajut să desfaci?
-Nu. Mersi!
-10 lei!
-Uite-i!
-Mersi.
Se uită la omul din fața lui.
-BĂ! Am învățat cum e treaba unghiului!
-Ești bine?
-200 lei! Șase dau!
-Ești sigur?
El dă cu zarul,
crezând că știe cum să arunce.
Și zarul se-nvârte,
și pică trei.
-Văleu! Uite specialistul!
Trage aer în piept și dintr-o dată zice.
-Trebe să plec acasă ca mi rău!
-Nu pleci nicaieri. Hai. 220!
Eu și celălalt!
-Hai amu! Te rog io că mi rău.
-Lasă lasă!
-Băăă!!
Se-ntoarce seara târziu și vede pe ușă o foaie.
„Chiar și de-aș merge-n ploaie,
caut unu care nu dă bani pe gunoaie”
Și stă omul și plânge.
Și-și dă seama ce-a greșit!
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.
Mă duce gândul...!
Mă duce gândul fără să-mi spună,
departe în copilăria mea din sat,
Și mă oprește lângă o poartă
zicându-mi, deschide ești așteptat.
Fac doi pași rapid pân' lângă gard
și privesc în curtea părăsită,
Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare
și casa pare a fi nelocuită.
Doar câinele mă latră dintr-o cușcă
și furios se uită către mine,
Parcă ar vrea ham, ham să spună,
nu te cunosc, pleacă străine.
Nu mai strig, privesc pe drum,
dar și pe-aici nimeni nu trece,
Treabă îmi fac scot o găleată
și sorb paharul plin cu apă rece.
Bag mâna în buzunarul hainei
și-ntrebător iau telefonul,
Îl sun pe tata și-i zic că am venit,
îmi zice da și-oprește tonul.
Trece un timp până deschide ușa
în mână cu un baston cu tijă,
Ochii îi plâng când chipu-mi vede
și-i șterge-ncet cu mare grijă.
Trage ușor zăvorul porții și vorbă
aspră aruncă înspre câine,
Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....
să știi că te-așteptam pe mâine.
Ne așezăm pe banca de la drum,
ca să-și îndrepte spatele,
Și trist îmi spune de dureri și,
c-a-ncercat..toate tratamentele.
Este seară și se lasă cu răcoare,
așa că amândoi intrăm în casă,
Stăm de vorbă și ne povestim,
dar tristețea greu ne-apasă.
Deodată, mă trezesc și gândul
mi-l întreb nedumerit,
De ce m-a dus fără de știre la
locul unde am copilărit.
Profund în judecată mi-a explicat,
că n-am mai fost demult prin sat,
Să-l văd pe tata ce-i bolnav și
să vorbesc cu mama ce-a plecat.
Deabia acum eu rușinat am înțeles,
că gândul doar a vrut să-mi spună,
Să merg la tata cât mai des, până ce
soarele și pentru el, nu urcă..să apună.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
Bună dimineaţa!
De când noaptea încet se crapă,
Şi ziua îşi prinde viaţa,
O forfotă mare se-arată …
Bună dimineaţa!
Scoate capul roşiatic,
Soarele s-alunge ceaţa,
Se trezeşte un lunatic,
Bună dimineaţa!
Trece un roi de albinuţe,
Din flori să strângă dulceaţa,
Pe ram îşi dau două vrăbiuţe,
Bună dimineaţa!
Iese în grabă o gospodină,
Merge să îşi facă piaţa,
Şi-i urează o vecină,
Bună dimineaţa!
Iese turma într-un ropot,
Să pască verdeaţa,
Doi batali îşi dau din clopot,
Bună dimineaţa!
Se ciocnesc doi slabi de fire,
Însă unul sparge gheaţa,
Şi îi zice din privire,
Bună dimineaţa!
Oricine tu vei fi,
Citeşte şi te adună,
Şi îţi urez în fiecare zi,
O dimineaţă bună.
Insomnie
Mi-e somnul rupt din vise fără vină,
Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,
Tăcerea mușcă nopțile de-acum,
Iar zorii par o rană clandestină.
Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,
În care somnul să mă ia pribeag,
Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,
Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.
Târziu mă poartă noaptea către mine,
Dar somnul nu mă prinde nicidecum,
Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,
O umbră prinsă-n orele străine.
Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,
Căci somnul nu-i decât un duh străin,
Și-n trupul meu de gheață și venin,
Am hotărât să nu mai am odihnă.
La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,
Voi merge fără drum, pe-acolo unde,
E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,
Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.
Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,
Voi merge obosit, cât mai departe,
Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,
Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.
Zar
Un om mergea.
Mergea mergea,
și vede-n depărtare barul,
și curând dă cu zarul.
-Bă! Adă aci o sticlă Ursus.
-Imediat!
Se uită la unu de lângă el.
-Bă ai 20 de lei în plus?
-Da să mi dai înapoi.
Că doar Iisus a înviat.
-Ho! potoleștete nițel.
Că ți dau eu înapoi!
-Uite-ți sticla aci!
Te ajut să desfaci?
-Nu. Mersi!
-10 lei!
-Uite-i!
-Mersi.
Se uită la omul din fața lui.
-BĂ! Am învățat cum e treaba unghiului!
-Ești bine?
-200 lei! Șase dau!
-Ești sigur?
El dă cu zarul,
crezând că știe cum să arunce.
Și zarul se-nvârte,
și pică trei.
-Văleu! Uite specialistul!
Trage aer în piept și dintr-o dată zice.
-Trebe să plec acasă ca mi rău!
-Nu pleci nicaieri. Hai. 220!
Eu și celălalt!
-Hai amu! Te rog io că mi rău.
-Lasă lasă!
-Băăă!!
Se-ntoarce seara târziu și vede pe ușă o foaie.
„Chiar și de-aș merge-n ploaie,
caut unu care nu dă bani pe gunoaie”
Și stă omul și plânge.
Și-și dă seama ce-a greșit!
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.
Mă duce gândul...!
Mă duce gândul fără să-mi spună,
departe în copilăria mea din sat,
Și mă oprește lângă o poartă
zicându-mi, deschide ești așteptat.
Fac doi pași rapid pân' lângă gard
și privesc în curtea părăsită,
Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare
și casa pare a fi nelocuită.
Doar câinele mă latră dintr-o cușcă
și furios se uită către mine,
Parcă ar vrea ham, ham să spună,
nu te cunosc, pleacă străine.
Nu mai strig, privesc pe drum,
dar și pe-aici nimeni nu trece,
Treabă îmi fac scot o găleată
și sorb paharul plin cu apă rece.
Bag mâna în buzunarul hainei
și-ntrebător iau telefonul,
Îl sun pe tata și-i zic că am venit,
îmi zice da și-oprește tonul.
Trece un timp până deschide ușa
în mână cu un baston cu tijă,
Ochii îi plâng când chipu-mi vede
și-i șterge-ncet cu mare grijă.
Trage ușor zăvorul porții și vorbă
aspră aruncă înspre câine,
Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....
să știi că te-așteptam pe mâine.
Ne așezăm pe banca de la drum,
ca să-și îndrepte spatele,
Și trist îmi spune de dureri și,
c-a-ncercat..toate tratamentele.
Este seară și se lasă cu răcoare,
așa că amândoi intrăm în casă,
Stăm de vorbă și ne povestim,
dar tristețea greu ne-apasă.
Deodată, mă trezesc și gândul
mi-l întreb nedumerit,
De ce m-a dus fără de știre la
locul unde am copilărit.
Profund în judecată mi-a explicat,
că n-am mai fost demult prin sat,
Să-l văd pe tata ce-i bolnav și
să vorbesc cu mama ce-a plecat.
Deabia acum eu rușinat am înțeles,
că gândul doar a vrut să-mi spună,
Să merg la tata cât mai des, până ce
soarele și pentru el, nu urcă..să apună.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
Bună dimineaţa!
De când noaptea încet se crapă,
Şi ziua îşi prinde viaţa,
O forfotă mare se-arată …
Bună dimineaţa!
Scoate capul roşiatic,
Soarele s-alunge ceaţa,
Se trezeşte un lunatic,
Bună dimineaţa!
Trece un roi de albinuţe,
Din flori să strângă dulceaţa,
Pe ram îşi dau două vrăbiuţe,
Bună dimineaţa!
Iese în grabă o gospodină,
Merge să îşi facă piaţa,
Şi-i urează o vecină,
Bună dimineaţa!
Iese turma într-un ropot,
Să pască verdeaţa,
Doi batali îşi dau din clopot,
Bună dimineaţa!
Se ciocnesc doi slabi de fire,
Însă unul sparge gheaţa,
Şi îi zice din privire,
Bună dimineaţa!
Oricine tu vei fi,
Citeşte şi te adună,
Şi îţi urez în fiecare zi,
O dimineaţă bună.
Insomnie
Mi-e somnul rupt din vise fără vină,
Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,
Tăcerea mușcă nopțile de-acum,
Iar zorii par o rană clandestină.
Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,
În care somnul să mă ia pribeag,
Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,
Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.
Târziu mă poartă noaptea către mine,
Dar somnul nu mă prinde nicidecum,
Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,
O umbră prinsă-n orele străine.
Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,
Căci somnul nu-i decât un duh străin,
Și-n trupul meu de gheață și venin,
Am hotărât să nu mai am odihnă.
La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,
Voi merge fără drum, pe-acolo unde,
E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,
Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.
Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,
Voi merge obosit, cât mai departe,
Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,
Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.