Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: ANONIM
#poezie #despărțire #ea
Дата публикации: 8 апреля
Просмотры: 49
Стихи из этой категории
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
Toast funebru
Șarmant, cu ochii blânzi, căprui
Părul negru... puțin ondulat
C-un vin m-a invitat in viața lui
Bărbat frumos...foarte galant!
Era un Martie rece, vântos
Cu cerul mai mult noros,
O lună ce rămâne să-mi amintească
De-a sa creație dumnezeiasca...
El m-a dorit, m-a vrut și m-a avut,
O vară l-am tot așteptat cu dor
Ii eram dragă...cum as fi știut,
Că-n toamnă, ne-om pierde ușor...
Și ne-am pierdut in miez de toamnă,
Când copacii isi dezgolesc a lor ram
Când vinul ii fierbea în butoaie
Si soarele-ncălzea din ce în ce mai rar...
L-am petrecut cu ai mei căprui
C-un suflet plin de-amărăciune
Pe cel ce mi-a dăruit din pasiunea lui
Cu riscul de-ai duce dorul pe vecie...
Ochi-mi frumoși azi mi-s orbiți
Uscați și tulburi de-un dor divin
Reci...și-s mai mereu împietriți
Când privesc că-i gol, paharul de vin.
Nu pot să uit, de-aș vrea n-aș putea,
Lipsa lui insistă la vin mortuar
Cu promisiuni uitate îmbăt durerea
Țin toast funebru cu poezie-n pahar.
Cosmos.
El o sună ca disperatul
Dar apelurile sunt respinse,
Regina a părăsit regatul
Acum planurile regelui sunt compromise..
El caută răspunsuri
La câteva sute de întrebări,
Inima lui plină de neajunsuri
Nu suportă a reginei plecări.....
O caută zi și noapte
Până și pe cele mai înguste cărări,
O caută printre strigăte și șoapte
O caută printre sentimente și diferite stări,
O caută printre galaxii și constelații,
Întoarce stelele și planetele pe dos,
O caută printre zvonuri și conspirații
Bate toate drumurile în sus și-n jos,
Uneori o zărește din depărtare,
Dar se face nevăzută la loc,
Inima i-se umple de disperare,
Și întregului cosmos ar da foc,
Ar spulbera planetă după planetă,
Ar stinge stea după stea,
Ar redirecționa fiecare cometă
Doar ca să se apropie de orbita ta,
Două corpuri astrale,
Fizice sau doar imaginere,
Suflete sau simple obiecte,
Perfecte sau pline de defecte,
În povestea mea suntem așa cum îmi imaginez eu........ fiecare defect poate să devină o calitate, fiecare cuvânt poate să spună o întreagă poveste, dar niciodată eu nu pot să te găsesc pe tine.
Cu inima grea
Uită-mă, te implor cu mintea naiv și umil Uită, și oricâte ai știi,uită-n zadar, dar măcar uită-mi amintirea, desi este dificil Oricum vei uita sau poate c-ai făcut-o deja Dar nu e ca și cum știai cât de mult inima mea te adora Colindă-ți străzile, ba chiar te rog și pleacă-ți urechile peste tot, sa mi auzi numele, dar sa știi ca nu îți mai aparțin Sa-mi recitești în gând obsesiv literele ca pe un bilet de noroc și sa îți pice fața că pare doar un număr obișnuit, dar greu de câștigat cu adevărat Căci bărbia ți s-a lăsat lată la pământ când ai observat ca avea același nume, aceasi culoare de par și multe altele comune, dar în niciuna nu mă regăseai precum un încărcător defect, ai stricat o priza functionabilă Și ai vrut sa cumperi una nouă, dar ai rămas doar cu amăgirea de necombatibilitate, și iubirea nu-i doar o factură cu plată
Pe cont propriu
Privesc in gol, in departare
Imaginea vietii tale
Gandesc oare ce-ti doresti?
Cand tu nimic nu povestesti
De ce trebuie sa ghicesc?
Ce-nseamna restul vietii mele
Cu tine nu mai pot porni
Spre drumul vietii, inimii.
Comune nu ni-s mintile
Nici gandurile, sufletele
Fiecare cate-o alta cale
Stergandu-se cu un burete
Scopul vietii, pe-ndelete.
Nu vrem nimic, nu ne dorim
Noi nu gandim, noi nu iubim
De ce oare atunci traim?
Sa strangem, sa agonisim?
Sau sa desfacem aripi
Sus in zbor spre cer, departe
Sa privim intinderi ce apar
In fata sufletului de clestar
Si cand anii vor fi trecuti
Cand parul alb ma va incununa,
Ochii obositi de a lupta,
Se vor inchide pentru pururea.
Si nicicand nu voi pricepe,
De ce aceste trepte
Lasa-te pe carare
Sa le strabata orisicare,
Nu toti sunt facuti sa mearga
Agale pe-acest drum
Putere, asta e nevoie
Ca sa treci peste furtuni!
Plopul de ieri
A fost cândva, departe
Un plop însetat de apa
Dar cine știa ca aceea apa
Se va evapora odată.
Putini înțeleg versetul
Cu inima strașnic lucida
Si vor rămâne numai decât
Versuri-n gri pe alb zvarlite.
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
Toast funebru
Șarmant, cu ochii blânzi, căprui
Părul negru... puțin ondulat
C-un vin m-a invitat in viața lui
Bărbat frumos...foarte galant!
Era un Martie rece, vântos
Cu cerul mai mult noros,
O lună ce rămâne să-mi amintească
De-a sa creație dumnezeiasca...
El m-a dorit, m-a vrut și m-a avut,
O vară l-am tot așteptat cu dor
Ii eram dragă...cum as fi știut,
Că-n toamnă, ne-om pierde ușor...
Și ne-am pierdut in miez de toamnă,
Când copacii isi dezgolesc a lor ram
Când vinul ii fierbea în butoaie
Si soarele-ncălzea din ce în ce mai rar...
L-am petrecut cu ai mei căprui
C-un suflet plin de-amărăciune
Pe cel ce mi-a dăruit din pasiunea lui
Cu riscul de-ai duce dorul pe vecie...
Ochi-mi frumoși azi mi-s orbiți
Uscați și tulburi de-un dor divin
Reci...și-s mai mereu împietriți
Când privesc că-i gol, paharul de vin.
Nu pot să uit, de-aș vrea n-aș putea,
Lipsa lui insistă la vin mortuar
Cu promisiuni uitate îmbăt durerea
Țin toast funebru cu poezie-n pahar.
Cosmos.
El o sună ca disperatul
Dar apelurile sunt respinse,
Regina a părăsit regatul
Acum planurile regelui sunt compromise..
El caută răspunsuri
La câteva sute de întrebări,
Inima lui plină de neajunsuri
Nu suportă a reginei plecări.....
O caută zi și noapte
Până și pe cele mai înguste cărări,
O caută printre strigăte și șoapte
O caută printre sentimente și diferite stări,
O caută printre galaxii și constelații,
Întoarce stelele și planetele pe dos,
O caută printre zvonuri și conspirații
Bate toate drumurile în sus și-n jos,
Uneori o zărește din depărtare,
Dar se face nevăzută la loc,
Inima i-se umple de disperare,
Și întregului cosmos ar da foc,
Ar spulbera planetă după planetă,
Ar stinge stea după stea,
Ar redirecționa fiecare cometă
Doar ca să se apropie de orbita ta,
Două corpuri astrale,
Fizice sau doar imaginere,
Suflete sau simple obiecte,
Perfecte sau pline de defecte,
În povestea mea suntem așa cum îmi imaginez eu........ fiecare defect poate să devină o calitate, fiecare cuvânt poate să spună o întreagă poveste, dar niciodată eu nu pot să te găsesc pe tine.
Cu inima grea
Uită-mă, te implor cu mintea naiv și umil Uită, și oricâte ai știi,uită-n zadar, dar măcar uită-mi amintirea, desi este dificil Oricum vei uita sau poate c-ai făcut-o deja Dar nu e ca și cum știai cât de mult inima mea te adora Colindă-ți străzile, ba chiar te rog și pleacă-ți urechile peste tot, sa mi auzi numele, dar sa știi ca nu îți mai aparțin Sa-mi recitești în gând obsesiv literele ca pe un bilet de noroc și sa îți pice fața că pare doar un număr obișnuit, dar greu de câștigat cu adevărat Căci bărbia ți s-a lăsat lată la pământ când ai observat ca avea același nume, aceasi culoare de par și multe altele comune, dar în niciuna nu mă regăseai precum un încărcător defect, ai stricat o priza functionabilă Și ai vrut sa cumperi una nouă, dar ai rămas doar cu amăgirea de necombatibilitate, și iubirea nu-i doar o factură cu plată
Pe cont propriu
Privesc in gol, in departare
Imaginea vietii tale
Gandesc oare ce-ti doresti?
Cand tu nimic nu povestesti
De ce trebuie sa ghicesc?
Ce-nseamna restul vietii mele
Cu tine nu mai pot porni
Spre drumul vietii, inimii.
Comune nu ni-s mintile
Nici gandurile, sufletele
Fiecare cate-o alta cale
Stergandu-se cu un burete
Scopul vietii, pe-ndelete.
Nu vrem nimic, nu ne dorim
Noi nu gandim, noi nu iubim
De ce oare atunci traim?
Sa strangem, sa agonisim?
Sau sa desfacem aripi
Sus in zbor spre cer, departe
Sa privim intinderi ce apar
In fata sufletului de clestar
Si cand anii vor fi trecuti
Cand parul alb ma va incununa,
Ochii obositi de a lupta,
Se vor inchide pentru pururea.
Si nicicand nu voi pricepe,
De ce aceste trepte
Lasa-te pe carare
Sa le strabata orisicare,
Nu toti sunt facuti sa mearga
Agale pe-acest drum
Putere, asta e nevoie
Ca sa treci peste furtuni!
Plopul de ieri
A fost cândva, departe
Un plop însetat de apa
Dar cine știa ca aceea apa
Se va evapora odată.
Putini înțeleg versetul
Cu inima strașnic lucida
Si vor rămâne numai decât
Versuri-n gri pe alb zvarlite.
Другие стихотворения автора
Ea, nu eu
Oare tanjesc asa mult după iubirea încât sa nu am somn?
De ce ma supar când nu răspunzi la telefon?
Cred în iubire chiar dacă-n ea m am rătăcit
Aștept sa mi vina bucuria, sa rad la nesfârșit
Tânjesc după o alinare
O iubire ce-mi poate deschide ochii
Dar nu sunt deloc tare
Asa ca ma las în voia sortii
Aștept, dar pare ca-i departe
Destinul e scris într o carte
Și de ar fi sa mor fără-o pagina sa citesc
As vrea măcar în ochii tai sa ma rătăcesc
Sa găsesc cărarea spre inima ta
Sa bat ușor, și sa ma lași sa intru-n ea
Dar se pare ca aceasta casa mai e locuita
De o fata ce-ti lasa privirea umbrita
E închisa intr-o camera frumoasa
Amenajata chiar de mana voastră
Însă de la atâta amar și suspin
Casa s a cutremurat puțin
As putea s-o reconstruiesc
Dar trebuie sa ma lasi sa întru
Pe ea în camera sa n-o găsesc
Ar distruge ce am muncit eu înăuntru
Ți distrus munca ta de ani
Ai cladit-o cu manuta ta
Și n-a fost investiție în bani
Ai Invest doar cu iubirea
Lasă ma sa îți arat cum arata fericirea
As vrea sa ți vad zâmbind privirea
Și sa razi cu mine mai mult decât cu ea
Sa te fac sa zâmbești cum ea trebuia
Dar ți e greu sa crezi ca nu te iubeste
Inima ta doar pe ea o dorește
Și-o ți strâns în palmele tale
De frica sa nu-ți lase o rana mare
Iar eu sunt doar o frimitura lăsată pe masa
Ea e pâinea ce costa la baza
Dar naiva cred ca te voi avea
Dar știu ca asta-i doar în mintea mea
Sunt doar un pansament ce-apasă pe rana
Dar ea a avut cuțitul de te-a injugiat
Te comporți de parca-as fi vreo fana
Dar nu e vina mea pentru ce s a întâmplat
Încă n ai realizat,
ești asa perfect încât mă doare
Căci oricât as încerca
Nu vezi în mine nici umpic din ce ea are.
O iubire complicată
Cât îmi e de greu,știu doar eu.
Viața mea își pierde strălucirea dacă nu te am lângă mine.
Nepăsarea este de ajuns...cu greu am spus,
Sunt prea supărată,singură am fost lăsată,
Cu inima îndurerată.
Am luptat din greu pentru iubirea ta,
Nu pot să accept,nu pot să te mai iert!
M-am luptat,dar în zadar,
Timpul trece tot mai greu,dacă te iert numai sunt eu.
Am acceptat,am plâns prea mult,
Fericită nu mai vrut.
de Maria Melania
Două vieți. Sfârșit feeric.
Lună nu-i și noaptea-i chioară,
Soare nu-i și ziua-i seară,
Pe zile veșnic-ntuneric
Două vieți. Sfârșit feeric.
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Și viața are tot ce vrei!
E zi de vară, iarba-i verde.
O singură viață. N-ai ce pierde!
Într-o zi senină cu apus,
De vechi fețe în viitor dus,
Petreceam viața de-un sihastru
Și nu știam. Pe cer albastru!
Atunci ambii priveam în zare.
Fericit așa că acu doare
Te i-au de mâina prima oară,
Lună nu-i și noaptea-i chioră.
În virtualitatea seninului
Trăind ispite pentru viitor,
Pierdut în dulceața măslinului
Uitase-m că EU pe MINE-s autor.
Scriam atunci străine poezii,
Uitând cu tot de ale sale hârtii
Și iată-s de unu singur afară.
Soare nu-i, și ziua-i seară.
Răsărit. E cald afară,
Citești balada-mi prima oară
Te copleșești. Îi miazăzi.
O recitești și iar revii.
Apus. Afară se răcește.
Nimenea balada-mi n-o citește.
E frig. Așa de stratosferic!
Pe zile veșnic-ntuneric.
Noapte. Iarna. Frig și ger.
Trag cald de-o speranță din cer...
Tăcerea are volum. Și-i tare!
Îngheț. Eu îngheț! Mă doare…
Nepăsarea are fața de Prometeu,
Ridicat în picioare-răsuflu greu.
Răsună un gând exoteric:
Două vieți. Sfârșit feeric.
Și scrisu-mi învie parcă din morți,
Balada cuprinde luminatele nopți,
Nu am nevoie de soare, de luna,
Flacăra vieții lumina-mi asuma.
Hipernării sfârșit! Scris de condei!
Tind spre valori mai nalte,
Decât al mulțimii de fără de carte:
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Odreslele vieții de soare-n zi
Cresc, luminând întunecatul.
Lumea cu alți ochi începe a încălzi
Și crește-n zare întruchipatul.
Când ai vis și ești gata să arzi,
Când nu ai nici leacă timp palavrei,
Delpinești rândul de ifosarzi
Și viața are tot ce vrei!
Ființa, chear și virtuală, de sihastru
Naște-n mine lumini noi.
Cunoștințele ca cer albastru
Se văd cu greu de după nori.
Și-i soare tare-n miazăzi,
Și am lipit la loc destule șferde,
Și dacă-n iarnă țineam ca oi muri,
E zi de vară, iarba-i verde.
Cu cât mai mult iubim o fată,
Cu atât mai nițel îi plăcem ei.
Eu am iubit, nu doar odată
Și vorbele clasicului-s la temei,
Și ca-n vis aș repeta-o iarăși,
Dar un gând deja mă prea dizmierde:
Iubirea pură e de sine însăși
O singură viață. N-ai ce pierde!
O singură viață. N-ai ce pierde!
E zi de vară, iarba-i verde
Și viața are tot ce vrei!
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Două vieți. Sfârșit feeric.
Pe zile veșnic-ntuneric
Soare nu-i și ziua-i seară,
Lună nu-i și noaptea-i chioră.
Jurnal pierdut
Se-aud fantomele plângând
Si ei cum rand , tăind, țipând
Iar eu cu sângele mă lupt
Și cu durerea lor în gând .
Și-i simt cum parca ei suspin
Când mii de membre eu străpung
Înspre tăiat și pierzaciuni ,
Și parcă tot mai tare plâng.
Acolo ,ei vor fi mereu ,
Cu alte mii și mii de mii
Ce vin țipând la Prometeu ,
Dar nu-i aud decât doar eu.
Puterea de a iubi.
Mi-am ridicat încet a mi-a privire
Și mi-am gasit puterea să zâmbesc
M-am înecat în lacrimi dar ti-am purtat iubire
Și brusc mi-ai spus direct să mă opresc.
Chiar de e zbucium între noi
Și pare ca n-a fost nimic.
M-am regasit de mii de ori.
Și risc de nu mai pierd nimic.
Eu n-am putut să mă desprind de tine.
Chiar de era atata de firesc
Plecând am rupt tot ceam iubit în tine.
Acum sunt fericită,multumesc.
Ea, nu eu
Oare tanjesc asa mult după iubirea încât sa nu am somn?
De ce ma supar când nu răspunzi la telefon?
Cred în iubire chiar dacă-n ea m am rătăcit
Aștept sa mi vina bucuria, sa rad la nesfârșit
Tânjesc după o alinare
O iubire ce-mi poate deschide ochii
Dar nu sunt deloc tare
Asa ca ma las în voia sortii
Aștept, dar pare ca-i departe
Destinul e scris într o carte
Și de ar fi sa mor fără-o pagina sa citesc
As vrea măcar în ochii tai sa ma rătăcesc
Sa găsesc cărarea spre inima ta
Sa bat ușor, și sa ma lași sa intru-n ea
Dar se pare ca aceasta casa mai e locuita
De o fata ce-ti lasa privirea umbrita
E închisa intr-o camera frumoasa
Amenajata chiar de mana voastră
Însă de la atâta amar și suspin
Casa s a cutremurat puțin
As putea s-o reconstruiesc
Dar trebuie sa ma lasi sa întru
Pe ea în camera sa n-o găsesc
Ar distruge ce am muncit eu înăuntru
Ți distrus munca ta de ani
Ai cladit-o cu manuta ta
Și n-a fost investiție în bani
Ai Invest doar cu iubirea
Lasă ma sa îți arat cum arata fericirea
As vrea sa ți vad zâmbind privirea
Și sa razi cu mine mai mult decât cu ea
Sa te fac sa zâmbești cum ea trebuia
Dar ți e greu sa crezi ca nu te iubeste
Inima ta doar pe ea o dorește
Și-o ți strâns în palmele tale
De frica sa nu-ți lase o rana mare
Iar eu sunt doar o frimitura lăsată pe masa
Ea e pâinea ce costa la baza
Dar naiva cred ca te voi avea
Dar știu ca asta-i doar în mintea mea
Sunt doar un pansament ce-apasă pe rana
Dar ea a avut cuțitul de te-a injugiat
Te comporți de parca-as fi vreo fana
Dar nu e vina mea pentru ce s a întâmplat
Încă n ai realizat,
ești asa perfect încât mă doare
Căci oricât as încerca
Nu vezi în mine nici umpic din ce ea are.
O iubire complicată
Cât îmi e de greu,știu doar eu.
Viața mea își pierde strălucirea dacă nu te am lângă mine.
Nepăsarea este de ajuns...cu greu am spus,
Sunt prea supărată,singură am fost lăsată,
Cu inima îndurerată.
Am luptat din greu pentru iubirea ta,
Nu pot să accept,nu pot să te mai iert!
M-am luptat,dar în zadar,
Timpul trece tot mai greu,dacă te iert numai sunt eu.
Am acceptat,am plâns prea mult,
Fericită nu mai vrut.
de Maria Melania
Două vieți. Sfârșit feeric.
Lună nu-i și noaptea-i chioară,
Soare nu-i și ziua-i seară,
Pe zile veșnic-ntuneric
Două vieți. Sfârșit feeric.
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Și viața are tot ce vrei!
E zi de vară, iarba-i verde.
O singură viață. N-ai ce pierde!
Într-o zi senină cu apus,
De vechi fețe în viitor dus,
Petreceam viața de-un sihastru
Și nu știam. Pe cer albastru!
Atunci ambii priveam în zare.
Fericit așa că acu doare
Te i-au de mâina prima oară,
Lună nu-i și noaptea-i chioră.
În virtualitatea seninului
Trăind ispite pentru viitor,
Pierdut în dulceața măslinului
Uitase-m că EU pe MINE-s autor.
Scriam atunci străine poezii,
Uitând cu tot de ale sale hârtii
Și iată-s de unu singur afară.
Soare nu-i, și ziua-i seară.
Răsărit. E cald afară,
Citești balada-mi prima oară
Te copleșești. Îi miazăzi.
O recitești și iar revii.
Apus. Afară se răcește.
Nimenea balada-mi n-o citește.
E frig. Așa de stratosferic!
Pe zile veșnic-ntuneric.
Noapte. Iarna. Frig și ger.
Trag cald de-o speranță din cer...
Tăcerea are volum. Și-i tare!
Îngheț. Eu îngheț! Mă doare…
Nepăsarea are fața de Prometeu,
Ridicat în picioare-răsuflu greu.
Răsună un gând exoteric:
Două vieți. Sfârșit feeric.
Și scrisu-mi învie parcă din morți,
Balada cuprinde luminatele nopți,
Nu am nevoie de soare, de luna,
Flacăra vieții lumina-mi asuma.
Hipernării sfârșit! Scris de condei!
Tind spre valori mai nalte,
Decât al mulțimii de fără de carte:
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Odreslele vieții de soare-n zi
Cresc, luminând întunecatul.
Lumea cu alți ochi începe a încălzi
Și crește-n zare întruchipatul.
Când ai vis și ești gata să arzi,
Când nu ai nici leacă timp palavrei,
Delpinești rândul de ifosarzi
Și viața are tot ce vrei!
Ființa, chear și virtuală, de sihastru
Naște-n mine lumini noi.
Cunoștințele ca cer albastru
Se văd cu greu de după nori.
Și-i soare tare-n miazăzi,
Și am lipit la loc destule șferde,
Și dacă-n iarnă țineam ca oi muri,
E zi de vară, iarba-i verde.
Cu cât mai mult iubim o fată,
Cu atât mai nițel îi plăcem ei.
Eu am iubit, nu doar odată
Și vorbele clasicului-s la temei,
Și ca-n vis aș repeta-o iarăși,
Dar un gând deja mă prea dizmierde:
Iubirea pură e de sine însăși
O singură viață. N-ai ce pierde!
O singură viață. N-ai ce pierde!
E zi de vară, iarba-i verde
Și viața are tot ce vrei!
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Două vieți. Sfârșit feeric.
Pe zile veșnic-ntuneric
Soare nu-i și ziua-i seară,
Lună nu-i și noaptea-i chioră.
Jurnal pierdut
Se-aud fantomele plângând
Si ei cum rand , tăind, țipând
Iar eu cu sângele mă lupt
Și cu durerea lor în gând .
Și-i simt cum parca ei suspin
Când mii de membre eu străpung
Înspre tăiat și pierzaciuni ,
Și parcă tot mai tare plâng.
Acolo ,ei vor fi mereu ,
Cu alte mii și mii de mii
Ce vin țipând la Prometeu ,
Dar nu-i aud decât doar eu.
Puterea de a iubi.
Mi-am ridicat încet a mi-a privire
Și mi-am gasit puterea să zâmbesc
M-am înecat în lacrimi dar ti-am purtat iubire
Și brusc mi-ai spus direct să mă opresc.
Chiar de e zbucium între noi
Și pare ca n-a fost nimic.
M-am regasit de mii de ori.
Și risc de nu mai pierd nimic.
Eu n-am putut să mă desprind de tine.
Chiar de era atata de firesc
Plecând am rupt tot ceam iubit în tine.
Acum sunt fericită,multumesc.