Pomul și omul

Când iubești cred cel mai bine..

Iubește te-ntai pe tine, apoi e soția ta 

Și fiindcă este un dar, copii să-ți fie har 

Sunt pe lume oameni care..

Foarte credincioși se pare,

Că-ți sunt ție pe vecie,

Prieteni oare nu se știe ?

Cum se poartă la necaz...

Atunci îi cunoști mai bine,

Le vezi fața adevărată,

Nu-s prieteni ci dușmani 

Nu-s cum ai crezut odată,

Când ai fost trădat.. și iată...

Încă nu ma-mam învățat.

Ce-nseamna prietenia...

Mă întreb acum mereu !?

Nu se știe niciodată...

Cine-i prietenul meu.

Dumnezeu a hotărât 

Să trimită fiul sfânt.

Vestea de venirea lui,

Trimisă la maica lui,

Îngerul a înștiințat,

Numele-i prea minunat,

Acesta este ISUS,

Al tatălui cel de sus.

Să credeți în Dumnezeu,

A zis: Ăsta-i fiul meu.

Vi-lam trimis pe pământ,

Să știți cine-i Domnul sfânt.

Pentru a vă mântuii,

De rele a vă feri.

Toate păcatele rele,

Le-a luat asupra sa,

Și răspunde cu iubire,

Pentru a ne apăra.

Pentru dragostea cea mare,

Ce o are pentru noi,

A fost răstignit pe cruce,

Pentru a fi iertați azi noi .

A-nviat este cu noi,

Dar .. ne depărtăm mereu 

Ne întrebăm adesea oare..

Unde este Dumnezeu?

Nu mă întreb, avem păcate,

El ne iartă tot mereu,

S-au ne răsplătește oare ?

Cu puteri Dumnezeiești.

Sunt incendii ,sunt dezastre,

Inundații multe rele ..

Or fi de la Dumnezeu ?

Mă întreb și eu întruna ..

Nu știu Doamne, nu știu eu  .

Cu fapte sa arătat,

Domnul nostru împărat.

A făcut doar lucruri care,

Să vedem ce puteri are.

Sunt puteri Dumnezeiești,

Pentru că puterea lui,

Fiul Dumnezeului, nouă ni lea arătat,

Să credem cu-adevarat .,.

Hristos în lumina-i mare,

Arătând a lui schimbare,

Haine albe a-mbracat,

Nouă ni s-a arătat.

Iară bunul Dumnezeu,

A zis ăsta este fiul meu,

L-am trimis pe el în lume,

Să vă fie vouă bine.

Și trimite tot mereu,

Lumină-n mormântul său,

E lumina sfântă care,

O primim noi fiecare.

De ce oare ne iubește,

Domnul, bunul Dumnezeu?

Suntem din aceeași viță,

Și ar trebui mereu,

Numai dragoste să fie,

Și să ne-ndragim mereu,

Să iertăm pe fiecare,

Ca-asa zice Dumnezeu.

El e adevăratul tată,

El cu noi este mereu.

Aveam sfânta libertate...

Să alegem ce dorim.

A te depărta înseamnă,

Să rămâi orfan mereu,

Să pierzi raiul, fericirea,

Și să fi nefericit.

Niciodată nu uita,

Totdeauna te primește,

Un tată la casa sa.

Cel mai bun lucru în lume 

Este RAIUL cel dorit,

Luptate sa-ajungi acolo,

Unde vei fi fericit.

Când nimic ce faci nu-i bine,

Te gândești ce e cu tine.

Ce-i greșit de nu e bine... 

De ce ești nefericit ?

Și tot timpul ești hulit .

Cum ar fi , să fie bine....

Răul plece de la mine,

Binele ce a venit...

Să se întoarcă înzecit.

Eu la toți doresc mult bine,

Asta vreau și pentru tine.

Umbrela dacă plouă,

Ajută la ceva ..

De-i soarele puternic,

Prezentă e și ea .

De ești cumva la mare,

Și-a acolo prinde bine,

S-o ai mereu aproape,

Alăturea de tine.

Afară în parc, oriunde..

Umbrela dacă-i mare,

Și atunci e foarte bine.

E alăturea de tine.

Sora ei pălăria,

Desigur că ar vrea,

Să facă ce umbrela,

Acum ne face ea.

Când vântul se pornește,

Și se luptă cu ea,

Umbrela se închide,

Fără a ne apăra.

E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece, 
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară... 

De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic, 
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace, 
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...

Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină, 
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină. 
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă, 
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!

Zorii îmi bat în fereastră dinspre soare,

Lumina zilei se furișează prin perdele,

Deschid ușa din balcon și privesc în zare,,

Pe cerul înalt, sclipesc ultimile stele.

Un zefir rătăcit îmi suflă în păr, blînd,

Simt răcoarea dimineții ca pe un alint,

Un vapor în amonte, salută faleza gălățeană,

Veselă, verde, pietonală, gătită ca o fetișcană.

Pe bănci, apar cei ce nu au vise, nici somn,

Termosul, păstrează cafeaua fierbinte,

O servește cu drag unei doamne, sau unui domn.

Și-și imaginează că-i la mare sau la munte.

Natura, cu tot ce ține in brațe se trezește,

În ceață se zăresc niște umbre, sunt munți,

Orașul de la Dunăre, prinde viață, trăiește,

Un barcagiu trece apele mari, dar cuminți.

Ziua întră în drepturile ei firești,

Chipurile trezite din somn, sunt la ferești,

Avem soare, cer senin, pădure și apă în aval

Și oameni ce-și beau cafeaua dimineața pe mal ! 

încă un vis lăsat

printre crinii imperiali

când mă voi trezi

știu unde este

poetului persan Hafez

versuri-scântei din nestinsul foc

al iubirii de oameni,

se revarsă pe maluri.

singur, în întuneric,

poetul Hafez

luminează cu ființa sa,

adâncul fântinilor.

“cuvintele-s miere și foc,

îmbrățișează lumea

ca vița zidul vechi -

din tăcerea amară,

o strălucire

nu arde,

ci cheamă.”

Copacu'-n veci nu pleacă,

Rămâne-n locu'-n care

A început să meargă

Ţinându-se de soare.

Nicicând nu-şi părăseşte

Ţărâna lui natală

Şi un pas nu se clinteşte

Decât pe verticală.

Cu drumul nu se-nvaţă,

Să plece-n alte lumi,

Statornic e, pe viaţă,

Din tată-n fiu, pe culmi.

Şi o clipă nu se plânge

C-a fost legat de loc,

Chiar dacă poartă-n sânge

Destin de lemn de foc.

A ieșit Luna să joace

pitulușul prin pădure

și aprinde licuricii

de pe zmeure și pe mure

și de-atâta noapte caldă,

păsări mici, clevetitoare,

jură c-au văzut prin ierburi

niște stele căzătoare…

Nici copiii nu se-ndură

să se ducă la culcare,

vor să prindă-n seara asta

licuriciul cel mai mare.

Ies părinții să-i adune

pe la case și din noapte

îi cheamă copilăria

și pe ei, cu mure coapte…