Auriu

    Ciudate reptile, inerte,
    ca liniile groase, 
    târăsc pe cerul încins, 
    vântul ce-nclină copacii, 
    tăcerea trosneşte în noapte, 
    în zgomot teribil ca oasele sparte...
    
    Apa curge din frunze, 
    şi-agită burlanuri, 
    lumina e moartă,
    pământul slinos, 
    vrea să mă-nghită, 
    bastard ticălos...
    
    În genunchi mă târăsc, 
    cu greu, tot mai greu, 
    noroiul e ud, şi-l simt peste tot,
    îmi curge pe piele, 
    negru, cleios...
    
    Iubito cândva, ai să calci
    peste mine; când piatră voi fi...
    cu sufletul spart, tăiat în felii.
    Dar nu te opri, ci mergi mai departe,
    căci tu m-ai pierdut în gânduri deşarte,
    închis în tăcerea-mi surată, etern blestemat,
    în picioare de tine şi alţii călcat...

    Lasă-ţi gândurile greieri, 
    să-ţi colinde-n voie lanul,
    şoapta norilor să-nchine 
    într-un psalm întreg Coranul,
    marea să-şi întindă ţărmul
    de oglinzi, sclipind mărgeanul...
    muntele să-şi doarmă-n tihna 
    somnului cel veşnic,vina, 
    stepa-n orizont mocnindu-şi
    coamele de cai hinduşi...
    
    Lasă-ţi draga mea iubită, 
    râurile să-mă-nece, 
    hăurile să-mă-nghită,
    sâmbure de soare stins, 
    sub sărutul tău promis...

Nu știu... Ai încercat vreodată sentimentul când simți că totul din jurul tău pare a se nărui, lăsându-te stingher în propriul tău trup, străin de propria ta viață?

Știi, când realizezi, nu dintr-o dată, ci în timp, că lumea pe care ți-ai construit-o cu migală în truda anilor, nu mai este, sau mai degrabă este departe de ceea ce ți-ai dorit, iar năzuința ta se năruie întocmai ca un castel din cărți de joc, neanticipând hazardul care va face ca toată stăruința ta să fie în zadar...

Este un gol... întocmai ca privirile în neant ale statuilor grecești, un timp suspendat în jurul căruia te rătăcești fără rost, lipsit de substanță, alienat de orice trăire... 

Am citit acest timp. Îl știu pe dinafară... Căci l-am trăit de câte ori a trebuit să mă reconstruiesc pe mine din ruinele propriilor mele lumi, luând-o de fiecare dată de la capăt, cu o încăpățânare acerbă, căutând iar și iar, acea cheie de boltă necesară, sperând de fiecare dată că lumea mea interioară va fi cea din urmă, finală, perfectă, fără fisură.

Și, Doamne!, ce devastator este momentul fisurii și totul se prăbușește în mine, simțind aproape acea rană, tăiată direct în carnea sufletului meu, sângerând de moarte, final, fără întoarcere căutând răspunsuri la întrebări fără răspuns: de ce?, cum?, de ce eu?... Mirare care nu mai poate fi balsamul uns pe sufletul meu rănit;  răul a fost făcut, fisura este dincolo de a mai fi reparată, lărgindu-se macabru, sfâșiind lumea mea în două părți devenite incompatibile una cu alta... Un vid, o clipă suspendată în neant, în care mai văd doar funigeii amintirilor mele, pe care voi construi noua mea lume...

Nu sunt perfect. N-am fost niciodată. Am acceptat existența imperfecțiunii în lumile mele, chiar știind dinainte că dintre acestea se vor căsca tocmai fisurile care le vor distruge... Dar am căutat, cu disperare, liantul care să le repare și să le salveze, fiind conștient permanent de unicitatea lor: o altă lume nu va mai fi la fel, doar o copie străvezie a precedentei, diluare care nu-mi mai stă în putere s-o stăpânesc... 

Risipire... Inutilă... De energie, de timp, de materie. Resurse care la rândul lor se diluează, întocmai precum ochii celor în vârstă. Pupilele se dilată și se pierd în culori difuze. Lumina se pierde și ea în fibre întunecate de trăirile lumilor pierdute... Sufletul se chircește într-un colț sperând să reziste, încercând să salveze cât mai mult, conștientizând pierderile...

Nu mai am putere să adun aceste lumi... Să-mi amintesc forma lor, mirosul, gustul, atingerea lor... Sunt petalele unei flori care se ofilește și... moare... Cu fiecare fisură, cu fiecare lume, în fiecare secundă...

Iluzia... Inutilă și ea... Ca o oglindă spartă, în care imaginea este la rându-i tăiată după marginile cioburilor, repetându-se la nesfârșit, subliniindu-și mai mult imperfecțiunile care apasă și dor... ca o presiune constantă pe tâmplele lumilor... uzura sufletului care nu-și mai regăsește ecoul...

Inerție. Cumva, am pășit mai departe... Cu toate vicisitudinile și imperfecțiunile lumilor mele. Acceptând realități dureroase, construind, dărâmând și iarăși construind mai departe, până la momentul acesta în care mă scriu iarăși pe mine... Sunt tot eu, în forma mea originală și nu una dintre copiile mele. Mărturie îmi stă tocmai ADN-ul înscris cu cuvintele mele. Căci ele sunt umbrele luminii mele...

    E toamnă-n ţipat de cocor,
    Ce tipăreşte cu ecou tristul decor,
    Un puzzle scump, multicolor, 
    De frunze, răvăşite pe covor…
    
    E toamnă-nmiresmată în cicoare,
    Străluminând cărările solare,
    Ciorchini cu boabele-aurii şi rare,
    Ce zac prin vii, zvârlite la-ntâmplare... 
    
    E toamnă-n bocet stins de-amurg,
    Ca-n tragedia vreunui dramaturg,
    Ce-şi joacă propriul rol de demiurg,
    Ce taie din secunde, precis ca un chirurg... 
    
    E toamnă-n umbra frunţii mele,
    Încărunţită-n griji şi jele,
    Speriat de perspectiva iernii grele,
    Mă cuibăresc în raza stinsă-n stele…

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ... fără nici un fir de iarbă...
    ... herghelii de cai s-adapă, 
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ... că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,
    prima stea lucind pe stâncă...

    De-aş fi gând, n-aş fi furtună de cuvinte 
    Învolburat şuvoi ce sapă-n minte… 
    Cum ară apa-n labirinturi vii, 
    Şi se strecoară-n neopritele câmpii… 
    
    De-aş fi cer, n-aş fi pământ 
    Doar nor albastru, nu cuvânt… 
    Zbor frânt, de curcubeu înmiresmat 
    În stele palide înturnat…
    
    De-aş fi secundă, n-aş fi timp 
    Nemuritor şi rece, în Olimp… 
    N-ar fi Universalul, mărginit 
    Destinul meu de neclintit… 
    
    De-aş fi oprit, n-aş merge mai departe 
    N-ar fi cuvânt şi n-ar fi carte… 
    Aş sta şi-n cuget, şi-n simţire 
    Doar umbră alungită şi subţire…

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

           Anii trec, în discuțiile mele cu părinții, le tot dau 

speranțe.Deocamdată ei se descurcă încă bine cu foate. Eu 

și soțul meu chiar ne dorim să ne întoarcem în țară. Hotărârea,

am comunicat-o părinților mei. Mare bucurie pe sufletele lor.

         Eu cu soțul ne pregătim sufletește de plecare. Am pus 

casa la vânzare, avem mobilă și diverse lucruri la vânzare.

S-a creeat oarecare tensiune. Soțul meu era cam agitat.

Îl văd că se agață de un fotoliu , până ajung el s-a prăbușit 

lângă pat .Am chemat salvarea, dar nu mai era nimic de făcut...

În loc de plecare, a avut loc o înmormântare, o moarte 

neprevăzută: soarta?.....destinul?.....ce-i omul?....

         Doamne !.... ce greu mi-a fost....Jumătate din mine a 

plecat cu el. Ce-mi rămâne de făcut? Am venit în România.

Părinții mei nu știau ce să-mi facă. A fost o vreme lungă în care 

nu eram bună de nimic. Ce ași fi făcut singură?,,,străină?

        Dragii mei părinți, m-au ajutat, mi-au alinat suferințele,

m-au pus iar pe picioare.În următorii ani convețuirea  noastră

a fost  plină de afecțiune, liniște și împăcarea sufletelor noastre.

Acum  mă simțeam iar acasă, ca în copilârie, doar că sufletul 

îmi era tare rănit.

        Timpul trece, tata are 75 de ani. Cade victimă ,covitului.

Îl pierdem și pe el.Rămân cu mama.Nu plânge, nu se vaită, e doar 

o umbră mișcătoare. Acum am grijă de sufletul ei care plânge, un plâns 

interior... nu mai pleacă din curte,nu mai merge la cumpărături,dar cu 

mine vorbeste foarte mult. Dar nemișcarea o slăbește și asta se vede.

Nu știu cum s-o fac să înțeleagă că are nevoie de mișcare.Draga mea mă 

ascultă, dar tace.Avem o curte mare dreptunghiulară cu ieșire la strada 

principală. Tata a făcut casa în fundul curții, cu gândul să fim cât mai departe 

de zgomotul și praful străzi.De la casă până la poartă este o alee lungă cu flori.

            Mi-a venit o idee, și am pus-o în aplicare. A dat roade...Am sunat 

insistent la sonerie...mama știa că nu-s acasă. A fost nevoită să meargă să vadă ce-i.

cu un mers zorit ... s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta...nimic. Așa am făcut 

câteva zil, mama nu era supărată , doar surprinsă și îmi mărturisește că i-a prins 

bine mișcarea- că nu mai credea că se poate mișca într-un ritm așa alert.Dacă am 

văzut părerea ei, am continuat jocul.Până la urmă, mama s-a prins și m-a rugat s-o 

scot șa plimbare.... cine știe ce ne mai rezervă viitorul ? Am rămas singure , suport,

una pentru alta... Mama mă întreabă uneori -ce ai să faci tu singură?-Bună întrebare.

Chiar că rămân, pustie eu, pustie casa...

               Am să încerc să scriu prin ce am trecut, cred că sunt mulți ca mine, am să 

mă alătur unui grup de supravețuitori, dar mai am pe Dumnezeu deasupra mea!!!!! 

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Öröklés

Ma egy különleges tárgyról lesz szó, egy nekünk kedves tárgyról, azoknak, akik még mindig a ház padlásán tároljuk a holmikat, pontosabban egy filckalapot. Bajor kalap, vitathatatlan történelmi jelentőségű kalap, kifogott öt keresztelő, két ballagás, több esküvő és ennyi. Kalap, ami több generációnak csak volt, de hordani, szerintem nem hordták, régen már nem hordható. Ahogy korábban említettem, filc, kék (elektromos kék vagy királykék), oldalt toll van rögzítve.

Cecilia dédnagymamája ragaszkodott ahhoz, hogy a lehető legjobb körülmények között tartsák. Valami, ami megtörtént, csak az idő múlása szólalt meg, már nem az, ami volt, már nem ül úgy, mint régen. Már a kék árnyalata sem vibrál, inkább kopottas, öreg, poros. Remek lenne vintage outfit ötletekhez, de egyébként maradjon szép, csak a kollekciónak.

Ceciliát nem kis meglepetésként tapasztalta, hogy az eddig oly költőien leírt kalap nagy hibát rejt, pontosabban egy lepkecsaládnak ad otthont. Valljuk be tehát, ha valaki kalapot örököl, nem csak a kalapot kapja, hanem a molyok is.

Egy család élne a kalapban. Család?, olyan sok?, dinasztia talán, van királya és uralkodója is, és nagyjából minden, ami egy teljes értékű monarchiához kell. De hogyan lehet ezt szeretni? Mióta nincs a molygombától?, mióta használják a Prontót kártevőirtásra? Egy dühös és merengő Cecilia folyamatosan felteszi magának ezeket a kérdéseket. Hogy a mindenki által tanúsított látszólagos gondosság mellett a kalap ilyen ütemben szétesik. Ha az a dédnagymama tudná, és élne, nagyon mérges lenne. Cecilia ül és ül, és olyan megoldáson gondolkodik, hogy máskor visszaadhassa dicsőségét.

Megtalálta, tudja, mit kell tennie, kitalál egy megoldást, ami megöli őket, miután meghalnak, elveszi és kivágja az anyagból azt a részt, amit eltávolítani akar.

Folytassa a leírtak szerint. Csak a vágott részt egyre jobban eljátszva, elmélyítve éri el az ollóval az anyag másik oldalát. Jó emberek, négy generáció óta megvan, honnan tudjátok, hogyan kell gondoskodni egy vagyonról, amelyet valaki elhagyott? Nem azt adta neked, hogy felelősséget rakj a válladra, hanem azért, mert úgy gondolta, jó lenne, ha lenne valami, ami neki nagyon tetszik. Tényleg átlépted a komolytalanság határát! Azt kapjuk, hogy magát a sapkát nem igazán érdekli, de nem érdekli a dédnagymama is, aki rád bízta?

Cecilia olyan színű cérnával kezdett varrni, mint amilyen a kalap eredetileg lett volna. Mi értelme van? Tökéletes szinonímia nem létezik, se színben, se szóban, sajnos a szín egyedi volt, pótolhatatlan. Cecilia a +1,75 dioptriájánál azt hiszi, hogy ugyanolyan színű volt. Nem is tudjuk, mit mondhatnánk még... a szándék jó volt... "máskor visszaadni a dicsőségét", de a túl sok buzgóság miatt az eredmény egy kicsit elmaradt. Cecilia, köszönjük a vigyázz hordtad, fertőtlenítetted, takarítottad, vigyáztál rá, amit mindig nagyra értékelnek, de ha nem voltál olyan jól kivágva, akkor is nagyon jó volt. Mindig tanácsos egyensúlyt tartani minden .Miért jó mérni a tetteinket,döntéseinket?Mert mondjuk vezetünk és kanyarodnunk kell előttünk egy kanyar,mérni kell a sebességünket (mert a túl sok elvihet minket az út, letér az utunkról), a vágy, amivel át akarunk menni azon a kanyarban, nem számít, mennyi időbe telne, milyen gyorsan, milyen szakértelemmel, mi nem tudom, mi.. az számít, hogyan harmonikus és milyen biztonságban tudjuk, hogyan vészeljünk át mindent.Senki sem tapsol nekünk, csak magunk vagyunk, és nincs szükségünk tapsra.

Ugyanígy jelen esetben az örökölt kalap épségben maradhatott volna, nem igényelt volna beavatkozást, javítást, újradíszítést, retusálást, ha kedves Cecíliánk nem akarta volna olyan lelkesen feljavítani. Azt is érdemes megfontolni, hogy a dolgok működéséhez gyakran nincs szükség radikális változtatásra, csak a részleges vagy a negyede ugyanannyira segít.

Cecilia...Cecilia...vagy nem volt biztos kezed, vagy túl sokat törődtél a kalappal.

Știi, toate astea, într-o bună zi, vor căpăta sens. Și vei înțelege mai bine, că toate, s-au întâmplat la timpul lor, așa cum ar fi trebuit să se întâmple. Noi nu putem fi decât gardienii, doar păzim, cu frica de a nu pierde.

Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă vreodată, prin absurd, "ceva" s-ar pierde? Așa se nasc furtunile. Din hăul pierzaniei, al uitării, al nepăsării.

Și totuși, cu toată grija ființelor noastre, suntem sortiți ca din când în când să pierdem. Nu total. Doar mici amănunte, care pot chiar, la un moment dat, să conteze. Și cel mai trist este că nu ne este dat să ne dăm seama. 

Rescriem un flux care curge continuu, fluid, prin ființele noastre, dar cumva, el revine în făgașul său vremelnic tulburat, cu o forță și o vitalitate care izvorăște fără să ne dăm seama chiar din nou înșine.

Acuma eu nu zic că totul e scris și noi doar așteptăm implacabil ca toate să curgă liniar către final. Nu. Nicidecum. Doar că noi suntem implicați atât cât trebuie să nu tulburăm câtuși de puțin nisipul mărilor sau adâncul norilor.

Și de aceea, cumva, simt că ceva se pierde în noi, se rupe din noi, o fărâmiță de lumină care se stinge și nu va mai lumina laolaltă cu văpaia din noi. E un continuum incontrolabil care se produce indiferent de voința noastră, o plasă ale cărei ochiuri se urzesc veșnic, capturând doar esențialul și strecurând, poate, acele mici amănunte, care poate c-ar fi contat!

Și aici simt că este o pierdere care clocotește-n regrete cu gust amar, nu știu cum o percep alții, dar eu cred că 
până nu pierzi tot ce te ține în viață, n-o să-nțelegi cum este să n-ai nimic.

Umblam desculță pe podelele mamei mele, acoperite de raze ce umpleau trei camere, cu un trecut plecat demult spre ceva ce nu înțelegeam. Simțeam o căldură pe care atunci nu o puteam numi. Era moliciunea și gustul, parcă, al biscuiților cu zahăr pe care îi ascundea să nu-i găsim — aspri și tari pe dinafară, dar dulci pe dinăuntru.

Era altceva pe atunci. Și parcă totul era de neînlocuit. Nici măcar razele care dansau de la răsărit până la apus, nestingherite pe pereții unei case grele, dar dulci pentru corpurile ce se mișcau într-o gălăgie de țară, nu puteau lua asta.

Uitându-mă spre căldura ce îți usca ochii, visam la al meu amor — ceva mai mult decât atât. În fiecare pagină era câte un suflet care tânjea spre altul, ca să-i dăruiască liniștea mult așteptată. Și, Doamne, cât de dulce o simțeam și o visam.

Visam la o pereche de ochi care să-mi citească nu doar mintea, ci și sufletul — acolo unde erau toate răspunsurile, toate zilele bune ce urmau să vină. Să-mi vadă pădurea plină de speranță, grădina de flori, fiecare zâmbet plantat cu grijă. Să simtă iubirea din bucatele pregătite de mama și sora mea, din puținul pe care îl aveam.

Închideam cartea cu sufletul la gură și cu un zâmbet care se vedea în ochi, nu doar pe buze.

Timpul trecea. Atunci voiam să treacă mai repede — Doamne, iar acum cât îl vreau înapoi. Odată cu el, sufletul meu creștea, cu speranța că „el” va veni. Dar mintea mea, prinsă în ce citeam, nu știa că acele cuvinte erau doar speranța altcuiva — un suflet care deja își găsise liniștea.

Nu cea pe care o simțeam eu când devoram fiecare cuvânt, ci liniștea unei furtuni stinse, a unor flori tăiate de ploaie. Nu știam asta.

După câteva încercări, cu frica că nu e, dar și cu gândul că dacă este, i-am dat libertate sufletului meu să-și găsească drumul. Dezamăgirea era ca o piatră pe gât, dar mila pentru sufletul meu — care vărsa oceane de lacrimi — era și mai apăsătoare.

Îl simțeam cum încearcă să se țină pe picioare, să meargă mai departe cu speranță. Nu-l puteam opri. Nu aveam control asupra zâmbetului lui la fiecare gest, fiecare atingere, fiecare pereche de ochi care părea că îl cheamă.

Nu știa că unele priviri vin din neguri lăsate de alții.

Acum când jurnaliștii pot scoate la lumină fapte reprobabile,

fapte oribile, ce rămân nepedepsite, unde-i legea ?

-Legea nu-i pentru toți dreaptă, ea apăre rangul și averea-

Oameni buni, nu vă revoltă favoritismul ?

     Balanța dreptății s-a înclinat periculos pentru cei fără 

pile. Așa au apărut pături favorizate și pături asuprite.

     Mergând în ritmul acesta unde ajunge lumea?

     Mie mi se pare că tot trebuie schimbat de la rădăcină.

    Dar cine să o facă? Sunt oameni pregătiți ?

    Cine să aleagă grâul de neghină ?