IARNĂ SUBLIMĂ

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

    Eu te iubesc, fără să am habar,
    În sunetele triste, duioase, de sitar,
    Străluminând în raza unui star,
    Ecouri stinse-n râuri de cleştar... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vezi,
    Imensele câmpii de lanuri verzi,
    În mintea ta, continui să visezi,
    La adierea fină-a unei după-amiezi... 
    
    Eu te iubesc, fără ca tu să ştii,
    Că strugurii s-au copt de mult în vii,
    Sub cerul plin de umbre ivorii,
    Precum sunt trase brazdele-n câmpii... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vrei,
    Şi nu pun preţ şi nici măcar temei,
    Pe vorba rea a celor "grei",
    Ce nu-s decât o bandă de mişei... 
    
    Să mă iubeşti, fără că eu să ştiu,
    Că-mi irosesc cuvintele-n pustiu,
    Că n-am fost suficient de grijuliu,
    La soare, ţărm, şi valul auriu… 

Atunci când ai ales să pleci, ploua afară,
Ploua și-n mine a nu știu câtă oară,
Și-adevăratul sens al ploii ce bătea în geam,
A fost s-ascundă faptul că plângeam...

Plângeam fiindcă știam că la finalul ploii,
Atunci când se vor trece norii,
Nu va mai fi albastrul cer pe care-l știu:
Va fi probabil soare, dar nu și curcubeu...

Când ai ales să pleci, ploua afară greu,
Cu-amare lacrimi ploua și în sufletul meu,
Și n-ai văzut că, în absurdul ploii ăsteia, abis,
Cu disperare și sfială mâna ți-am întins...

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Un ecou slab străbate dintr-un trecut atât de îndepărtat! Așa cântam în copilărie atunci când alegeam pe cea sau pe cel din ceata noastră de țânci care trebuia să "mijească" la "de-a v-ați ascunselea"... Unde ești copilărie, cu dulceața ta cu tot?

Că nu cred să fie cineva din generația mea, - cea care s-a jucat și a crescut în fața blocului cu cheia legată cu elastic la gât - care să nu fi cântat măcar odată în copilărie "An-tan-tiri-mogodan"...

Eram o ceată de puști nebunatici care țipau toată ziua în incinta comună a "glisantelor", desigur în concurență cu alte cete, de alți puști din alte incinte vecine, spre disperarea și dezaprobul total al vecinelor cu părul prins pe "moațe", care se zburleau la noi alungându-ne atunci când gălăgia devenea prea mare și prea greu de suportat! Abia atunci o zbugheam în alte incinte, călcând teritoriul altei cete de puști, fiindcă cetele noastre erau foarte "teritoriale" și nu admiteau nicio invazie, dar negociam prin diverse jocuri "primirea", încât până la urmă toată tevatura noastră se transforma într-o migrație a gălăgiei dintr-o incintă într-alta...

Îmi amintesc că ceata noastră de pițigoi - dai într-unul, țipă doi - ne întâlneam la "tobogane" un spațiu de joacă care, după standardele de astăzi, ar fi considerat ca fiind nesigur, poate chiar un loc periculos pentru sănătatea copiilor, dar care pentru noi era un loc de taină, un loc magic în care se leagau și se dezleagau prietenii, în care se făceau jurăminte, se stabileau reguli ca mai apoi să fie încălcate și din care să izbucnească dispute și dușmănii "de moarte" care treceau la fel de repede ca o ploaie caldă de vară...

Astăzi, acel loc nu mai există. Toboganele, paianjenul uriaș de ale cărui picioare stăteam agățati cu capul în jos precum liliecii, roata de tablă pe care ne învârteam până amețeam de cădeam lați pe trifoiul verde, scrânciobul cu lanțuri, balansoarul, toate au fost înlocuite cu "mobilier stradal de joacă pentru copii", niște chestii din plastic dur, strident colorat, care mie nu-mi spun nimic, deși, câteodată chiar mi-e dor să văd iarăși cerul albastru contopindu-se cu verdele trifoiului de pe pământ, în balansul scrânciobului cu lanțuri...

Și poate tocmai pentru că locul copilăriei mele nu mai este așa cum îl știam eu, am devenit, în timp, mai atent la chipurile trecătorilor pe lângă mine, ca să nu se piardă și ele…

Mai zilele trecute, am zărit-o în treacăt pe Ingrid, o vecină și prietenă din copilărie. Se plimba la braț probabil cu soțul ei... Am trecut unul pe lângă celălalt, fără să mă recunoască, - căci fiecare am crescut mare și nu am ținut legătura peste ani - iar eu m-am uitat cu coada ochiului la ea gândindu-mă "Doamne, ce-a mai îmbătrânit!", uitând cu totul de ridurile mele și de tâmplele mele albe!

Fiindcă, deși mă uit dimineața în oglindă, de cele mai multe ori din reflexia oglinzii mă citesc pe mine, dar puști, cu părul ciufulit, năzdrăvan, așa cum eram odată... 

Timpul a trecut repede lăsând urme peste noi - nimeni nu întinerește - dar câteodată, în mulțime, mai zăresc câte-un chip în care recunosc - fir-ar să fie de memorie vizuală! - trăsături ale unor prieteni din copilărie, dar trecem străini, unii pe lângă alții, prefăcându-ne că nu ne cunoaștem, fiindu-ne imposibil să refacem legături de mult risipite, întrucât astăzi, nu știm ce a devenit fiecare, suntem, cum spuneam, niște străini care trec nepăsători unii pe lângă alții, ca și cum copilăria ar fi fost o întâmplare care nu ne privește...

Acum mă gândesc că pe-atunci eram doar o ceată gălăgioasă, alergând dintr-o incintă într-alta ca niște vrăbii fără griji. Stăteam până seara târziu, până când ne auzeam numele strigat: "Vino acasă, că e târziu!", într-o vreme în care nu știam nimic despre timp, oboseală sau tristețe. Știam doar să ne jucăm, să strigăm, să râdem și să ne alegem unul pe altul în joacă, cu versuri fără sens și cu inima cât tot blocul.

Astăzi, ca adulți, doar alergăm în fiecare zi, de dimineață până seara, uitând de noi înșine în izbânda noastră de a ne menține stilul de viață pe care ni l-am dorit și ales fiecare, și doar din când în când mai răzbate la suprafață, stins, aproape transparent, gata să se piardă în orice clipă și pentru totdeauna, gata să se topească în negura timpului, ecoul acela vechi care îmi mai răsună uneori în urechi, simțind că undeva, în umbrele orașului, copilăria nu s-a dus - doar se ascunde, ca la " de-a v-ați ascunselea", așteptând să fie găsită din nou și să-i spui atingând-o ,"Tu ești!"

Iar Copilăria, va izbucni în râs fiindcă a fost dibuită, găsită din nou, acum este rândul ei să "mijească", să-și acopere ochii cu palmele împreunate și după ce ne vom fi ascuns, să ne caute și să ne găsească și fără șovăială să ne recunoască, așa cum suntem noi acuma, încărcați de ani, cu un rid în plus sau cu părul nins, dar cu aceeași lumină nestinsă în ochi și care ne va da din nou ghes să cântăm imnul nostru:

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

De când mă știu m-am înconjurat de cărți, fiindcă mi-a fost drag să citesc, să aflu, să știu, să pășesc în lumi care altfel mi-ar fi fost imposibil în a le accede... Astăzi, deși timpul ticălos m-a îndepărtat de multe ori de ele, tot mai citesc... Mai rar, dar totuși citesc...

Fiindcă dorul neostoit de a mă pierde printre oameni, anonim, observator discret al acestor lumi, nu a trecut niciodată. Acolo, adânc, în stare latentă, l-am simțit gata să erupă oricând vulcanic la suprafață și să răvășească totul în cale...

Întotdeauna am căutat cuvinte, dorindu-le, așteptându-le răbdător să vie înspre mine, citindu-le sau scriindu-le, simțindu-le cum curg prin mine, sau cum îmi răzbat prin piele, luminoase sau dimpotrivă întunecate...

Paginile îngălbenite de necruțătorul timp, n-au făcut decât să-și tatueze și mai adânc, pe trupul lor diafan, cerneala cuvintelor ale căror înțelesuri le-am încriptat, astfel încât să poată fi citite doar cu sufletul, și nu doar cu mintea...

Cărțile stau cuminți pe rafturi, așteptându-și vremea, oferindu-mi evadarea prin titluri seducătoare ca o amantă: "Anatema" lui Stephenson, "Totul trebuie îndoit" de Kierkegaard, sau "Mitul lui Sisif" al lui Camus..., învelite-n colbul subțire al uitării. Cui îi mai trebuie filosofie în ziua de astăzi, când totul a fost spus, totul a fost tranșat, iar existența umană a produs tot ceea ce se putea produce în materia celor șapte arte?

Căci darurile artistice ale umanității sunt acum searbăd supra-evaluate și pe lângă arhitectură, dans, literatură, pictură, sculptură, muzică și cinematografie, ne mai lipsește una: arta de a fi.

Nu arta de a produce, nici aceea de a-i critica pe alții, ci arta rară și aproape uitată de a locui propria existență cu atenție, cu îndoială, cu mirare. Arta de a tăcea atunci când cuvintele sunt prea ieftine și de a vorbi doar când ele ard suficient cât să-și justifice rostirea.

Poate că tocmai de aceea filosofia pare depășită astăzi: nu pentru că s-ar fi spus totul, ci pentru că nu mai avem nici timpul, nici răbdarea de a o asculta. Ne-am obișnuit atât de mult cu răspunsuri rapide și cu sensuri prefabricate, încât întrebarea - acea rană deschisă din care se naște gândirea - a devenit profund incomodă. Filosofia nu mai seduce pentru că nu promite alinare, ci luciditate.

Și totuși, cărțile mele rămân acolo pe raft. Tăcute. Nejudecătoare. Și mai știu că va ajunge o vreme când oboseala de a trăi transparent va deveni mai grea decât efortul de a gândi. Atunci, un titlu va tresări din raft, voi sufla praful cu un gest aproape ritualic, iar o carte se va deschide exact la pagina care trebuie. Nu pentru a mă învăța ceva nou, ci pentru a-mi aminti cine am fost înainte ca lumea să mă grăbească.

Iar cuvintele - vechi, dense, uneori crude - vor curge din nou prin mine, și le voi citi sau scrie, nu ca să mă salveze, ci ca să mă țină treaz. Pentru că, în cele din urmă, acesta este singurul lor rost adevărat: să ne împiedice să adormim în propria noastră viață.

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

Norii stau deasupra capului tău,

plumburi,

tăceau cand zburau,

la vederea ochilor îndrăgostiți,

Zborul norilor ți-a răpit inima ce bate

ca sunetul unui pendul de ceas,

zboară mai repede decat viteza secundelor tale.

plictiseli de lună nouă

virusul mutant

tulbură apele-

stingher printre zvonuri

Luna se preface într-o minge de foc

Cand luna se împacă cu încălzirea globală

Luna se preface într-o minge de gheață

Întreaga galaxie devine glaciară

Cand în galaxie începe să plouă

Sahara devine oază de verdeață.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Lesson about the cube

A piece of stone is taken,

he carves with a chisel of blood,

shines with Homer's eye,

it is scraped with rays

until the cube comes out perfectly.

After that they kiss the cube countless times

with your mouth, with the mouth of others

and especially with the infanta's mouth.

After that a hammer is taken

and suddenly a corner of the cube crumbles.

Everyone, but absolutely everyone will say:

- What a perfect cube that would have been

if it hadn't had a broken corner!

Cu pași fini se apropie toamna

Nedorită de vara lungă

Vara,lacomă de secetă și arșită

Canicula își schimbă traiectoria

Scad gradele temperaturii,cand,

Sună clopotul toamnei

Cu gust de struguri dulci.

S-a ivit de sub nea,
Privind gingas peste-o valcea,
Un ghiocel, un mic clopotel,
Firav,alb si mititel.

Printre cativa norisori,soarele,
Isi trimete razele,
Iarna s-o incalzeasca,
Primavara sa soseasca.

Campiile au inverzit,
Pomii au inflorit,
Livezile sunt pline
De flori si de albine.