AMORAȘ PISOI POZNAȘ

Se strecoară în aer miresme ,

Cu sărbători ce bat în ferestre,

Pe un cer străveziu și curat

Cănd stelele se adună la sfat.

E decembrie și iarna se îmbracă ,

Cu  haină  pufoasă și țurțuri de ghiață.

Anul ce-a fost  n-a fost ferice

Și nici bun bun ,cu lungile zile de post

Ziua-i mai mică acum

Orele-s pirdute pe drum

Bate doar un vânt hoinar

Să -mi alunge gândul amar.

Pentru două milioane câștig 

Trag ca vita ,trag în jug 

Sfredel  dur în piatră dură 

De la cap în jos se fură.

Dialoguri  neînțelese,

Ochi mirați te țintuiesc 

Când le spun că nu plătesc

Fiincă toate adunate 

Trec de pensia jumate.

De înțeles ,n-am înțeles 

Unde,   cât mai am de dat

Să mă văd de aici scăpat 

Să-am liniște la noapte?

Geaba vreau să înfrunt ursita 

Că la ea nu merge mita.

Iarna ne-a trimis iar haine

Mai curând ca altădată

Și-i curată, albă, pură

În hermină îmbrăcată.

Se oprește sus pe crește.

Și privind în depărtare

O cuprinde o tristețe,

Căci pe unde trece

Întrece orice închipuire:

Străzi cu trupuri desfundate,

Cerșetori  bătrâni și tineri

Case,drumuri inundate,

Locuințe dărâmate 

Peste întinderea din zare,

Doar dezastre și durere

Și maidane cu gunoaie.

Toate relele din iad 

Se revarsă peste sârmana țară.

Trupul ei transformat 

Într-o ladă de gunoaie!

Urma pașilor a rămas 

Pe cărări bine știute ,

De plouă, le sterge ploaia,

De ninge, le acoperă neaua,

De îți este dor de cineva,

Îi găsăști urma in inima ta !

Dau ceasul anilor înapoi,

Când tineri, eram amândoi,

Și atunci erau zile triste și grele,

Dar noi eram fericiți, cititori în stele.

Grijile,nu ne scoteau afară din țară,

Aveam toți ce pune zilnic pe masă

E minciună curată, ne place minciuna 

Avem pe cine azi, arunca vina.

Erau opt ore de muncă cinstită 

Munca era o onoare, nu ca astăzi julită,

Cu huligani și hoți, cu nasul pe sus

Când nici un cuvânt nu mai de spus.

Acum, diferențile claselor sociale tot cresc

Învățământul, strigă după profesori inimoși

Doctori buni și miloși din funclii sunt scoși

Vin nulități fără har, bolnavii parcă cerșesc.

Doare tot ce nu merge azi bine în țară,

Ne-au înundat străinii cu atâtea gunoaie 

Forța de muncă tânără a plecat afară

Ne plângem viața grea, dusă de suvoaie.

Toamna, este frumoasă și bogată. A adunat produsele verii, toate 

și noi le-am făcu loc prin cămări, prin beciuri, prin sticle și borcane,

că iarna poate fi lungă și grea. Am făcut precum furnica, hărnicuța de ea .

      Când vântul și viscolul bate, gerul și neaua se aștern, cămara ne este 

plină și iarna poate să vină.

      Toamna mai are și zile bune, când ne mai surâde câte o rază de soare,

vântul e obosit și se odihnește, cerul e senin fără de nori.Atunci, toamna 

chiar e frumoasă, ne scoate afară din case, chiar dacă purtăm o umbrelă,

că ploaia țârâie încet și aleele parcului goale parcă ne cheamă....

      Toamna o asemăn unei femei trecute de prima tinerețe, bogată în 

gânduri și învătăminte,adunate în comoara ei intimă,numită -judecata dreaptă-

     Femeia, ajunsă la cea de-a doua tinerețe ,e înțeleaptă, nu face risipă de 

sentimente, e statornică, dar cere răbdare, atenție, voebe calde și frumoase.

Femeia are nevoile ei, dar poate oferi neânchipuit de multe. 

    Viața în doi în toamna vieții, nu cere sacrificii, doar sentimente curate, prietenie și 

consolare.După toamnă, vine iarna grea ....Cum ne vom descurca cu ea?.....

Pe sus pe cer se auzea

Un zgomot alb ce chiar plutea 

Plutea în astrele cerești 

Pe albul nor împărătesc 

Zurliu și ce  vesel ce era

Uita să cânte despre ea

Venind acum din depărtare

Un fluture alb de mișcare

Uitat de nor și de paradă 

Cu norul vesel laolaltă

Amintiri din copilărie. Unele le-m uitat, altele îmi sunt vii în minte ,

parcă s-au petrecut mai ieri.Am fost și sunt mare iubitoare de animale.

În curte, aveam o căruță, la care tata înjuga un bou și o vacă- tata spunea că 

avantajul este:boul are mai multă putere, și vaca ne dă lapte de care avem 

nevoie. anumale mari cu care nu ne putem juca.Dar aveam câne și pisică, prietenii 

noștri, păsări: rațe,gâște,pentru care mama ne trimetea să aduna frunză de cătină

pe care o toca, o amesteca cu tărâță. Vedeam căt de bucuroase sunt când le dă acest 

supliment verde.Prietenul meu era Leu, un prieten de joacă afară, iar Dodi prietenul 

de joacă în casă.

       Pe Leu îl iubeam toți, dar mai ales tata.De câte îl certa mama - zicea, furi de la 

gura copiilor,- pe vremea foametei, îi ajunge cât îi dau eu.Dar cu comlicitatra mea 

îi dădea supliment lui Leu.

     Într-o zi mă duceam la PRUT cu cobilița după apă. Coborând dealul, o cioară 

a scăpat ceva din cioc. nu departe de cărarea pe care mergeam. Am auzit un 

ciripit disperat de ajutor. Cioara se învârtea deasupra ca să-l recupereze.

    L-am văzut, micuțul parcă a înțeles că eu nu sunt un pericol pentru el, s-a 

liniștit, Aveam un buzunar la fustiță și l-am pus acolo.

                     -Va continua- 

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

Eram copil de vreo trei ani, dormeam lângă mămica,

Când m-a trezit larma de afară și m-a cuprind frica

Iar tata a sărit din pat și a fugit afară ,

Apoi intrând în casă a spus că au fost lupii iară.

Am înțeles ce s-a întâmplat, deși eram mică,

Că toți câinii lătrau cu tot mai multă frică 

Șireții lupi au atacat și au prins-o pe Lupoaia,

Cățeaua noastră cea bătrână, așa ne-a spus el,tata

De atunci,in fiecare iarnă am tot auzit,

Cum câinii latră tot mai tare iar unul a sfârșit 

Mereu ,mereu lupii veneau și prindeau câte un câine,

Și noaptea așteptam cu teamă,ziua cea de mâine 

Așa am copilărit, aproape de pădurea deasă,

Ce-i plină de fiare înfometate,ce veneau lângă casă 

Și ne făceau să pierdem, câinii cei dragi nouă, întruna,

In fiecare noapte din iarnă,când răsărea luna!

Pentru un cățel ești crai,

La masă de te-nsoțești,

Un deget la om de-i dai,

Fără mână te trezești.

          În înaltul cerului 

Sus în vârful dealului 

Se rotește un vultur mare 

Care caută mâncare.

       Cu aripile larg deschise 

Tot pământul îl cuprinse.

Și cum privea el de sus 

Vede un iepuraș ascuns 

Lângă o tufă mai înaltă 

Se lasă să-l prindă îndată.

         Iepurașul , nici o scăpare n-avea 

Inima tare îi bătea 

Simțea că îi iese din piept 

Și gândea că e nedrept 

Să plece așa curând 

Nu i-ar fi trecut prin gând.

        A închis ochii ușor 

Și în gând cere ajutor

Crede că sfârșitul este aproape 

Și deacum n-o să mai scape.

      Dar dintr-o dată furtuna s-a oprit 

Și vulturul din drumul său a fost oprit.

Când soarele după furtună s-a ivit 

Iepurașul, a răsuflat și el fericit.

Și a gândit în mintea sa

Câte o dată furtuna,e bună și ea la ceva.