AMORAȘ PISOI POZNAȘ
Tânăr aproape un copilaș ,
Lenevește printre flori
Și pândește printre gene ,
Jucăușe mingi de pene .
Dar cu atât se alege ,
Că de-ar întrece gluma
I-ar sări în cap găina
Că acuma e mâmică
Și de motan ,nu-i este frică.
Clonc ,clonc ,clonc ,
Și puii vin roată
Mama le dă câte-o râmă ,
O sămânță ,o pietricică
Că așa face o mămică .
Și când somnul îi ademenește ,
Sub aripii îi încălzește!...
Categoria: Poezii despre animale
Toate poeziile autorului: T.A.D.
Data postării: 26 ianuarie
Vizualizări: 171
Poezii din aceiaşi categorie
LA PASUNE
Pe uliuta satului,
Pe sub umbra nucului,
Trec in sir joianele,
Precum margaritarele.
Vin in urma lor copii,
Bucurosi urmand flacaii.
Joianele nu mai au rabdare,
Sa ajunga la pajistea cea mare.
La pasune cand ajung,
Doua dintre ele se impung.
Si privesc foarte mirate,
Cateva joiane baltate.
Iarba de pe suat,
Numai buna de mancat.
Indemnul joianelor
La masa necuvantatoarelor.
Vulpea cea șireată!
Mi se spune că-s cumătră
Și că fur găini din curte,
Totul este o minciună
Țin regim și manânc fructe.
Noaptea trec pe la cotețe
Doar atunci când nu e lună,
Și doar să le spun la păsări
Somn ușor și noapte bună.
Am miros fin de canină
Și adulmec ce îmi place,
Stau cu nasul sus în vânt
Prada o atac și sunt dibace.
Câinii, cum mă văd mă latră
Dar nu-i bai că sunt legați,
Trag de lanț ca să m-ajungă
Și mă-ntreb...oare-s turbați?
Uneori pe unde trec lipsesc
Câte-o rață, curcă sau găina,
Toți îmi spun că sunt o hoață
Când găsesc pene-n grădină
Totuși vreau să recunosc ceva
Că am poftă să consum și carne,
De la cei ce nu-s prea gospodari
Care-n loc de ușă au pus...bârne.
Vestea-mi merge că-s șireată
Și că am coada prea lungă,
Mulți ar vrea să-mi facă rău
Și să-mi poarte blana...glugă.
Am mulți ,,prieteni" prin pădure
Chiar pe moș Martin din poveste,
Cică, l-am lăsat cu coada scurtă
Prinsă-n gheață..la prins pește.
Iar acum flămândă eu vă spun
Că mi-i greu să-mi găsesc hrana,
Și tot timpul mă ascund de oameni
Că sunt răi și-mi vor..pe ei blana.
Porumbiță albă
Porumbiță albă,
Agale mi-ai ieșit în față
Numai tu,domniță,
Îmi ești ultima speranță
De unde vii,adu-mi norocul
Ce-ți poartă veselie
lar de ești darnică cu mine,
Îți voi da și eu ție
O ramură de măslin,
Din pomul cel mai strașnic
Să duci spre cerul cel senin,
Simbolul cel mai pașnic
Peștișorul auriu
Habitat de apa pura,
Energie din terestru.
Incolor,fără glazura!
Interzis pentru pedestru.
Interior de mic acvariu,
Cu cristale și oglinzi!
Pentru peștișorul auriu,
Ce din magic îl desprinzi.
Singuratic și țâfnos,
Albastrui spre mov electric!
In oglinda-i majestuos,
Ambient mereu prielnic.
Inoata delicat și încrezător,
Ma observa zi și noapte.
Ca și conștiința impunător!
El își va schimba culorile toate!
Am o singura dorința,
Sa te fac sa nu fi trist!
O așa magica ființa,
La fericirea ta as vrea sa asist!
Iti aduc și lumânări,
Pietricele,nestemate!
Sa îți treacă supărări,
Si a tale-ți jumătate.
Va rămâne un mister,
De ce preferi tu singurel.
Esti tu oare din eter?
Sau ma înțelegi tu suflețel?
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Povestea lebedelor
O lebădă măiastră,,
S-a dus prin lacul din pădure,
Să culeagă mure
Și să le-a ducă la fereastră.
LA PASUNE
Pe uliuta satului,
Pe sub umbra nucului,
Trec in sir joianele,
Precum margaritarele.
Vin in urma lor copii,
Bucurosi urmand flacaii.
Joianele nu mai au rabdare,
Sa ajunga la pajistea cea mare.
La pasune cand ajung,
Doua dintre ele se impung.
Si privesc foarte mirate,
Cateva joiane baltate.
Iarba de pe suat,
Numai buna de mancat.
Indemnul joianelor
La masa necuvantatoarelor.
Vulpea cea șireată!
Mi se spune că-s cumătră
Și că fur găini din curte,
Totul este o minciună
Țin regim și manânc fructe.
Noaptea trec pe la cotețe
Doar atunci când nu e lună,
Și doar să le spun la păsări
Somn ușor și noapte bună.
Am miros fin de canină
Și adulmec ce îmi place,
Stau cu nasul sus în vânt
Prada o atac și sunt dibace.
Câinii, cum mă văd mă latră
Dar nu-i bai că sunt legați,
Trag de lanț ca să m-ajungă
Și mă-ntreb...oare-s turbați?
Uneori pe unde trec lipsesc
Câte-o rață, curcă sau găina,
Toți îmi spun că sunt o hoață
Când găsesc pene-n grădină
Totuși vreau să recunosc ceva
Că am poftă să consum și carne,
De la cei ce nu-s prea gospodari
Care-n loc de ușă au pus...bârne.
Vestea-mi merge că-s șireată
Și că am coada prea lungă,
Mulți ar vrea să-mi facă rău
Și să-mi poarte blana...glugă.
Am mulți ,,prieteni" prin pădure
Chiar pe moș Martin din poveste,
Cică, l-am lăsat cu coada scurtă
Prinsă-n gheață..la prins pește.
Iar acum flămândă eu vă spun
Că mi-i greu să-mi găsesc hrana,
Și tot timpul mă ascund de oameni
Că sunt răi și-mi vor..pe ei blana.
Porumbiță albă
Porumbiță albă,
Agale mi-ai ieșit în față
Numai tu,domniță,
Îmi ești ultima speranță
De unde vii,adu-mi norocul
Ce-ți poartă veselie
lar de ești darnică cu mine,
Îți voi da și eu ție
O ramură de măslin,
Din pomul cel mai strașnic
Să duci spre cerul cel senin,
Simbolul cel mai pașnic
Peștișorul auriu
Habitat de apa pura,
Energie din terestru.
Incolor,fără glazura!
Interzis pentru pedestru.
Interior de mic acvariu,
Cu cristale și oglinzi!
Pentru peștișorul auriu,
Ce din magic îl desprinzi.
Singuratic și țâfnos,
Albastrui spre mov electric!
In oglinda-i majestuos,
Ambient mereu prielnic.
Inoata delicat și încrezător,
Ma observa zi și noapte.
Ca și conștiința impunător!
El își va schimba culorile toate!
Am o singura dorința,
Sa te fac sa nu fi trist!
O așa magica ființa,
La fericirea ta as vrea sa asist!
Iti aduc și lumânări,
Pietricele,nestemate!
Sa îți treacă supărări,
Si a tale-ți jumătate.
Va rămâne un mister,
De ce preferi tu singurel.
Esti tu oare din eter?
Sau ma înțelegi tu suflețel?
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Povestea lebedelor
O lebădă măiastră,,
S-a dus prin lacul din pădure,
Să culeagă mure
Și să le-a ducă la fereastră.
Alte poezii ale autorului
ICOANE
Icoane de demult răsar
Când ochiul închide pleoapa
Săteni de-ai mei.brătânii din sat
Sfătoși și buni ca tata.
Când primăvara intră-n crâng
Și-n deal se aprind bujorii
Ciorchini de oameni sunt
Veniți din sat ,odată cu zorii .
ȘI MĂ ÎNTREB
Așa îmi vine câteodată
Să blestem și să mă înfurii
Și să întreb;
De ce Doamne omului i-ai dat
Minte și gândire să poată construi
Cetăți, palate poduri pestr ape,
Creații ce durează peste viacuri,
Dar să se bucure de ele,nu?
Ai lăsat atâta frumusețe în lume
Dar timp s-o vadă n-are
De ce oare?
Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,
Cine are de ea trebuință?
De ce ai lăsat boală,durere
Ce să facă omul cu ele?
O NOAPTE ROMANTICĂ
continuare
Între noi am descoperit sacoșa cu nuci. Erau mari și colțuroase.Mi -am închipuit că sunt greu de spart.
Spre surprinderea mea,am scos miezul întreg pe care l-am oferit lui Robert.Cu o privire jucăușă îmi
zâmbește și îmi mai cere câteva.Am continuat să sparg până ce grămăjoara de coji a crescut binișor.
Drumul continuă,mașina străbate pamblica șoselii.De o parte și de alta a drumului,imagini diferite
scăldate de lumina lunii.Natura era darnică, multă verdeață,tufe de arbuști, lăștăriș de un verde crud.
Noaptea pusese stăpânire peste tot.Din cer ,luna ne binecuvânta cu o lumină cald și strălucitoare.
Era prima oară când aveam prilejul să văd farmecul nopții în plină natură. La un moment dat ,simt nevoia
sâ beau ceva.Îmi amintesc de sticla de vin.Nu era frumos să beau din sticlă.Îmi vine o idee și îl rog pe
Robert să oprească .Lumina lunii ascundea mistere.Semi -lumina îmi sugerează nopțile polare pe care
n-o să le pot vedea niciodată,dar mi le pot imagina.
va continua
capota mașinii,eu mă abat spre un crâng , ceva mai departe să caut ce îmi trebuie.Descopăr o plantă
cu frunze mari și lucioase,tocmai ce-mi trebuia. asemânătoare celor de nufăr.Mă declar mulțumită și mă întorc l
la mașină.
PĂCAT
Păcat de tinerii ce mor
De cei ce n-au cunoscut iubirea
De cei ce lasă în urma lor,
Copii plângând, părinți jelând,
Familii îndoliate...
Morminte cu flori încărcate
Cu lacrimi și dor udate
Păcat de ei și de tinerețea lor.
O POVESTE PENTRU TINE-continuare-
Ledy era foarte simpatică .Făcea fel de ghidușii,spre hazul musafirilor.
Stăpâna venea cu tava pe care erau așezate ceștile cu cafea ,țigările
și câteva dulciuri,și îi zicea :
Ledy vezi să nu ia nimeni, nimic de pe tavă,ne-am înțeles?Musafirii încer-
cau s-o păcălească dar ea făcea urât ,lătra ,îi trăgea de haine pănă renunțau
Am încercat și eu să văd ce face !...când s-a zburlit și mi-a arătat ce colți are
am renunțat Era o adevărată distracție.... la care eu nu participam...socoteam
că nu-i de demnitatea mea ,de câine de rasă,dar m-a dus gândul că ași putea
și eu ceva ca să-mi distrez stăpânii:
Prin curte se plimbau ,cârduri de pui și rățuște abia ieșite din ou și am
văzut cum ciorile dau tărcoale ,doar poate fura ceva! Mi-am zis ...acum aă mă vedeți
ce viteaz sunt eu ? m-am hotărât să apăr toți puișorii .Tare îmi doream să prind una
s-o duc stăpânilor ca trofeu .Stăpâna a văzut și a spus:
-Bravo, Atos!....ce deștept ești ...știți ce mult m-am bucurat?Câteva zile n-am
mai văzut-o pe Ledy!...ieșea afară pe fugă , m-am uitat mai bine și am înțeles...Ledy era
mămică .Abia ateptam să iasă cățelușii afară să mă joc cu ei.Oare Ledy o să mă lase?
Voiam și eu să am o prietenă...Am căutat în tot satul dar nici o cățelușă de talie mare .
Ce să fac m-am resemnat...eram trist ..Ledy avea un prieten de tali ei se întânleau mereu,
era fericită ,acum avea puișori nici nu se mai uită la mine...Colidam prin sat nu aveam nici
o restricție ,avem așa un dor de ducă...Localnicii mă cunoșteau ,erau prietenoși .
Unde ai plecat măi Atos ? nu ai stare,te văd mereu ce-ți trabuie?..parcă au ghicit !..
da eram în căutare ,voiam și eu o prietenă!...Într-o seară , când peste sat s-a așezat liniștea,
am auzit o chemare :de dor ,de tristețe,de singurătate...am plecat să văd ce este? Era o fostă
prietenă ,de ce mă cheamă?Am sărit gardul și să vezi minune ?în jurul se mișcau patru ghemu-
șoare pufoase,foarte simpatice.
-Ce-s cu aceștia.? am întrebat-o.
-Sunt copii tăi,
-Cum copii mei ? ce mult îmi doream! m-am uitat la ei încă nu mă desmeticisem!...Am
plecat acasă aproape fericit...
FLORI DE LILIAC
Te -am răsădit în vreme de toamnă
În grădină sub fereastra mea
Ești firav și tremur la gândul
Că gerul iernii te va îngheța!
Crești floarea mea dragă,mare,
Și ai să-mi mulțumești c-o floare,
Flori albe de liliac cu parfumul tău dulceag
Și de-s tristă să-mi zâmbești
ICOANE
Icoane de demult răsar
Când ochiul închide pleoapa
Săteni de-ai mei.brătânii din sat
Sfătoși și buni ca tata.
Când primăvara intră-n crâng
Și-n deal se aprind bujorii
Ciorchini de oameni sunt
Veniți din sat ,odată cu zorii .
ȘI MĂ ÎNTREB
Așa îmi vine câteodată
Să blestem și să mă înfurii
Și să întreb;
De ce Doamne omului i-ai dat
Minte și gândire să poată construi
Cetăți, palate poduri pestr ape,
Creații ce durează peste viacuri,
Dar să se bucure de ele,nu?
Ai lăsat atâta frumusețe în lume
Dar timp s-o vadă n-are
De ce oare?
Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,
Cine are de ea trebuință?
De ce ai lăsat boală,durere
Ce să facă omul cu ele?
O NOAPTE ROMANTICĂ
continuare
Între noi am descoperit sacoșa cu nuci. Erau mari și colțuroase.Mi -am închipuit că sunt greu de spart.
Spre surprinderea mea,am scos miezul întreg pe care l-am oferit lui Robert.Cu o privire jucăușă îmi
zâmbește și îmi mai cere câteva.Am continuat să sparg până ce grămăjoara de coji a crescut binișor.
Drumul continuă,mașina străbate pamblica șoselii.De o parte și de alta a drumului,imagini diferite
scăldate de lumina lunii.Natura era darnică, multă verdeață,tufe de arbuști, lăștăriș de un verde crud.
Noaptea pusese stăpânire peste tot.Din cer ,luna ne binecuvânta cu o lumină cald și strălucitoare.
Era prima oară când aveam prilejul să văd farmecul nopții în plină natură. La un moment dat ,simt nevoia
sâ beau ceva.Îmi amintesc de sticla de vin.Nu era frumos să beau din sticlă.Îmi vine o idee și îl rog pe
Robert să oprească .Lumina lunii ascundea mistere.Semi -lumina îmi sugerează nopțile polare pe care
n-o să le pot vedea niciodată,dar mi le pot imagina.
va continua
capota mașinii,eu mă abat spre un crâng , ceva mai departe să caut ce îmi trebuie.Descopăr o plantă
cu frunze mari și lucioase,tocmai ce-mi trebuia. asemânătoare celor de nufăr.Mă declar mulțumită și mă întorc l
la mașină.
PĂCAT
Păcat de tinerii ce mor
De cei ce n-au cunoscut iubirea
De cei ce lasă în urma lor,
Copii plângând, părinți jelând,
Familii îndoliate...
Morminte cu flori încărcate
Cu lacrimi și dor udate
Păcat de ei și de tinerețea lor.
O POVESTE PENTRU TINE-continuare-
Ledy era foarte simpatică .Făcea fel de ghidușii,spre hazul musafirilor.
Stăpâna venea cu tava pe care erau așezate ceștile cu cafea ,țigările
și câteva dulciuri,și îi zicea :
Ledy vezi să nu ia nimeni, nimic de pe tavă,ne-am înțeles?Musafirii încer-
cau s-o păcălească dar ea făcea urât ,lătra ,îi trăgea de haine pănă renunțau
Am încercat și eu să văd ce face !...când s-a zburlit și mi-a arătat ce colți are
am renunțat Era o adevărată distracție.... la care eu nu participam...socoteam
că nu-i de demnitatea mea ,de câine de rasă,dar m-a dus gândul că ași putea
și eu ceva ca să-mi distrez stăpânii:
Prin curte se plimbau ,cârduri de pui și rățuște abia ieșite din ou și am
văzut cum ciorile dau tărcoale ,doar poate fura ceva! Mi-am zis ...acum aă mă vedeți
ce viteaz sunt eu ? m-am hotărât să apăr toți puișorii .Tare îmi doream să prind una
s-o duc stăpânilor ca trofeu .Stăpâna a văzut și a spus:
-Bravo, Atos!....ce deștept ești ...știți ce mult m-am bucurat?Câteva zile n-am
mai văzut-o pe Ledy!...ieșea afară pe fugă , m-am uitat mai bine și am înțeles...Ledy era
mămică .Abia ateptam să iasă cățelușii afară să mă joc cu ei.Oare Ledy o să mă lase?
Voiam și eu să am o prietenă...Am căutat în tot satul dar nici o cățelușă de talie mare .
Ce să fac m-am resemnat...eram trist ..Ledy avea un prieten de tali ei se întânleau mereu,
era fericită ,acum avea puișori nici nu se mai uită la mine...Colidam prin sat nu aveam nici
o restricție ,avem așa un dor de ducă...Localnicii mă cunoșteau ,erau prietenoși .
Unde ai plecat măi Atos ? nu ai stare,te văd mereu ce-ți trabuie?..parcă au ghicit !..
da eram în căutare ,voiam și eu o prietenă!...Într-o seară , când peste sat s-a așezat liniștea,
am auzit o chemare :de dor ,de tristețe,de singurătate...am plecat să văd ce este? Era o fostă
prietenă ,de ce mă cheamă?Am sărit gardul și să vezi minune ?în jurul se mișcau patru ghemu-
șoare pufoase,foarte simpatice.
-Ce-s cu aceștia.? am întrebat-o.
-Sunt copii tăi,
-Cum copii mei ? ce mult îmi doream! m-am uitat la ei încă nu mă desmeticisem!...Am
plecat acasă aproape fericit...
FLORI DE LILIAC
Te -am răsădit în vreme de toamnă
În grădină sub fereastra mea
Ești firav și tremur la gândul
Că gerul iernii te va îngheța!
Crești floarea mea dragă,mare,
Și ai să-mi mulțumești c-o floare,
Flori albe de liliac cu parfumul tău dulceag
Și de-s tristă să-mi zâmbești