M ai avem o sansă?

         Ce greu a fost pentru tatăl meu, că nu mai putea să ne 

hrănească.Era anul foametei, în urma căruia oamenii mureau 

căzând din copaci unde se încumetau să urce să culeagă fructele încă 

necoapte din acea primăvară. Noi, copii nu prea înțelegeam ce se petrece, 

dar dragi noștri părinți au trăit zile de groază.S au sfătuit ce să mai vândă

pentru un ciur de mălai, pentru câțiva pumni de grâu.Mai rămăsese zestra 

mamei, toată făcută de mâna ei și o păstra pentru fete. Cele mai frumoase 

prosoape cu cusături naționale, fețe de masă cu dantelă, cuverturi, covoare 

de perete.Primăvara le scotea la aerisit și le strângea cu grijă pentru ...fete

       În primăvara lui 1946, de sf Paște , mama nu a mai avt ce vinde, să ne 

facă rochițe noi, așa cum era obiceiul, a deschis lada și a ales cele mai frumoase 

prosoape, și cum era foarte pricepută, noi fetele am avut cele mai frumoase 

rochițele.Sfârșitul toamnei și începutul lui 1947, a fost cumplit pentru părinți,

dar noi copii nu prea am simțit. Mama nu s-a văitat, nu am văzut-o plângând.

      Ea căuta să pună ceva pe masă, era inventivă. Ne făcea terci din mălai,

tata se scula dimineață, făcea focul și pe plită ne prăjea felioare de mămăligă,

le freca cu usturoi să aivă gust. Mama, torcea și împletea numai pe alimente 

mâncare.Dacă câștiga un castron de grâu, se ducea la nenea Necula că avea 

râșniță făcea bulgur, din pod lua foi de viță la uscat,le opărea și făcea sarmale 

ce bune erau. Cu puțin mălai fermentat făcea o fertură numită -covașă-și seara 

nu ne culcam flămânzi. Într-o zi venind de la școală, mama zâmbind ne spune

        Azi avem ceva nou la masă, am auzit-o la vecini un fel de saramură, dar 

fără pește că-i înghețată balta:se fierbe apă cu sare ,cu un ardei uscat,sau mai 

puțin să nu fie ptea iute, se pune o crenguță de cimbru un pic de ulei și seamănă 

cu o saramură adevărată.

                                     -Va continua-                                         

Trebuia să vă ajut ,

Dar atunci ,eu n-am putut.

Însă azi când a-și putra 

Ce nevoi  a-ți mai avea?

Doar ,două cruci ,din beton noi 

Cele vechi  rose-s de ploi,

Să răsădesc  flori pe mormânt 

Și să vorbesc cu voi în gând.

S-a descătușat iarna

Din lacăte cu multe chei .

Vine zăpada ,

Mătură lunci ,

Ucide  frunze ,

Le calcă în picioare ,

Îngheță  ape ,

Ucide izvoare ,

Lacrimi  de floare ,

Anină în crengi ,

Strânge  cu trena-i

Frnzele  moarte .

Ucide  și sufletul  meu!...

Pe cerul nopții lucesc stele

Una câte una

Furtuni de vârcolaci 

Vor să întoarcă luna.

Un vraci  descântă de urât 

În colțuri  la răscruci

leagă-n băuturi viclene

Vise,doruri, de năluci.

Se sparg în zeci de fărâme

Nopțile  pustii...

Sorțile s-au răsturnat

Când eu te chem și tu nu vii.

Cu cât înaintăm în vârstă, știm că ajungem la capăt

Sântem încă bine ancorați în viață, am muncit adunat 

cele necesare traiului. O plecare fără întoarcere, dar unde?

Și dureroasă asistent la degradarea fizică că nu te poți 

recunoaște,ce ai fost și ce-ai ajuns nu poți trăi fără ajutor 

îți chinui familia care duce această povară.

    Câte minuni a înventat omul, nu poate face nimic 

ca această trecere să fie mai ușoară?

Ne bucurăm că a venit primăvara, deși e tare capricioasă,

dar natura-i toară vie și ne bucurăm. Tot acum vom sărbători 

zilele Sf. Pște. Suntem credincioși sau nu , tot omul se pregătește 

pentru ele. În fiecare casă miroasă a cozonac, a pască și oul roșu 

e piesa cea mai importantă. E vremea să socializăm, să uităm dacă 

ne-am certat. Iubirea e cel mai nobil sentiment, Isus Hristos s-a 

sacrificat și ne-a iertat. Prieteni dragi - Hristos a înviat-.

Melancolie, acoperă-mi sufletul

Acoperă-mi cu frunze moarte

Acoperă-mi cu flori uscate

Dar nu uita

Să-mi învelești inima cu ceva

Ceva din aur sau metal

Metal topit sau chiar cristal

De un albastru selenar

Emoția a pierit ușor

Sufletul s-a înălțat

Spre un cer strălucitor

Din eter croit,  înfiorător

Și s-a dus în depărtare

În prăpastia cea mare

Și s-a stins ușor, ușor

A pierit fulgerător,

Ca o scânteie de chibrit

Ce iute s-a pitit

După multe câte am zis

Viața toată s-a risipit,

Iar  lumina ne-a acoperit

Din lumina am evadat

Întuneric am purtat

Și din moartea lui

Ne-am eliberat

Spre eternitatea

Dată în dar

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Incerc la toate să fac fată

Dar sufletul mi-e fără viața.

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

$i nici cea mai întunecată poezie

Nu redă durerea ce zace în mine.

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

Sunt clipa ce trece și nu lasă urme,

un gând rătăcit printre visele sumbre.

Sunt pașii ce merg fără drum desenat,

și timpul ce curge, dar nu m-a iertat.

Sunt umbre ce cresc pe pereți de tăcere,

un glas fără formă, un dor fără vreme.

Sunt vântul ce mișcă o frunză căzută,

și visul ce pleacă ușor, fără luptă.

Sunt valul ce vine și pleacă tăcut,

un nume uitat într-un colț nevăzut.

Sunt liniștea dintre cuvinte pierdute,

și clipele grele, prea des nevăzute.

Nu caut răspunsuri, căci nu le mai cred,

mă țin de tăcere , e singurul pled.

Când lumea adoarme, mă simt mai aproape

de ceea ce sunt: o întrebare-n noapte.

Am fost cândva soare, acum sunt nor fin,

ce trece prin ceruri, cuprins de suspin.

Dar nu e durere, ci doar rătăcire,

o pace ciudată, o veche iubire.

Poate că-n mine nu-i foc, ci doar jar,

nu-i zbor, ci o aripă strânsă-n hotar.

Și totuși, în noapte, cu inima grea,

încă mai simt că voi ști cine-s… cândva.

Îmi pare rău,și-o spun cu jale,

Mai vede cineva o cale

Să fie în țară cum a fost?

E ipocrit, ori prost.

Când țara e datoare și furată

Hultanii din U.E. ÎȘI ASCUT GHEARELE

Să mai înhațe din România câte-o bucată

Pentru interese, se bat ca fiarele.

Cine vă mai crede? La ce ajută minciuna?

U. E. a fost și este o mascaradă,

La furat s-au împins ca la paradă

Europa cea elegantă va ajunge din regină o ruină.

Acest declin nu poate fi oprit,

Cred că așa i-a fost sortit

A fost stăpânul lumii vreme lungă

Va veni o vreme, cănd să plângă.

Cine va fi următorul stăpân ?

Se pare că azi se ridică 

Vocile ce dorm în mormint,

Să ne vorbească de țăranii 

Care au cerut- Noi vrem pământ-

Când frigul și foamea, adună blesteme,

Pe cine în ajutor, săracul să cheme?

Pune mâna pe furci, pe topoare și pleacă

Cum crede el, dreptate să facă.

Urmașii celor din Flămânzi, suntem noi,

Și suntem înglodați în datorii și nevoi.

Pământul, ne-a rămas moștenire 

Să-l apărăm  de profitori, prin unire!!!!

Nu te mai judec.

Nu te mai întreb de ce ai plecat, de ce ai tăcut, de ce ai schimbat tot ce eram.

Dar nici nu te mai înțeleg.

Și, sincer?

Nu mai trebuie.

Nu mai stau noaptea să-mi explic de ce tăcerile tale sună a răspuns.

Nu mai caut în mine greșelile tale.

Nu mai port în piept golurile pe care le-ai lăsat și le-ai numit „scuze”.

Am obosit să dau explicații în locul tău.

Să scriu povești frumoase din tăceri care, de fapt, erau dispreț.

Mi-a fost dor de tine în timp ce tu erai acolo, dar nu erai.

Mi-a fost frig deși erai „alături”.

Mi-am strâns lacrimile cu zâmbete, ca să nu te fac să te simți vinovat.

Dar acum... nu mai vreau să te protejez de ceea ce ești.

Ești o amintire.

Una care a știut cândva să mă facă să râd,

Și care azi... mă face să spun doar atât:

Nu mai trebuie să te înțeleg.

Nu mai trebuie să rămân.