M ai avem o sansă?

                   Ledi și Atos

Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :

Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau

la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,

deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate

copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-

stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și

tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am

hotărât  ca în timpul verii să-mi construiesc ...o

casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.

Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei  pe margini

una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...

Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,

la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă

de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare

la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și

mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc  eu

atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?

Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...

Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea

de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-

tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,

dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...

         Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,

împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era

ziua de mare ne jârjoneam  la soare,în jurul cuștii,până ne

prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.

Într-o zi însă ,niște străini  s-au apropiat de noi și  stăpânul

ne-a luat pe rând  și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu

n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.

Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...

La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.

Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă

credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit  cu

trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă

ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac

și mamele voastre ,dragi copii!

           Dar a venit și ziua nefericită,când  și mie mi-a venit rândul

să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-

țe ,m-a mângâiat cu duioșie  și mi-a spus:

-Gata băiețel, hai să-ți arăt  pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc

.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat

drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa  întâia la școală.

M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.

Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda

în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.

Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .

Era  un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia  răspundeam cu

proptitudine  când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt

Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân

atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.

Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.

Sunt un câine de rasă ,un Dog  german autentic, de talie mare,

cam cât un vitel  . Î n timp crescusem atâta încât puteam  să-mi

pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .

Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne

plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul

și ne priveau admirație : eu mare și Andy  un copil blond  și tare

frumos prietenul meu. Ce vremuri!...

          Coboară cerul în adâncuri

          Când marea-i zbuciumată

          Răsar din apă două rânduri

          De valuri  destrămată...

          Aleargă în larg  chemarea

          Cu numele tău ,suspină  ecoul

          Sunt al tău, sunt al  tău...

Mă îndrept spre o răscuce

Nu știu drumul unde mă duce!...

Chipurii stranii ,cu priviri viclene

Vin să mă cheme.De voi merge

Pe calea ce  mi-o arată

Voi avea ,o viață  îmbelșugată

Cupa vieții cu dulceașă ,

Vedeți asta  e problema

Nu știu să rezolv  dilema !...

Cochetă și amplă ,sonoră 

Răsună în eter ultima oră.

Cu ochii nopții târzâi 

Mă aplec peste ultima frază.

Mai cade o fărâmă de rimă 

Când noaptea-i de spaime e plină.

E patul și perna datoare

Să alunge grija ce doare, 

Și somnul cu vraja lui dulce

E  ora când vrea să mă culce.

Le-am spus părinților mei, sus și tare,

Vreau să petrec la bunica vacanța mare,

Sunt cu ea din zori în seară,

Fără ca un program să-mi ceară.

Mama îmi cere să devin pianist,

După atât studiu, am devenit trist,

Tata, și-ar dori să devin detectiv,

O meserie în care ești veșnic activ.

Toată vara, colind pădurea și lunca

Ascult povești souse de bunica

Nu mă leagă nimic de cel oraș

Ascult concertul naturii , cu dulcele ei glas.

Bunica, mi-a spus că aici a fost fericită,

Unde mama mea, a fost cu drag crescută,

Rădăcinile mele, vin de la țară,

Mă uit la bunica mea, ca la o comoară.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Atât de aproape de final,

Atât de aproape de lumină ,

Și totuși simt că tot mai am,

De existat ,,printr-o idilă,,.

Am obosit să mai exist,

Să nu mai pot sa schimb nimic, 

Atât de aproape de cedare,

Și simt o ,,șoaptă,, cum mă trage.

Atât de aproape de un ,,gata,,

Ce-mi dau fiori și amorțeală ,

A doua zi deschid iar ochii,

Privind pe geam o zi ,,de vara,,.

Atât de aproape sunt de mine,

Și-mi simt durerea și o vad,

Simțind din nou o neputința ,

Din nedreptate și din frică.

Atât de aproape de sfârșit ,

Atât de aproape de-nceput,

Îmi este frică să privesc,

Pe care drum sa o apuc...

Cand ziua dispare 

Negura nopții încet apare

Iar vântul rece înghețat 

Îți cuprinde sufletul de mult uitat.

Că o clepsidră te înconjoară 

Tot ce atingi da sa moară 

Un suflet plin de viață odată 

O amintire de mult uitată.

Când ziua încet dispare 

Când soarele se duce la culcare

Inima încet numai bate

Simt frigul rece,venirea ta moarte.

Mă cuprinzi fara căldură 

Cu ambratisarea ta dura

Lacrimi fierbinți îmi spala fața 

Încă un capitol...uitat va deveni viața 

O dovadă că România este divizaă 

Unii își caută locații prin lumea depărtată,

Locuri exzotice la capăt de lume, excroci, mari afaceriști,

Și e vremea culegătorilor navetiști cu ochi triști...

Eu îmi fac bagajul, îmi pun curajul în valiză,

Plec iar prin străini, ca să strâng un ban,

Bunicii cu fața în lacrimi, promit, că va fi bine...

Pleacă, fata mea, poate la anul, vom ieși din criză...

Anii trec, luând verile cu ei, concediul nu mai vine,

Așa rtăiesc Românii, cei mai mulți, de azi pe mâine,

Abisul, ne desparte, sărăcia politicii îi priește

Dezastru ce ne așteaptă zilnic crește...crește...

fumul, dulce, dar și amar,

ce-ți umple obrajii ca apa-n pahar,

fumul care pictează lumina,

care transformă rutina,

fumul ce-ți înroșește ochii,

gustul dulce al libertății,

forma vie a tinereții.

uneori îl vezi aproape,

clipești și dispare,

lasă în urmă o amintire,

un ecou, parte din tine.

Să nu faci din mine poezie.

Nu merit rimă, metaforă, suspin.

Am fost un „prea mult” în inimi goale,

Și poate-am ruginit de-atât venin.

Nu-mi pune flori, n-am știut să le primesc,

N-am știut să stau, nici să cer, nici să cresc.

Am vorbit prea tare în lumi surde,

Am iubit prea mult ce n-a fost vrednic.

Când n-oi mai fi, n-aduce vină,

Nu te întreba „dacă…” – era prea târziu.

Eu știam că unii rămân doar până doare,

Așa cum umbrele pleacă la amiază, nu-n pustiu.

Să nu plângi. Plânsul nu repară.

Ți-aș cere să uiți, dar nici asta n-ar ajuta.

Poate să taci e mai curat decât o rugă,

Dar nici asta nu ajută

Am fost acolo. Am fost până m-am stins în șoapte.

Tu uită-mă, dar nu te uita pe tine.

Că într-o lume în care am dispărut tăcut,

Vreau doar să rămâi întreg, nu vinovat, nu rupt,

ci viu.

Nu te mai judec.

Nu te mai întreb de ce ai plecat, de ce ai tăcut, de ce ai schimbat tot ce eram.

Dar nici nu te mai înțeleg.

Și, sincer?

Nu mai trebuie.

Nu mai stau noaptea să-mi explic de ce tăcerile tale sună a răspuns.

Nu mai caut în mine greșelile tale.

Nu mai port în piept golurile pe care le-ai lăsat și le-ai numit „scuze”.

Am obosit să dau explicații în locul tău.

Să scriu povești frumoase din tăceri care, de fapt, erau dispreț.

Mi-a fost dor de tine în timp ce tu erai acolo, dar nu erai.

Mi-a fost frig deși erai „alături”.

Mi-am strâns lacrimile cu zâmbete, ca să nu te fac să te simți vinovat.

Dar acum... nu mai vreau să te protejez de ceea ce ești.

Ești o amintire.

Una care a știut cândva să mă facă să râd,

Și care azi... mă face să spun doar atât:

Nu mai trebuie să te înțeleg.

Nu mai trebuie să rămân.