E adevărat când.....

Țara plânge că-i săracă

Fiindcă atâția banii se toacă

Pentru interese străine.

Dezbrăcat de cele sfinte

Blestem greu trimit la cei

Ce fac din noi,ai sărăciei eroi ...

Domni sunteți azi ,ce veți mâne...

Oameni ...fără de rușine!

În parcuri și pe alei

A ruginit frunza de tei.

Florile-s nedumerite 

De brumă acoperite

Ploaia -i rece,parcă doare

Unde-s zilele cu soare?

Unde-s cântăreții dragi?

Goale cuiburi prin copaciț

Tot e trist și înnorat

Soarele le-a abandonat.

Dimineața cade bruma

Tot ce-a fost viu a murit 

Va ierna cin nou natura,

Gâzile au adormit

           Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante

vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era

mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul

nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,

cu strângere de inimă .

          În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul  nostru

tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări

pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în

fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur

că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar

nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta

mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă

îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.

          Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa

ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in

urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și

galbenul  grâului aproape copt  ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.

          Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.

          Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .

Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,

curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.

 noi  copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,  

casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită  cu var alb-siniliu,învelită  cu                         

stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre

întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot

de la vechiul propietar.

          Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,

iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu

cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că

nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii  curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât

mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o

pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la

scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.

.

Am ținut în brațe o ființă dragă.Un deceniu l-am chemat la masă.

Dimineața, ocupațiile noastre erau diferite, dar nu la distanță;

La bucătărie eu pregătind masa, își făcea de lucru pe o treaptă a scării

cu privirea-n stradă, vedea trecătorii, de-i cunoștea dădea din codiță, un salut în grabă. 

     De vedea că nu fac nimic, îmi aducea mingea, să ne jucăm un pic, de plecam la 

piață, ședea lăngă poartă, aștepta, aștepta, nu se plictisea, seara la culcare era la locul 

lui dar din seara aste, nu-i, nu-i ...Să plângi după un câne nu-mi pare ciudat.

     Un câine e atât de credincios, cât un om un poate fi. Pune-l la încercare și-ți va dovedi.

ȘOAPT,A  NOPȚII  MĂ  ÎNCONJOARĂ

CU ADIERI  DE PRIMĂVARĂ ,

ȘOAPTA  NOPȚII  MĂ  MÂNGÂIE

CU  CHEMĂRI  TRIMISE  ȚIE  .

NORII  FUG , APARE  LUNA ;

ȘI  PE RAZA  EI  SFIOASĂ 

ÎȚI TRIMIT  O  SĂRUTARE

C-O  ZVÂGNIRE  DE  DURERE ,

CARE-N  NOAPTEA  CALMĂ  PIERE

Te -am răsădit în vreme de toamnă

În grădină sub fereastra mea

Ești firav și tremur la gândul

Că gerul iernii te va îngheța!

Crești floarea mea dragă,mare,

Și ai să-mi mulțumești c-o  floare,

Flori albe de liliac cu parfumul  tău dulceag

Și de-s tristă să-mi zâmbești

Ca și Floarea ce va crește,

Încetuț va înflori,

Copilașul acela zâmbește,

Fără a ști ce va fi

Că momentele acelea se vor ofili

Și vor fi rămase doar petale,

Fragede și șterse,

Amintirile vor fi letale.

Nu pot să sufăr acum,
Este mult prea devreme...
Totul e-n ceață groasă și fum,
De durere sufletu-mi geme...

Nu știu să sufăr și apoi,
Să zâmbesc cu seninătate...
Când totul se destramă în noi,
Înstrăinați de nesinceritate...

Nu vreau să mai sufăr ca atunci,
Când ai grăit cu-atâta nepăsare...
Cuvintele tale pe care le-arunci,
Rod în mine, tăcut, fără-ncetare...

Și am atâta suferință pentru mai târziu,
Să-mi duc singurătatea ca pe-o amară cruce...
Și ce-am să fac acum chiar nu mai știu,
Pe buze-i simt pelinul, care nu se duce...

Și-ți spun cu disperare mută-n glas,
Căci stau în fața ta fără cuvânt...
Oprește-te! Să nu mai faci un pas,
Că-ntr-un final ai reușit: m-ai frânt...

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Incerc la toate să fac fată

Dar sufletul mi-e fără viața.

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

$i nici cea mai întunecată poezie

Nu redă durerea ce zace în mine.

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

Cei mai buni prieteni,dar ce suntem noi 

Când vorbim mult prea rar 

Și când vorbim e in zadar 

Când îți spun ce mă doare 

Iar tu mai mult îmi pui sare 

Pe rănile vii, ce mă dor tot mai tare...

Știai că voiam să plutesc peste zare,

Dar acum cad în gol, fără sens, fără zbor,

În tăceri fără sol, unde visele mor.

Ne spunem „rămânem”, dar plecăm pe rând,

cu orgolii țipate și dorul în gând.

Ne ascundem sub „lasă, că trece și asta”,

dar tăcerea apasă mai rău ca povara.

Râdem forțat la amintiri vechi

de parcă n-ar durea c-am ajuns să fim, reci.

Și ne mințim frumos că e doar o perioadă,

dar zilele trec… și nimic nu se leagă

Cândva eram „noi” fără să ne gândim,

acum ne cântărim fiecare cuvânt când vorbim.

Și doare mai tare decât orice ceartă

că nu mai luptăm… 

doar lăsăm să se piardă.

Ceva ce îmi părea cândva acasă 

Acum se vede a fi o greșeală 

Mă doare sa spun că n-o să mai fim 

Dar mă doare mai tare că nu știm să vorbim 

Și poate într-o zi o să fim doar amintire,

un „ce-am fost” pierdut într-o simplă privire.

O să trecem pe lângă fără să mai simțim…

și o să doară doar pentru că știm..

Că puteam fi tot ce am ales să nu fim,

Dar ne-am pierdut prostește, cât am iubit

Cei mai buni prieteni? Ironie amară...

Doi străini ce-au fost, cândva, o lume întreagă.

Cuvinte de plastic, magazine de plastic,

alimente de plastic,

copii de plastic, 

zâmbete de plastic,

cele patru elemente 

sunt, acum, de fapt, unul singur

deloc misterios, deloc închipuit

real, coleric, dar mai ales dezabuzat

distrugătorul care nu mai poate distruge nimic

uniformitatea uniformității

plictisitor de prezent peste tot

unde există existență!

Pentru că sunt terifiată.
De ce să mint? Mi-e frică de cum mă simt.
Mă gândesc la trecut, prezent și viitor
și că nu pot de fapt, înfrunta orice ocol.
Mă gândesc la copila de mine, ce cânta și vorbea în rime
ce se juca și gura nu-i mai tăcea.
Mă gândesc la papuși și cântece de copii
mă gândesc la ce nu mai pot trăi.
În prezent viitorul vine
și un tremur continuu mă tot ține,
ce să fac să fie acum bine?
Fug în sens invers, nu vreau să mă uit înainte
la ce poate că nu voi reusi,
la viitoarea eu
și că probabil niciodată nu mă voi mulțumi.