Gelozia doare?

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Vreau să-mi continui povestea de unde am rămas.Amintirile curg ca un șuvoi

pe care nu-l pot opri .Doar de atât sunt în stare acum, când simt că viața a

trecut peste mine nici nu știu când.Am amintiri frumoase de care îmi amintesc

cu mult drag . Am uitat ,sau am omis povestiri hazlii din viața mea.Deși eram

iubit ,asta o știu prea bine, câte odatâ făceam și greșel,i stăpânul mă certa și mă

amenința că mă bate. Mă ascundeam ,după stăpâna mea ,care era miloasă și

blândă și -mi lua apărarea.Atunci când grașala mea, întrecea orice măsură  mâ-

nia stăpânului nu se potolea, stăpâna îmi făcea semn să mă   ascund. și nu apăream

doar când mă chema.,semn că m-a iertat.

    Erau zile când ne distram  copios:mi se spunea

   -Atos arată cum merge un om bătrăn? Eu care viam ca totul să iasă  bine ,mă străduiam

să reușesc: mă aplecam ca un bătrân ,că văzusem mulți,șchiopătam,mă așezam în genunchi

arătând că am obosit. Asistența mă aplauda și eu eram fericit.

Iarna eram  de ajutor ,mergeam cu sania după lemne pe malul Prutului. Lacul era înghețat

eu eram înhămat la sanie, nici n-ui simțeam greutatea,Mai erau zile când mergeam după nuiele

necesare la împletirea coșurilor ,pe care le vindeam la târg .Era și asta o treabă de care eram

mândru, mai ales că primeam laude . Cui n-i plac laudele?

   Dar să vă spun de ce aveam să  fiu bătut ; am stat ascuns câteva zile , până am fost iertat.

Era perioada când oamenii satului tăiau porcii în ajunul Crăciunului. Stăpânii mei au fost învi

tați pomana porcului de familia Popa .Eu m-am supărat că nu m-a luat și pe mine.Am sărir gardul

si i-am căutat .Mirosul m-a oprit acolo unde erau, dar poarta era încuiată.Am făcut de două orri

ham,ham cum numai eu știu să fac și m-au învitat în curte unde era o masă întinsă .

   -Dar bine Atos nu ți-am spus să stai acasă? mă mustră stăpâna și î-mi aruncă niște oase rămase

de la masa lor.Însă privirea mi-a rămas , la streașinea  casei unde atârna un cap de porc pregătit

pentru afumătoare.Mi-a venit ideea să -l fur și asta am făcut.Am mâncat ceva din el și restul l-am

ascuns în gluga de stuf.Dar dimineață cine bate în poartă ,supărat foc? Cel căruia i-am furat capul

de porc!...Stăpânul meu jură că nu eu sunt hoțul ,că nu are nici o dovadă că ar fi așa și zice

   - Mai bine du -te în altă parte și-l caută ,hoțul nu-i Atos.L-am auzit și deja aveam păreri de rău

pentru ce făcusem....

                              va continua

Îmi pare rău,și-o spun cu jale,

Mai vede cineva o cale

Să fie în țară cum a fost?

E ipocrit, ori prost.

Când țara e datoare și furată

Hultanii din U.E. ÎȘI ASCUT GHEARELE

Să mai înhațe din România câte-o bucată

Pentru interese, se bat ca fiarele.

Cine vă mai crede? La ce ajută minciuna?

U. E. a fost și este o mascaradă,

La furat s-au împins ca la paradă

Europa cea elegantă va ajunge din regină o ruină.

Acest declin nu poate fi oprit,

Cred că așa i-a fost sortit

A fost stăpânul lumii vreme lungă

Va veni o vreme, cănd să plângă.

Cine va fi următorul stăpân ?

Când plouă și-i furtună,

Natura-i uimită și tace.

Stihiile de la o vreme încoace,

Ca niște iele sălbatice, se deslănțuiesc,

Aruncă grindină, puhoaie de apă,

Peste noi și așa plini de nevoi.

Nu suntem toți răi, nevolnici și atei,

Urgiile toate...trimitele Doamne 

În altă parte....

O dovadă că România este divizaă 

Unii își caută locații prin lumea depărtată,

Locuri exzotice la capăt de lume, excroci, mari afaceriști,

Și e vremea culegătorilor navetiști cu ochi triști...

Eu îmi fac bagajul, îmi pun curajul în valiză,

Plec iar prin străini, ca să strâng un ban,

Bunicii cu fața în lacrimi, promit, că va fi bine...

Pleacă, fata mea, poate la anul, vom ieși din criză...

Anii trec, luând verile cu ei, concediul nu mai vine,

Așa rtăiesc Românii, cei mai mulți, de azi pe mâine,

Abisul, ne desparte, sărăcia politicii îi priește

Dezastru ce ne așteaptă zilnic crește...crește...

E  frig și e pustiu în odaie ..

E atât de pustiu , că și gândul  tace ,

Ies  umbre din colțuri  și mă împresoară

Și-n  mrejele  lor vor să mă îmbrace .

E frig  și e pustiu  în odaie

Și sufletul e bolnav de tăcere  .

E teama din mine ce plânge

Sau  poate nu-i decât o părere.?...

E frig și e pustiu în odaie

Doar candela  pâlpâie stins

Umbra luminii  mă arde ,

Aud  ceasul  ce-și  bate secunda ...

E frig și e pustiu în odaie

Lumina ce intră pe geam  e difuză

Draperia ,barieră  în calea luminii

Face tăcerea  mai grea , mai confuză !...

E frig și e pustiu  în odaie ...

Tablourile privesc  mute...

Și o undă de șoc mă cuprinde :

Vin amintirile ,dau năvală, sunt multe...

E frig și e pustiu în odaie

Mă dor  ochii așteptând  o schimbare ;

Să schimb pustiul  din casă

Cu lumina  zilei ce mâine  va răsare.

În tainița nopții plânge luna,

Pe-un altar de vise ne-ncetat,

Iubirea-i flacăra ce apare

Atunci când doua suflete s-au dezgolit.

Un vânt albastru, ce-nfioară,

Ne-aduce șoapte de departe,

Căci dragostea nu vrea să moară,

Ci leagă timpul printr-o carte.

Deasupra lumii, stele cad,

Ne scriu pe cer un legământ,

Iar dorul se preface-n jad,

O flacără ce naște-un jurământ.

Sunt eu și tu, o clipă vie,

Purtată-n umbre de mister,

Și tot ce-i drag în veci să fie,

Ca un parfum prins în etern.

Te port cu mine ca pe-o lipsă grea,
ce nu se vindecă, ci mă așază;
în fiecare pas e urma ta,
ca un cuvânt pe care nu-l mai scapă gura, dar mă arde.

Mi-e dor nu ca de-o rană ce se-nchide,
ci ca de aerul ce nu ajunge;
trăiesc atent, să nu se vadă
cât de adânc prezența ta mă frânge.

În nopți târzii, când totul pare drept,

chem numele-ți încet, fără chemare;
nu vreau să vii, vreau doar să știu că ești,
cum știe inima de sânge: doare.

Și dacă lumea mi-ar lua pe rând
tot ce-am numit vreodată alinare,
rămâi tu , dorul meu constant și sfânt,
neostoit, ca foamea care știe să mă țină-n stare.

nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,

de azi, te rog, ca să mă uiți.

mi-e inima prea plină de fiori,

și pașii tăi îmi sunt prea mulți.

plângeam în nopți fără sfârșit,

ți-am chiar și scris, dar nu știai.

tu te jucai cu ce-am simțit,

eu mă topeam în „dacă” și în „hai”.

cunosc privirea-ți de bun-rămas

și vocea stinsă ca o ploaie.

dar am crescut din ce m-a ars

și nu mai vreau să plâng în baie.

n-am înțeles de ce-ai plecat

când îți dădeam tot ce aveam.

dar poate-un „prea” e vinovat:

prea mult, prea tare te iubeam.

te port, dar nu te mai aștept,

te simt, dar nu mai spun nimic.

că uneori e mai corect

să pleci din tot ce pare strâmt.

am învățat să stau cu mine,

să mă repar încet, încet.

din ce era cândva ruine,

am tras iubirea către piept.

mi-e dor de cum eram cu tine,

dar nu de tine, ci de eu.

căci m-am pierdut, crezând că-mi vine

o dragoste de Dumnezeu.

chiar de-s ateu, și tu știi bine,

tot m-ai făcut să cred un pic

nu în religie, ci în tine

și-n dragostea ta de nimic.

am renunțat să mai întreb

de ce-ai plecat, de ce-a durut.

răspunsul nu e un cuvânt,

e tot ce-n mine s-a făcut.

rămân cu mine, fără dor,

cu suflet cald și fără frici.

nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,

de azi, te rog, ca să mă uiți.

Iubirea, lasă în urmă arome, ce unește,

Pământul, locul în care trăim înflorește,

Durerea, de curge cu lacrimi,ne frământă,

Cu răul venit de nicăieri, ne luăm la trântă.

Iubirea, pentru familie și  țară

E sacrificiul voluntar, din scurta viață,

Ea arde în suflet, ca zilele toride de vară,

Deși o vrem trainică, nu firavă ca ața.

Iubirea trăită, vibrează și lasă urme adânci

In inimă, rămâne un ecou, ce nu te fase să plângi

Iubirea, oricare ar fi ea, deschide uși și lăcate,

Iubirea, nu se uită, nici dincolo  de moarte !!!!

În interiorul meu persista o otrava

O otrava care care se răspândește,

se răspândește și înghite tot,

toate sentimentele,

toate gandurile.

Oare sa fie pusă de tine ?

De tine care m ai lăsat sa zac la pământ,

cu ochii roși înecați cu prea multe lacrimii,

gândindu-ma de ce ai făcut o

Sau de ei? 

Persoanele care mi au dat viața,

iar apoi mi au spus cât de tare regreta.

Sau de ei și ele cu care am împărțit atâtea,

ganduri, sentimente, lacrimii,

Iar apoi trecând pe lângă mine cu nepăsare,

uitandu ne unii la alții ca niște necunoscutii

Sau de acel el?

acela care m a făcut sa cred ca are antidotul

cand el era otrava in sine 

Cred ca toți a ți lăsat aceasta otrava in mine

Aceasta otrava care ma macină,

si ma roade și ma doare nu mă lasă

Candva o sa existe un antidot

Însa otrava o sa persiste 

Iar sentimente nu or sa mai existe 

Si Amtidotul nu își v-a mai avea rostul

Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri

Nu știu! E real, vis sau amintiri?

Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!

Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu? 

Mă trezesc singur pe pustii uitate, 

Adieri calde dau viață pășunii-izolate,

Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate

Sub soare, în valuri, curat străluce,

Încât aurul a rugină aduce. 

Nu poate fi vreun Empireu, 

Căci M-a izgonit și din Antreu,

Dar mai divin se simte locu-n suflare,

Ce mă topește-n amor cu văpaie. 

Un soare ca Deus mă orbește cu amor,

Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,

Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,

Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor. 

Timpul se spânzură, Universul se prăbușește, 

Buzele-i moi suflarea-mi oprește,

Orice urmă de viață-mi sfârșește, 

O nouă existență de-a pururi ne unește. 

Cerul se topește, pășunea se înalță, 

Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță, 

Se varsă limpede-n a lui iris divin,

Precum suflarea-i pură pe deplin. 

Râsu-i melodios, simfonia perfectă, 

Privirea-i luminează un sincer amor,

Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,

Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor. 

Alergăm râzând în apogeu de fericire,

Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,

Uităm de tot, știm doar iubire,

În Cosmos am rămas noi doi. 

Ne rostogolim pe iarba fină,

Pânză de cașmir, 

Îi simt trupul, catifelat trandafir,

Capu-l culc unde pieptu-i se termină. 

Trec zile, trec nopți,

În brațe-i voi sta-n veci,

Ne-ngână stele, ne îngână toți,

Căci li-s dragostele seci. 

Nicicând nu se sfârși amorul,

Nu-i fantezie, nu e vis,

Iubirea nu-și va lua zborul, 

E mai mult ca-n Paradis. 

O eternitate vom petrece împreună, 

Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,

Lasă Moartea să apună, 

Să-și găsească altă-nfățișare. 

Sub mângâieri și cântece adormitoare,

Închid ochii și-l sărut cu sete,

Nimic, nici Deus nu va să ne separe,

Amorul nostru-i fără moarte!