Noaptea cu stele !

Viața este doar un dar,

Trăiește-o ca atare

Ajut-o să te urce,

Nu să te coboare

Îndeamn-o la voință, 

Îndeamn-o la răbdare

Și va străluci 

Ca cea mai mândră, floare!

O ploaie tristă înflorește în ramuri,

Și -pomul vieți-îmi bate în geamuri

Imagini scurte,zălude și sumbre

Revin,cu amintirile răpuse de umblet...

Nici un sărut un-mi trece prin suflet...

Iarba-i verde și cu flori

Turmile-s în risipire,

Mieii mici își  cheamă mama

Ce-i cu ei nici ei nu știe.

Pe imaș în valea seacă

Roua plânge uneori

Vântul se agită-n ramuri

Spicul grâulu-i cu flori.

Câinii știu pe ce cărare 

Urcușul e mai  ușor,

U nde-istâna lor de vară

Unde-l găsesc pe Azor.

         Cel mai dulce cuvânt din lume e cel de -MAMĂ-

O mamă, când aude că micul prunc o cheamă are 

amețeli, i se pare că visează, transpiră, se emoționează

    Până crește mare...te  chemă când îi este sete,când 

îi este foame, îl doare, când are nevoie de mamă

     Tu mamă, ești lângă el, din leagăn , până la 

ultimul pas. Anii trec, copii își iau zboruț în lumea 

largă. Adesea, rămîi singură, poate uitată...

Îți rămân doar amintirile...

Am vrut să ating cerul,

Dar rădăcinile m-au prins

Și m-au legat strâns.

Am vrut să prind lumina

Într-o clepsidră ,dar s-a risipit

Am vrut să spulber durerea,

Dar am văzut un chip cioplit ...

Care mi-a frânt aripa...

         Viața, e atât de acurtă, nici nu știi când trece, asta când omul moare 

de bătrânețe; Iar când destinul altfel hotărăște, moartea ne răprște ființe

dragi, scumpe sufletului, prin accidente, boli.Când pierzi pe cei dragi, se rupe 

ceva în sufletul nostru, rămân cicatrici ce dor.

        M-am înăscut într-o familie iubitoare, oameni care știau ce-i munca,

cu respect pentru cei din jur. Am fost doi copii la părinți.Fratele meu s-a 

înstrăinat prin Canada, iar eu m-am căsătorit din dragoste la douăzeci de 

ani cu un-coleg de facultate.Părinții mei au rămas singuri,n-au avut noroc 

să fie alături de nepoți.Noi am găsit posturi conform pregătirii în Italia.

Am avut două fete, și când a venit vremea măritișului, s-au dus și mai departe...

Am rămas și noi singuri, tot cu nepoțeii îndepărtați. Așa e soarta. 

        Cu toate acestea când vorbeam cu tata îmi spuea: veniși acasă, eu vă pregătesc

o locuință corespunzătoare.M-am hotărât să împart casa în două,cu intrării separate

cu băi și bcătării.Acum casa e prea mare și tristă pentru noi.Vă rog să vă mai gândiți;

voi singuri, noi singuri...Numai gândul că poate fi adevărat mă umple de bucurie...

        Apoi, voi știți că noi avem niște ani, o să avem nevoie de ajutor...Tata avea

dreptate.Nu știam ce să fac.Stând de vorbă cu soțul meu, m-a surprins replica lui.

Au mare dreptae, numai că noi mai avem pănă la pensie, vom găsi în România 

posturi în meseria noastră? Da chiar asta e o problemă ! Cum o vom rezolva?

                              Va continua

Pădurea se deschide

ca un templu al veșniciei.

Frunzele tremură ca stelele albastre

pe orbita lor fragilă,

iar vântul le șoptește  

tainele lumii nemărginite.

Râul curge ca un fluviu de argint cosmic,

în el oglindindu-se galaxii nevăzute,

iar petrele lui tac,

purtând amprenta veacurilor

ca niște religve ale timpului.

Munții  se înalță ca gardieni de titan,

crestele lor -

spinii unei ordini cosmice,

iar norii se scurg peste ele

asemeni unei ploi de lumină

dintr-un cer de cristal.

Câmpia respiră adânc,

miros de pământ și de stele căzătoare;

iar iarba, fină ca un șuvoi de lumină,

se pleacă fără să se frângă,

ținând în fiecare fir

ecoul unei alte lumi.

Noaptea vine, transparentă și nemărginită,

iar luna cade ca un disc argintiu

în oglinda râului ceresc.

Stelele se aprind una câte una,

ca ochii tăcuți ai universului,

urmând pașii omului mic

care încearcă să înțeleagă eternul.

Eu stau în această vastitate

ca o scânteie de viață,

înfruntând tăcerea cosmică,

simțind cum sufletul meu se desface,

se contopește cu lumina

și cu umbrele veșniciei.

Natura nu este doar un spațiu verde,

ci infinită, nu doar vie ci veșnică.

În respirația ei nemărginită

învăț că tot ce trăiește

atinge, într-un fel, cosmosul,

iar fiecare pas, oricât de mic,

lasă urme de lumină

în întunericul universului.

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

     E toamnă, și plouă  și plouă 

Deși este toamnă târzie,

Natura pare că-i vie,

Copacii își păstrează coroana,

Crezantemele, prin grădini ne zâmbesc.

Norii pe cer dau năvală,

Îmi iau umbrela și hoinăresc.

Stropii de ploaie, încet se preling,

Urme îmi lasă, de parcă plâng.

În suflet se țese o melodie,

Ploaie, ploaie, eu încerc 

Să te cânt!

tomna vine

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Inverno

---1 ---

Dall'aria il terribile inverno spazza via le nubi di neve,

I Troiani che viaggiavano a lungo si radunarono in un mucchio nel cielo;

I fiocchi volano, fluttuano nell'aria come uno sciame di farfalle bianche,

Brividi che si diffondono sulle pallide spalle del Paese.

Nevica di giorno, nevica di notte, nevica di nuovo al mattino!

Con una catena d'argento veste il fiero paese;

Tra le nuvole si prevede il sole rotondo e pallido

Come un sogno di gioventù tra gli anni che passano.

--- R ---

È tutto bianco nei campi, sulle colline, intorno, in lontananza,

Come fantasmi bianchi i pioppi incordati si perdono nel burro,

E nella distesa desolata, senza sentieri, senza strada,

Puoi vedere i villaggi perduti sotto le bianche nuvole di fumo.

---2 ---

Ma la neve cessa, le nuvole fuggono, il sole desiderato

Brilla e dissipa l'oceano di neve.

Ecco una slitta leggera che supera le valli…

Il tintinnio dei sonagli risuonò nell'aria allegra.

--- R ---

È tutto bianco nei campi, sulle colline, intorno, in lontananza,

Come fantasmi bianchi i pioppi incordati si perdono nel burro,

E nella distesa desolata, senza sentieri, senza strada,

Puoi vedere i villaggi perduti sotto le bianche nuvole di fumo.

Din pânza neguril lăsate 

Răzbea volbura de ciori,

Din roiul frunzelor uscate, 

Împrăstiau in jur fiori. 

Pomii dezgoliți tresar 

Sub croncănitul zgomotos, 

Ce trâmbița -n ecou bizar

Mesajul corbului spinos.

Apoi ploaia întrerupse 

Zarva iscata din senin .

Cardul smead tăcuse, 

Curmat de un suspin. 

Se pitulă într-o spărtură,

Rotinndu-și ochii cei de sticlă, 

Tânjind stropii de căldură, 

Iscodind prin păclă.

Vântul alunecă din nori,.

Zgribulindu le penajul,

Răscolindu I până n pori

Și I cuprinseră vârtejul. 

Cu aripi frânte, fără vlagă

Se dezlegară de furtună, 

Agățăndu se de o creangă,

Piloteau sub clar de lună.