DANSEAZĂ DOAMNĂ TOAMNĂ

(Frânturi din gânduri)

,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,,  sau ,, nu am avut noroc..!,,

E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb,  prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un  perlaj bogat.  Se zice că ar fi cel mai falnic  cerb din acel areal. Un  mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui  lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un  picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de  pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se  suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit  iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung  s-a prăbușit …

………………………………………………………………………………………………

Peste un timp,  un  apel la telefon , o cunoștință de familie  mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce  noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de  ceva vreme. L-a   obținut după o concentrare și stăpânire de sine,  ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec  spre locuința  prietenului de familie,  întrebându-mă pe drum, cum de  este  competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere  numără câteva luni.

Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure,  zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase  coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere  în timp ce  își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului…  Mare noroc am avut, repetă vânătorul  conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a  vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu  la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,,  și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.  

Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori  câștigă. Și cerbul face parte din viață !

Toamna-i o melancolie frumoasă

Pe foșnet de frunze galbene dansează

Din când în când , vântul fură roșul pudrat

Pe trandafirul ce-n zori ,roua l-a sărutat

Toamna-i o melancolie albastră

O chemare prin ochiul din fereastră

La verdele ce-și umple cupa de culori

Din crizanteme albe, mov…Două surori

Ce cântă refrene pentru tomnatice flori

Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e  sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce  mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de  marmura si lucirile metalice purtând pe  frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că  voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată  de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura  de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu  despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile  așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de  plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un  cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert,  ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a  materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,,  toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund,  dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc  cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața  preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata,  cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

Un mesteacăn  de pădure îndepărtat, zărind un peregrin prin freamăt de frunze la el l-a chemat …
-  Copac falnic și frumos 
De ce la tine m-ai chemat ?
Eu, un biet eremit cu greu am urcat
Drumul cu ciulini, drum sinuos
S-ajung la tine pustnic majestuos
• Sunt fără pădure și-nsingurat,
Tulpina albă și  netedă  nimeni,
Nimeni nu mi-a  mângâiat 
Dureri multe și ea a îndurat …
Pribeagule, răsplată îți voi da
Că ai venit la chemarea mea
Lângă mine așează-te rezemat 
Și odihna aici să ți-o găsești, 
Aici  sufletul să ți-l  povestești
Tristețea pe frunze s-o risipești 
Iar setea cu sevă  să ți-o ostoiești 
E apă lină, lină și fără de otravă  …

- Copac falnic de pădure îndepărtat    
Sunt un pribeag de viață zbuciumat

Obosit, la tulpina ta  mă las rezemat
Nu vreau răsplată, nu vreau arginți
Doar, primește umile rugăminți
Să mă privești, să te-nțeleg, 
Misterul singurătății să ți-l dezleg…
Atunci, albul tulpinii va fi mângâiat 
Și-n eternitatea nopții, de lume uitat
Cu rădăcinile tale voi fi  împreunat… 
………………………………………………….
Într-o zi pe la apus,  securea
Mesteacănul falnic a răpus 
Tâmplarul grăbit, grăbit
Coaja albă i-a descojit….

Acum, doar un ciot sevă mai lăcrimează în timp ce sărmane frunze fără ramuri, fără crengi, una câte una  se adună  într-un foșnitor covor…  
MESTEACAN  ȘI OM, O SINGURĂ POVESTE DIN DOUĂ DESTINE CELESTE.

Între cer și pământ

Sunt un punct

Lângă același cuvânt

O rămășiță dintr-un ciob de soartă

Lăsată lângă a dorințelor poartă…

Dumnezeu e sus

Uneori tot mai sus

Îl strig și strigătul

Tot mai adânc

Tot mai înfrânt

Se transforma-n jurământ

Iar eu, în ceață rătăcesc

Căutând aripa voinței

Să mă ducă la borna conștiinței…

În ea să mă privesc

Ca-ntr-o oglindă

Ce nu trebuie să fie spartă

Reflexia ei poate fi pildă

Când între cer și pământ

Nu-i decât o treaptă…

Călători prin viață, când  întâlniți cioburi de conștiință nu călcați pe ele…Fiecare ciob a făcut parte, cândva, dintr-un întreg..

Mă uit spre cerul împovărat,

Că toți ușor, departe au plecat,

Cocorii și-au luat încet zborul,

Și singur pe lume m-au lăsat.

Frunzele galbene, mor în taină,

Dar cine să le audă durerea plină?

Când toți au de purtat povara,

Cu-n glas în șoaptă, încet suspină.

Toamnă, toamnă, de ce jelești?

Tot ce este viu, tu-l asuprești?

Verdele dispare, moare efemer,

Asta este Brumărel, ce tu dorești?

Natura să moară, să dispară,

Durerea și frigul, să reapară,

Să privești iarna ce va să vie,

Toamnă, asta-ți dorința amară?

Brumărel, anotimp, te iubesc mut,

Căci cu tine pe lume m-am născut,

Brumărel, anotimp, nu pot să te urăsc,

Căci cu mine ai fost de la început.

Pe maluri verzi, în zori de zi,

Dunărea curge lin și dreaptă,

În raze calde de soare vii,

Curge măiastră și înțeleaptă.

În valsul său de ape pure,

Râul cântă blând în adiere,

Prin lunci de flori și izvoare,

În natură, obârșie curgătoare.

Sub cerul vast, în al său zbor,

Vulturul planează mândru,

Peste ape ce curg mereu cu dor,

Dunărea, veșnic mirară-mi gându.

În valurile ei, oglinda-i curată,

A lumii veritabile taine rare. 

În al ei fluviu, viața-i bogată,

Sub cerul liber, fără hotare.

În a zilei încheiere, lin coboară mândrul soare,

Și lăsând în urma-i umbră, s-ofilește ca o floare.

În-amurgului lumină, 'drăgostite păsări zbor,

Ce se-nvârt, plutesc prin aer, printre 'sângerații nori.

De prin codri și islaze, se-ntorc turmele de capre,

Țărani simpli ies din case și vaci duc la adăpare.

Iar pe vechile ulițele, care pline se cobor,

Vin din câmpuri înverzite, pline ochi doar cu mohor.

Împăratul se coboară, stăpânirea lunii-i lasă,

Mii de stele presărate sunt prin văzduh și prin casă.

Iar în liniștea pădurii, doar țânțarii bâzâie,

Nici albinele nu zboară, în stup dorm și sforăie.

Toate apele murmură, parcă taine au să-și spună,

Florile capul și-l pleacă și-și închid a lor cunună.

Șuieră continuu codrul, doar de nori e ascultat,

Vântul bate, lin adie, ca al 'naltei luni oftat.

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Herfst zenuwen

Het is herfst, het ritselt, het is slaap...

De bomen op straat zuchten;

Hij hoest, hij huilt, hij is leeg...

En het is koud en het is mistig.

Geliefden, zieker, verdrietiger,

Op de wegen maken ze vreemde gebaren -

En vertrekt, uit de eeuwige slaap,

Ze vallen zwaar en nat.

Ik blijf, en ik ga, en ik kom terug,

En geliefden maken mij diep bedroefd -

Ik heb zin om zinloos te lachen,

En het is koud en het is mistig.

Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi, 

Cu pensule invizibile desenează zorii. 

Versuri neștiute în albastrul infinit, 

O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit. 

Norii, ca stihuri într-un dans ușor, 

Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur. 

Cuvinte nepronunțate în alb și negru, 

În fiecare amurg, un capitol se deschide. 

Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne, 

Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie. 

O poezie ascunsă în umbrele nopții, 

Cu raze argintii deslușind misterul vieții. 

Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește, 

Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece. 

Poe, ia cerului nu poate fi auzita, 

Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire. 

ochiul

ghicește intenția-

în orașul inteligent

nu vezi un fir de iarbă