Târziu
Târziu înțeleg, dar prea greu să rostesc,
Ce-a fost adevăr și ce-a fost nefiresc.
Cuvintele toate rămân suspendate,
În spații pierdute de timp și de fapte.
Atât de târziu, încât n-are rost
Să spun ce-am ascuns și ce-am adăpost.
Un ceas fără glas a trecut în tăcere,
Lăsând doar priviri pierdute-n durere.
Întrebări fără răspuns, regrete-n declin,
Când inima-i gata, trecutul e strin.
Cine-a fost vinovat? Cine-a vrut să înțeleagă?
Târziul răspunde: „E doar o etapă.”
Prea târziu să repar, dar destul să învăț,
Din pașii greșiți, din focul ce-ngheț.
Începuturi mă-ndrumă din umbre spre zare,
Și las un ecou în lumea-n schimbare.
Poems in the same category
Trecutul cu pauză
Cum reușești să vindeci rănile de cuțit?
Întrebarea nu are un răspuns nemaipomenit
Dar e diferit pentru oricare rănit
Plin de sânge este cel care aproape a murit
Nedreptățit,jignit,rănit,toate au înrăutățit
Viața unui suflet care dragoste a simțit
Pentru un alt suflet la momentul nepotrivit
Când ea de lume s-a despărțit
Însă nu era chip ca povestea aici să se fi sfârșit
El indiferent de amar era mereu necontenit
Și nu a lăsat-o,indiferent de "pumnii" pe care i-a primit
Și prin durere el tot nu s-a oprit
A se îngriji ca ea să știe că el e încă aici
Prin oricâte ea l-ar pune,nu s-ar clinti
Trecutul ca un șarpe ce își vară adânc colți plini de venin
Pentru a distruge prezentul care se bucură fără chin
Însă e greu mereu a spune,că încercarea lui are un scop anume
Pentru că în final nu știe nici unde va ajunge
Dar el tot speră,chiar dacă a mai scăzut la viteză
Pentru că trebuie să vadă cum le merge în sinteză
Dacă viziunile li se înclinează în direcție comună
Pentru a face cea mai bună relație împreună
Deși cei drept,viteza cu care merg,nu e tocmai pe placul lui mai nerăbdător
Dar face compromis că n-are încotro și îi respectă decizia celei care vrea să îi fie amor
Până la urmă nu se poate plânge,când în sfârșit are șansa spre mai multe
Când după toată durerea poate în sfârșit o relație să rezulte
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Speranța
Deși acum suntem departe
Inima îți aparține,
Ți-o las ție pe toată
Să o tratezi așa cum se cuvine.
Mi-e dor de glasul, ochii și zâmbetul tău,
Mi-e dor de tot ce făceai și păream alt om,
Mi-e dor de liniștea ce doar tu mi-ai oferit-o,
Mi-e dor acum de noi.
In haosul ce l-am creat
Doar tu îmi ești liniștea,
Gândul că v-a fi bine
Îmi dă speranță să nu închid ușa.
Ne-am greșit de multe ori, recunosc
Am inceput sa stricăm tot ce-a fost frumos,
Dar inima mea te simte mereu și-mi spune:
Tu ești al meu "acasă" și chiar ești pe bune.
Vis pierdut și fantezii
Dintr-un vis ce-abia mai suflă
Se aprind noi fantezii
Unde-o inimă pierdută
Scrie-n noapte poezii.
Fie stele, lună, soare
Inima îmi scrie-n gol
Căci iubirea nu dispare
Ea renaste-n orice dor.
Și visul se reaprinde
Pe cerul nemărginit
Și timpul mi se desprinde
De al clipei asfințit.
Luna-și cerne-un vis aprins,
Pe cărări de-o nouă taină.
Iar sub cerul larg, întins.
Un suflet poartă-o nouă haină,
Stele-n dans ușor se-aprind
Scriu pe cer povești in noapte
Ochii lui în mine aprind
Umbre dulci și fermecate.
Trecutul cu pauză
Cum reușești să vindeci rănile de cuțit?
Întrebarea nu are un răspuns nemaipomenit
Dar e diferit pentru oricare rănit
Plin de sânge este cel care aproape a murit
Nedreptățit,jignit,rănit,toate au înrăutățit
Viața unui suflet care dragoste a simțit
Pentru un alt suflet la momentul nepotrivit
Când ea de lume s-a despărțit
Însă nu era chip ca povestea aici să se fi sfârșit
El indiferent de amar era mereu necontenit
Și nu a lăsat-o,indiferent de "pumnii" pe care i-a primit
Și prin durere el tot nu s-a oprit
A se îngriji ca ea să știe că el e încă aici
Prin oricâte ea l-ar pune,nu s-ar clinti
Trecutul ca un șarpe ce își vară adânc colți plini de venin
Pentru a distruge prezentul care se bucură fără chin
Însă e greu mereu a spune,că încercarea lui are un scop anume
Pentru că în final nu știe nici unde va ajunge
Dar el tot speră,chiar dacă a mai scăzut la viteză
Pentru că trebuie să vadă cum le merge în sinteză
Dacă viziunile li se înclinează în direcție comună
Pentru a face cea mai bună relație împreună
Deși cei drept,viteza cu care merg,nu e tocmai pe placul lui mai nerăbdător
Dar face compromis că n-are încotro și îi respectă decizia celei care vrea să îi fie amor
Până la urmă nu se poate plânge,când în sfârșit are șansa spre mai multe
Când după toată durerea poate în sfârșit o relație să rezulte
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Speranța
Deși acum suntem departe
Inima îți aparține,
Ți-o las ție pe toată
Să o tratezi așa cum se cuvine.
Mi-e dor de glasul, ochii și zâmbetul tău,
Mi-e dor de tot ce făceai și păream alt om,
Mi-e dor de liniștea ce doar tu mi-ai oferit-o,
Mi-e dor acum de noi.
In haosul ce l-am creat
Doar tu îmi ești liniștea,
Gândul că v-a fi bine
Îmi dă speranță să nu închid ușa.
Ne-am greșit de multe ori, recunosc
Am inceput sa stricăm tot ce-a fost frumos,
Dar inima mea te simte mereu și-mi spune:
Tu ești al meu "acasă" și chiar ești pe bune.
Vis pierdut și fantezii
Dintr-un vis ce-abia mai suflă
Se aprind noi fantezii
Unde-o inimă pierdută
Scrie-n noapte poezii.
Fie stele, lună, soare
Inima îmi scrie-n gol
Căci iubirea nu dispare
Ea renaste-n orice dor.
Și visul se reaprinde
Pe cerul nemărginit
Și timpul mi se desprinde
De al clipei asfințit.
Luna-și cerne-un vis aprins,
Pe cărări de-o nouă taină.
Iar sub cerul larg, întins.
Un suflet poartă-o nouă haină,
Stele-n dans ușor se-aprind
Scriu pe cer povești in noapte
Ochii lui în mine aprind
Umbre dulci și fermecate.
Other poems by the author
Cum ți-e sufletul?
✨✨
Cum e sufletul din tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?
E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?
Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?
Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.
Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
A.A.✨
_________________________________________
Și..
Cum mai e la voi în suflet? 🤭
Steaua poeziei
Tu nu știi că versul scris
E un far aprins în zare,
O lumină-n cer deschis
Ce în noapte dă răbdare?
Poezia-i stea ce-nvie
Dorul blând ce ne alină,
Scut fragil de armonie
Pentru inimi ce suspină.
Ea răsare să ne-mbrace
Cu iubire și visare,
Să ne țină-n brațe, pace,
Până-n vara viitoare.
În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.
Primăvară
Mi-a încolțit în piept lumina,
Și-n suflet mi-a crescut un ram.
Rămân aici, căci e divină
Această pace ce o am.
Aștept să vină primăvara
Cu flori pe gânduri și pe drum,
Să-mi șteargă dorul și povara,
Să-mi umple viața cu parfum.
Să văd cum vântul lin adie,
Cum mugurii se fac culori,
Să simt că totul reînvie,
Că-n mine iarăși cresc fiori.
Și-n clipa asta liniștită,
Eu las trecutul undeva,
Căci primăvara-i răsărită
Și vreau s-o simt, să pot trăi în ea.
Scaun gol
A rămas un scaun gol
În odaia părăsită,
Cu un dor ce arde-n colț
Și o liniște zdrobită.
Plânge fără glas, încet,
De un dor ce n-are sfârșit,
Cine-i va aduce-ncet
Pe cel drag, și pe cel drept?
Toată casa e pustie,
Dar acel scaun stingher
Povestește în tăcere
Despre drag și despre cer.
El e scaunul uitării,
Martor veșnic, neclintit,
Umbra rece-a alinării,
Acel dor de nesfârșit.
Semn al celor ce s-au dus,
Ce-au plecat fără de veste,
Fiecare, la apus,
Lasă-n urmă o poveste.
A rămas un scaun mut,
Ca un martor al durerii,
Doamne, dacă n-am să-l uit,
Dă-mi alin și-un gând dorit.
Luna
Luna se-nalță, blândă, pe cer,
Lumina-i dansează-ntr-un vis efemer.
Șoapte de raze alunecă-n vânt,
Mângâie noaptea cu farmec și cânt.
Pe luciul apei se oglindește,
Tainic, în taină, tot strălucește.
Stelele-i șoptesc povești neștiute,
Doruri uitate, iubiri netrăite.
Străjeră veșnică-n nopți de mister,
Mângâie vise, privește spre cer.
Și când se ascunde sub norii de fum,
Inima lumii tresare oricum.
Luna cea albă, mereu călătoare,
Sufletu-și lasă în nopți visătoare.
Și chiar de se stinge-n zori undeva,
Noaptea ce vine o va readuce-n ea.
Cum ți-e sufletul?
✨✨
Cum e sufletul din tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?
E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?
Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?
Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.
Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
A.A.✨
_________________________________________
Și..
Cum mai e la voi în suflet? 🤭
Steaua poeziei
Tu nu știi că versul scris
E un far aprins în zare,
O lumină-n cer deschis
Ce în noapte dă răbdare?
Poezia-i stea ce-nvie
Dorul blând ce ne alină,
Scut fragil de armonie
Pentru inimi ce suspină.
Ea răsare să ne-mbrace
Cu iubire și visare,
Să ne țină-n brațe, pace,
Până-n vara viitoare.
În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.
Primăvară
Mi-a încolțit în piept lumina,
Și-n suflet mi-a crescut un ram.
Rămân aici, căci e divină
Această pace ce o am.
Aștept să vină primăvara
Cu flori pe gânduri și pe drum,
Să-mi șteargă dorul și povara,
Să-mi umple viața cu parfum.
Să văd cum vântul lin adie,
Cum mugurii se fac culori,
Să simt că totul reînvie,
Că-n mine iarăși cresc fiori.
Și-n clipa asta liniștită,
Eu las trecutul undeva,
Căci primăvara-i răsărită
Și vreau s-o simt, să pot trăi în ea.
Scaun gol
A rămas un scaun gol
În odaia părăsită,
Cu un dor ce arde-n colț
Și o liniște zdrobită.
Plânge fără glas, încet,
De un dor ce n-are sfârșit,
Cine-i va aduce-ncet
Pe cel drag, și pe cel drept?
Toată casa e pustie,
Dar acel scaun stingher
Povestește în tăcere
Despre drag și despre cer.
El e scaunul uitării,
Martor veșnic, neclintit,
Umbra rece-a alinării,
Acel dor de nesfârșit.
Semn al celor ce s-au dus,
Ce-au plecat fără de veste,
Fiecare, la apus,
Lasă-n urmă o poveste.
A rămas un scaun mut,
Ca un martor al durerii,
Doamne, dacă n-am să-l uit,
Dă-mi alin și-un gând dorit.
Luna
Luna se-nalță, blândă, pe cer,
Lumina-i dansează-ntr-un vis efemer.
Șoapte de raze alunecă-n vânt,
Mângâie noaptea cu farmec și cânt.
Pe luciul apei se oglindește,
Tainic, în taină, tot strălucește.
Stelele-i șoptesc povești neștiute,
Doruri uitate, iubiri netrăite.
Străjeră veșnică-n nopți de mister,
Mângâie vise, privește spre cer.
Și când se ascunde sub norii de fum,
Inima lumii tresare oricum.
Luna cea albă, mereu călătoare,
Sufletu-și lasă în nopți visătoare.
Și chiar de se stinge-n zori undeva,
Noaptea ce vine o va readuce-n ea.