Author OneWineWoman

Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
 
 
 
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4

Nu uita să-mi scrii din când,

Chiar și-n șoapte, chiar și-n gând,

Căci sub cerul fără vină,

Dorul tace-n lună plină.

Dacă stelele s-aprind,

Eu prin rânduri te cuprind,

Și de noroc ne va fi scris,

Ne-om regăsi în vis nescris.

Printre slove rătăcite,

Lasă-mi visele-mpărțite,

Spune-mi tot ce nu se spune,

Spune dorului pe  nume.

Căci de stai departe, știi,

Mă hrănesc doar din hârtii,

Din cuvinte, din povești,

Din ce-ai fost și încă ești.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Scăldată în ploaia de culori

Îmi prind un curcubeu în plete,

Mă ascund în ruginiul toamnei

Ca sub o ploaie caldă.

Înfloresc în urmă stropi de lumină

În care sufletul își va usca trupul.

Acum sau poate altă dată

Vom scrie poeme

Și povești de dragoste

Întregului  univers.

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...