Category Philosophical poem

In the troubling silence I make a gasp,
Slowly touching the wooden gate,
As my blind vision runs late,
I feel a sharp pain like a wasp.
Blinded by the cold mud,
A rotten root in hand I take.
Playing it like an expired turd,
I hear a sound I didn't make
Perhaps I'm not alone,
Not in this wrecked creek,
It was the sound of a door steek,
In my mind lone insane.
I find unease but mercy,
Justice but cruelty.
The lone root becomes five,
Crawling on me like an olive.

"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""

Cold tears travel through my cheek
Sorrows and regrets they carry
Slowly moving the memories as I peek
Between my soul's curtains blue as berry
The only emotion truly learnt
Maybe if the rain stops
Would be the jar of abandonment
As long as time, the first tear drops
I'm cold, but I'm not freezing.
Curtains tighten around me,
It's like the emptiness is never leaving,
Giving me a new birth name.
A while I shuffle,
As the air becomes thin,
I become a prisoner of my own exile
And I shed another tear.

"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""

As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.

"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

Just an empty room
Nothing to see...
Painted lyrics on the walls, so new, such a gracefully across my memory.
Nothing to feel...
Makes me think of the six element hug, that holds me safe and warm.
Nothing to think about...
But I'm still there...In front of an empty room, thinking about inexistent things, inexistent things that I need to give away from my mind, to leave behind whatever is equal to zero for me...
But how am I still looking at an empty room?
I don't know, maybe it's just a stupid interpretation of my blocked mind
...Nothing to know...
Run...Just run...You can do it, right...?
...Things my heart used to know,
Things it yearns to remember...
Just in vain...

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

Once you find a doll, a beauty doll, founded on an unstable narrative thread, a narrative thread who is hard to find, the same narrative thread who makes a lot of sundry types of dolls.

Once time staring at that doll, you saw a winking, not your winking, not the doll winking, your chaotic imagination winked at the piece of yarn, that piece of yarn...so tempting to take it in the hand. For the first time you see that missing button on the doll face.

Taking the needle in the hand, you started to search the button, the seconds transformed in moments of endless depression and fear... Unresisting, being unprepared for what's happening, you got up.

Seeing that the button who takes the place of an eye on the face of the doll was in your hand.

Putting the thread in the needle and then in the button you started sewing...

And you are happy once more time

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

Who are you from the other side?
Why are you looking at the same thing as me?
What are you if I'm not sure if that's me?

I see you my whole life, an entity different and at the same time as like the other entities.
Just a demon who nobody knows what is having in mind, whose mind can go to the invisible universe to just read a poem
You could be...the person who read this, you can't see inside me...me neither
But why I'm so sure...
Why I see only you in my mirror

Now I wonder...
What you see into that chaotic reflection ?
Just you or a person who you don't know who exists...?

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.

And sitting in a chair.

I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.

The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.

Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind

I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far

I realised that I was the ghost whose life is
like history...

It repeats itself.

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

Vânt pustiu peste suflet suflă încet,  

Mă simt doar un schelet,  

Fără viață, fără sens, incomplet,  

Cu o sincopă, dar și-un vis secret.

Un zâmbet blajin să mai înflorească,  

În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,  

Viața vreau s-o deslușesc,  

Cu un surâs copilăresc.

Tot ce simt, în caiet să povestesc,  

Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,  

Poate-ai să vezi că lipsesc,  

Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.

Iar de nu, poate cândva,  

Peste caietul vechi, prăfuit,  

O adiere ușoară va trece-așa,  

Deschizându-l iar...  

A mea dorință, a mea suferință...

Tic, o clipă care fuge,

În tăcerea ce se duce,

Își dansează-n ritm ușor

Pașii unui visitor.

Tic, o șoaptă-n noaptea grea,

Fără sunet, fără stea,

Caută să prindă-n zbor

Timpul care-i trecător.

Tic, și-i iarăși dimineață,

Orele își poartă ceața,

Dintr-un ceas pierdut în veac

Răsare dorul și-l desfac.

Tic, rămâne ca un semn,

Sufletul în taină-i demn.

Tic... un gând se pierde-n vis,

Și tot ce-a fost, acum s-a scris.

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Oare când în ochii mei ai să privești,  

Fără de frici să te lovești,  

Că împietrit ai să te ivești,  

Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.  

Și o să mă înțelegi cândva,  

Cât de mută rămân la un gând,  

Când nici hartă n-am spre inima mea,  

Și doar amintiri mă dor, pe rând.  

Doar o veche rană curge încet,  

În valuri grele, dintr-o veche trăire,  

Pentru o statuie ce-n colț stă încet,  

Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.  

Cu zâmbet șters și chip de piatră,  

O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,  

Pentru o vecie, în taină, se-arată,  

Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.