You searched for: "hai sa ne"
Random creations :)
Trei degete
Trecătoare umbre ale nopții, unde dorul se destramă,
Ești departe, un vis ce nu se mai întoarce.
A trei degete lipsă să-ți cuprind întreaga viață.
M-aș rătăcii prin labirinturi de amintiri fără voce,
Incât vocea ta un ecou ce mă sfâșie-n tăcere.
Unde trei degete, un abis între noi, ca picături spre neant.
Buna ploaiea, unde cuvintele noastre acolo se pierd,
Iți simt absența, un gol ce nu se umple in vânt.
Trei degete au lipsit să te păstrez în absurd
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Trup de lut
Trup de lut
Crăpat și pierdut
De suflet înstrăinat
Despicării destinat
Întristat și fisurat
În umbră însingurat
Și crăpat ca o consencință
A a să eternă suferință.
apusul de miercuri
în urlete de vânt te caut
și iar caut în reflexii de vitrine
simt un miros de crin, ca-n părul tău
tu tot în cerul nopții te scufunzi
timp nu pierd, căci ce e timpul
fără tine?
întoarsă-n somn de ochi albaștrii
și se albastrul cerului ce-a fost
în inimi ticăind, pulsând și gata
să erupă
cu flori de vară trecătoare
cu zeci de crini, îngăbeniți de soare
în vis se frânge tot
și ochi și cer
și inimile noastre.
Unicitatea
Fiecare nume e unic,
Deoarece fiecare zi este bună,
Și fiecare copil e special,
Autor: Nicoleta Postovan
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
De ce?
De ce ma lași sa te aștept ?
Chiar dacă simții ca-mi pasă
De ce nu poți sa te gândești ?
Ca dorul ma apasă
De ce nu pot sa te mai uit ?
De ce îmi apari in minte ?
Și de ce îmi fac eu griji ?
Când vocea ta ma minte
Azi, privesc amurgul trist
Și mai am o întrebare
Eu de ce nu pot sa fiu iubit ?
Chiar dacă mâine-i soare
Trei degete
Trecătoare umbre ale nopții, unde dorul se destramă,
Ești departe, un vis ce nu se mai întoarce.
A trei degete lipsă să-ți cuprind întreaga viață.
M-aș rătăcii prin labirinturi de amintiri fără voce,
Incât vocea ta un ecou ce mă sfâșie-n tăcere.
Unde trei degete, un abis între noi, ca picături spre neant.
Buna ploaiea, unde cuvintele noastre acolo se pierd,
Iți simt absența, un gol ce nu se umple in vânt.
Trei degete au lipsit să te păstrez în absurd
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Trup de lut
Trup de lut
Crăpat și pierdut
De suflet înstrăinat
Despicării destinat
Întristat și fisurat
În umbră însingurat
Și crăpat ca o consencință
A a să eternă suferință.
apusul de miercuri
în urlete de vânt te caut
și iar caut în reflexii de vitrine
simt un miros de crin, ca-n părul tău
tu tot în cerul nopții te scufunzi
timp nu pierd, căci ce e timpul
fără tine?
întoarsă-n somn de ochi albaștrii
și se albastrul cerului ce-a fost
în inimi ticăind, pulsând și gata
să erupă
cu flori de vară trecătoare
cu zeci de crini, îngăbeniți de soare
în vis se frânge tot
și ochi și cer
și inimile noastre.
Unicitatea
Fiecare nume e unic,
Deoarece fiecare zi este bună,
Și fiecare copil e special,
Autor: Nicoleta Postovan
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
De ce?
De ce ma lași sa te aștept ?
Chiar dacă simții ca-mi pasă
De ce nu poți sa te gândești ?
Ca dorul ma apasă
De ce nu pot sa te mai uit ?
De ce îmi apari in minte ?
Și de ce îmi fac eu griji ?
Când vocea ta ma minte
Azi, privesc amurgul trist
Și mai am o întrebare
Eu de ce nu pot sa fiu iubit ?
Chiar dacă mâine-i soare