Случайные публикации :)
Basarabie, dă-mi mâna!
Basarabie, dã-mi mâna,
Vino, dar, cu-ai tãi copii,
Cãci a noastrã ţarã vede
Cât de mult doreşti sã vii!
Basarabie, duşmanii
Recunoascã-şi datoria:
Sã te lase-odatã-n pace
Şi-ţi înapoieze glia!
Numai inima ta ştie
Cât avu a îndura;
Dar întreaga Românie
E acum de partea ta!
Basarabie, vecinã,
Plai, de dincolo de Prut,
Plângã cine e de vinã
Şi te vinde c-un sãrut!
Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã
De tãtari şi de cazaci
Şi-nţeleg atât de bine
Semnele ce mi le faci!...
Acvilã, ţinând un sceptru
Şi-un mãslin în gheara sa,
Privind, când spre România,
Când înspre Transnistria.
Pajurã multicolorã
Şoim, cu pavãzã şi scut!
Cei ce te-au avut drept "sorã",
Ce onoare au avut!
Monument, spre care-ntruna,
Urlã lupi şi lei mugesc
Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,
Falnic, steagul românesc!
Basarabie-mbrãcatã-n
In subţire şi porfir,
Scump condei, pe care-l poartã
Dimitrie Cantemir!
Dor cu dor, din nou se-adunã
Şi fac punte peste Prut,
Sã fim iarãşi împreunã,
Cum eram la început!...
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Playon Alexandru Gabriel
Tu vant ce prin par imi treci,
Esti cald si afara-s vremuri reci.
Imi este bine si nu doresc sa pleci,
As vrea ca viata cu mine s-o petreci...
Dar cand vantul caldul cu rece se imbina,
Te nasti tu iubita mea furtuna.
Cu ochii verzi inflacarati,
De razboi ei par a fi insetati!
Draga mea regina Hera...
Din priviri cutremuri Terra,
Ai putea muta planeta Venus.
Dar , nu uita ca sotul tau e Zeus!
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...
Nostalgica toamnă
Tristețe să fii tu toamnă?
Căci chipul ce-l ai astăzi e altul!
Porți stranie mască de bal,
Precum fata bătrână se-ascunde de lume!
Sărutu-i otravă, galbenă,roșie, brună...
Și totuși zâmbește de-i vremea bună,
Iar vântul și ploaia nu-și au încă calea sau drumul!
Pari anotimpul morții dar tu ne-aduci doar belșugul!
Și roade destule și vinul,
Si cântul sau dansul sau versul,
Veșminte de aur porți cu mândrie,
Apoi ni le dai tuturor azvârlind
tot ce ai!
Cerul însuși îl vopsesti cu culorile tale,
Faci risipă de frumos, ne șoptești visele dulci,
Mori ușor ca apoi să renaști...!
Nevrând nume să porți,
Ți se spune nostalgica toamnă,
Tu însă doar te amuzi și zâmbești!
(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Katharsis în Infern
Odaia treptat îmi devine purgatoriu,
După geam morții vor să pară vii,
Pentru ce răsare sărmanul soare, nu mai știu
Finalul e unul, ne dizolvăm în sicrii.
Care-i rostul să fixezi frumusețea în portrete?
Dacă muncile tale vor sta pe-un perete,
Creației viața îi poți oferi,
Doar peste veacuri te-or începe a slăvi.
Oricâte n-ai face și n-ai cunoaște,
De coasa Morții nu te scapă nici iubirea,
Poți să te ascunzi de adevăr mai departe,
Sau, smerit să începi a dansa cu Moartea.
Se va stinge și soarele, vor pieri universuri,
Doar iubirea va rămâne constantă,
Numai neprihăniții în suflet o poartă,
Ceilalți o confundă cu instincte și mrejuri.